Prin anii ’90-’92, Gabriel Liiceanu definea prostia ca „încremenirea în proiect“, cu referire la politicienii români de atunci, care nu reușeau să iasă din blocajele mentale și comportamentale construite cu migală în 45 de ani de comunism. Ideea (nu foarte originală, fiind preluată fără citare de la Kant și adaptată României postrevoluționare) a devenit un fel de mainstream al intelectualității, greu de combătut chiar și în prezent. Sociologic, conceptul chiar poate explica o sumedenie de bizarerii ale anilor 2017-2018, mai ales dacă este suprapus pe „revoluțiile“ stârnite și amplificate de rețelele de socializare. Căci multă lume „bună“, elitistă, pare blocată în proiecte eșuate ale anilor ‘90, cum ar fi :
(I) libertatea absolută a pieței rezolvă necesitățile societății de consum și soluționează, ca prin farmec, ca o mâna invizibilă care ia durerea și o duce pe pustii, problema inegalităților economice și sociale; rezultat real – avem 100 de multimilionari, câteva milioane de cetățeni la limita sărăciei, o clasă de mijloc supraîndatorată la bănci și legată cu lanțul de job-uri alienante, plus 1,6 milioane de faliți, obligați de sistem să se împrumute la INF-uri pentru a traversa iarna sau strada sau boala;
(II) privatizarea este un scop în sine, menit a înlătura statul din economie, pe motiv că este cel mai prost administrator; rezultat real: o economie ca malnutriția, dezechilibrată și nesănătoasă, care a impus monopoluri private, rente, privilegii și exclusivități în locul monopolurilor comuniste, care a depopulat arii extinse ale țării și a determinat abandonarea sarcinilor esențiale ale statului în mâinile unor impostori;
(III) sistemul bancar este sfânt; rezultat palpabil: nicio lege care ar putea deranja planurile de profit ale băncilor (care nu țin cont de onestitate și de concurență loială) și nicio decizie judiciară care face dreptate celor ce reclamă abuzuri, înșelăciuni și delicte ale băncilor nu sunt agreate, ceea ce a determinat reducerea treptată a încrederii în bănci și evadarea treptată a particularilor și a firmelor din sistem, cu consecință că azi, doar 7 bănci din 37 mai fac realmente banking;
(IV) corupția este endemică, suntem țara cea mai coruptă din lume; în realitate, această ștampila nu privește decât rezidenții, nu și expatii și corporațiile, care au de fapt și motivele, și banii să alimenteze corupția; e ca și când lăcustele ar prolifera în deșert, deși au nevoie, pentru supraviețuire, de multă masă verde;
(V) justiția trebuie să lupte contra corupției, chiar și cu prețul gravei afectări a drepturilor omului; când abuzurile și gravele încălcări ale libertăților și drepturilor democratice sunt devoalate, în stradă se cere independența justiției, deși tocmai asta lipsește atunci când deciziile judiciare se dau în baza protocoalelor cu serviciile secrete și a învățăturilor prețioase achiziționate pe la seminarii finanțate de împricinați, și nu în baza legii și a Constituției;
(VI) organismele de lupta anticorupție, inclusiv serviciile secrete, sunt infailibile, iar cei care se plâng de abuzuri, de fapt, au ceva de ascuns, fiind în sine nu doar suspecți, ci chiar penali; juriști sau viitori juriști critică vehement dreptul la apărare, pe motiv că ar îngreuna muncă procurorilor (care, de altfel, au toate mijloacele de proba și tehnicile din lume pentru a prinde și obține pedepsirea infractorilor, fără a fi necesară pentru asta abandonarea drepturilor noastre, cei inocenți, și fără a fi utilă folosirea probelor ilegal obținute);
(VII) dreapta e cu statul de drept, stânga e ciumă roșie; în realitate, în România nu există domnia legii (rule of law), ci domnia cu biciul legii (rule by law) și cu ciomagul contractului, și nu există dreapta, ci rudimente ale unor teorii revolute neoconservatoare și neoliberale, susținute de instituții ale statului care ar trebui să fie neutre și independente politic: BNR (cel mai puternic partid de opoziție de azi), SRI, DNA și unele grupuri de presă create și consolidate de serviciile secrete; de altfel, nu există nici stânga, ci o aglomerare momentană de ariviști care schimbă mereu azimutul politic în funcție de interese și o aglutinare de impostori care se pricep doar la ciupeli sau tunuri din banii publici.
