Șapte Ani Apocaliptici (9)

Francis Scott Key Fitzgerald nu mă crede când îi spun că eu manevrez de ani și întreaga politică românească în scopuri secrete, bineînțeles, galactice fără de îndoială. Și-n toți acești Șapte Ani Apocaliptici, din 2016 încoace, am dovedit-o pe deplin! Francis Scott Key Fitzgerald își scoate un trabuc și zice că după ceea ce vede el în halta aia, asta, mă rog, pe aici, pe undeva, Epoca Jazzului e în toi, Milesc Davis slobozește o notă înaltă, coborât și el taman acum din Orient Expres. Al doilea Miles Davis slobozește o notă înaltă, coborât și el taman acum dintr-un nor electromagnetic. Un moment de tăcere. Tace toată lumea, ușor stânjenită. Suntem acum doi câte doi. Numai eu nu sunt câte doi. Unde o fi dublul meu, aleargă după Vogoride. După Vogoride al doilea? Dar lasă, șuieră locomotiva. Blondul de Osho, cu barba-i patriarhală, zice niște vorbe, acolo. Toată suflarea din tren tace o clipă, apoi se înfiripă, vorba vine. Se înfiripă o discuție aprinsă despre văluririle temporale electromagnetice sau cam așa ceva. Hawking râde oarecum de Niels Bohr. Picasso râde oarecum de Gaudi. Montgomery râde oarecum de Patton. Toată suflarea din tren izbucnește în râs. Râdem așa de se cutremură șinele. Atențiune, atențiune, vine următoarea vălurire zice nu știu care, ițit dintre tampoane. Adică ce? Noi nu ne pricepem la vălurire? Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, vagoanele, valurile, nu-i așa, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al văluririi, crede un oarecine, un oarecare, acolo, pe la vagonul 1957, să știi, Vogoride, oriunde ai fi tu. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra văluririi fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală, păi vezi, vezi tu ce inteligenți mai suntem noi?!? Trenul istoriei gâfâire, gâfâie. Lumea pare nerăbdătoare să ajungă la destinație. Dar care e destinația oare? Către neființă