De ce continuă, totuși, aceste proiecte ratate să guverneze mentalul colectiv și comportamentul mainstream românesc?
Explicația nu este (doar) acea încremenire în proiect (=prostie) de care vorbea Liiceanu acum 26 de ani, ci mai ales mecanismul psihologic și fenomenul sociologic al înscrierii în rețeaua de sens și de semnificații, de unde individul, diluat în mulțime, își achiziționează (mai mult involuntar) majoritatea ideilor și principiilor directoare ale propriei vieți. Odată intrat în rețeaua de sens, individul gândește la fel cu ceilalți aderenți la rețea și, mult mai grav, rejectează indistinct orice vine din afară rețelei, orice dialog, orice introspecție critică. Mai mult chiar, cine are nebunia să gândească la fel, să încerce să dialogheze, să vadă echilibrul acolo unde nu pare a mai fi posibil, este mai întâi diabolizat și, ultetior, rejectat din rețea (ați ghicit, termenul sinonim este „banat“).
Rețeaua de sens (denumit meaningfull networking în jargonul coaching-ului corporatist) este constituită din prizonieri voluntari și crește continuu prin cooptarea de aderenți entuziaști, cvasiorbiți și asurziți, care devin consecutiv adeziunii la rețea, insensibili la dialog și la adevărurile alternative.
De ce să aderi la o astfel de comunitate de captivi? Păi, beneficiile apartenței la rețea sunt exact că în comunism – aderentul poate spera la o carieră rapidă și strălucită, celebritate, cortine groase, în spatele cărora să își ascundă impostura și lipsa de merit, toate în dauna celor care se străduiesc și depun eforturi serioase și îndelungate pentru a supraviețui, pentru a reuși sau pentru a face ceva important și durabil în viață și în societate.
La primul semn de percepție a realității, membrii reacționează violent (și prostesc, așa cum au făcut comuniștii în decembrie ‘89) pentru păstrarea „adevărurilor“ și a „valorilor“ rețelei de sens.
Este ca în basmul lui Hans Christian Andersen, „Hainele cele noi ale împăratului“. Singurul individ care îl vede pe fudulul împărat așa cum este, adică gol, este un copil de 5 ani care îl arată cu degetul. Adulții, însă, îi dau peste mână copilului și îl reduc la tăcere, căci nu se cade să strici minunăția de serbare în care împăratul își etala superbele haine noi.
Pe scurt, nu veți deveni politician (ales). Totuși, poate vă răzgândiți asupra discursului și-l mai „prelucrați“ în sensul unui apel către cei care v-ar sprijini.
Criza educaţiei autentice din RO postdecembrista “dezvoltata” intr-o severa criza de conducere economica si politica ne-a condus catre o intensificare haotica a activităţii juridice, catre o noua formula de stat totalitar, dirijat de interese straine. Sper ca dl Piperea a incercat si încearca mereu să innoiasca, sa limpezeasca modul în care ne gandim la societate şi ne concepem raporturile din interiorul ei. Probabil ca “misiunea” educativa a dlui Piperea nu este doar aceea de a ne lumina dintr-o perspectiva mai elaborata; dansul nu doreste sa ne indice direcţia corectă, ci ne ajuta sa ne recladim din nou idealuri,din nou un sistem de valori. Este o dovada de intelepciune sa asezam educatia in prim-planul vietii noastre, intelegand ca educaţia este mai importantă decît politica şi chiar decît economia, ea fiind temelie pt celelalte două. Educaţia decide si influenteaza problematicile economico-politice şi reuşita proiectelor iniţiate în aceste domenii. Lucrul acesta ar trebui inteles si cunoscut de catre “omul de stat”si “omul economic” care lucrează spre binele societatii, dar şi celor care activeaza doar în folos personal. În această ultimă situaţie (indezirabila!) îşi află rădăcinile manipularea actuala a educaţiei, tentativele de îndobitocire sistematică a tinerei generaţii şi de subminare psihoogica- birocratică a eficienţei actului educativ, pentru că, desigur, se profită cu mai multă uşurinţă de pe urma unei mulţimi alienate educativ, mentinuta in conflict, decît de pe urma unei comunităţi corect si responsabil educate care trăieste în ordine si solidaritate. E stiut ca orice politician se propune pe sine ca soluţie viitoare a unor probleme prezente. RO are nesfarsite probleme prezente si nefericite “modele” de politicieni care pun sub o mare incertitudine viitorul ei.
De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,
Şi actualii, dar şi foştii,
Cei mai deştepţi de pe Pământ
Au fost întotdeauna…PROŞTII.
Nu te ruga la ursitoare
Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,
Mai bine urlă-n gura mare:
“Iubite Doamne, fă-mă….PROST!”
De ce să tragi ca la galeră,
Să-nveţi atâtea fără rost,
De vrei să faci o carieră,
Ajunge numai să fii…PROST.
În lumea asta cu de toate,
Unde se-nvaţă contra cost,
Păcat că nici o facultate
Nu dă şi diploma de….PROST.
Avem impozite cu carul,
Dar înotăm în sărăcie
şi ce buget ar avea statul
Dintr-un impozit pe… PROSTIE.
Ei sunt ca iarba, cu duiumul,
Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !
O, Doamne, de ne-ar creşte grâul
Cum cresc recoltele de… PROŞTI.
Şi-n lumea asta răsturnată,
Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,
Savanţii noştri mor de foame
Şi numai PROŞTII sunt deştepţi.
Dar încremenirea într-un proiect și ăla copiat, (plagiat) cu o definește distinsul “filozof” din parafrazarea ex președintelui Băsescu?
Deci, fara speranta!
,,,,PREA,,,,!!!! MULT PREA MULT,, ADEVAR ,,,MA INCHIN RABI,,!!!!
Scrisa la inceputul secolului trecut, valabil si azi. De ce nu ai mentionat autorul?
Pentru Ardeleanul;Autorul este Ion Pribeagu.Cautati pe internet mai multe si nu o sa va para rau.
Politicienii corupti , trimisi in judecata de DNA si condamnati de instantele judecatoresti , au ajuns in aceasta situatie in urma infractiunilor savirsite si a averilor obtinute asa ! Nu datorita protocoalelor …nu pe acestea le-au incalcat infractorii , ci legile ! Asa ca mai slbiti-ne cu pretiozitatile stravezii !
N-ai inteles nimic. Ai citit degeaba.
Stimate dle Piperea, analiza dumneavoastră despre felul în care un sistem politic-social-economic a „reușit” să eșueze prin renunțarea la mecanismele de autoreglare prin feedback negativ și, în mod fatal, la corectarea greșelilor sale este aproape perfectă. La fel și cea despre mecanismele psihologice ale fenomenului de înregimentare în rețelele sociale. Aș dori să vă atrag atenția asupra unui posibil „lapsus calami” care apare în fraza esențială a analizei: „Mai mult chiar, cine are nebunia să gândească la fel, să încerce să dialogheze, să vadă echilibrul acolo unde nu pare a mai fi posibil, este mai întâi diabolizat și, ulterior, rejectat din rețea (ați ghicit, termenul sinonim este „banat“).” Cred că s-a intenționat: „…cine are nebunia să NU gândească la fel, să încerce să dialogheze (…) este mai întâi diabolizat etc.”
Cât despre Gabriel Liiceanu, îl bănuiți de mai multă subtilitate și moralitate decât e în stare. Autorul (?) sintagmei „încremenirea în proiect”, nu este decât un plagiator care parafrazează conceptul de „cantonare în decizie” expus de marele filosof clasic german Immanuel Kant în Critica rațiunii practice. Adică în volumul în care poate fi găsită și celebra formulare „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Întrebarea este de ce Liiceanu nu a menţionat măcar originea sursei. Formularea poate fi considerată cu greu o expresie comună, iar în scris, spre deosebire de vorbirea familiară, citarea devine obligatorie. Până una, alta, ea a intrat prin rapt intelectual în folclorul „intelighenției” din România, care face și ea parte din acea clasă bastardă, fără deosebire de țară, care începând cu Revoluția bolșevică din 1917 a avut ca sens principal al existenţei sale crearea şi propagarea ideologiilor și instituirea sau distrugerea hegemoniei unei clase sau a alteia.
Meritul principal al Dlui Piperea este ca va provoaca sa va instruiti, pe langa „reconversia” morala fara de care cultura isi pierde valoarea pura! In timp ce acuza fixarea in proiect a proletcultistului pseudofilosof Liiceanu, autorul articolului isi tradeaza fara rezerve, propria fixare in proiectele… securiste, de genul „revolutiei” si a „democratiei postdecembriste”. Insasi incercarile de a trata drept firesti evenimentele pe care le traim reprezinta o fixatie asemanatoare. Culmea, dupa ce enumera cele 7 puncte care ar fi trebuit sa-i arate ca traim intr-o societate securista unde nimic nu se intampla fara imixtiunea organelor…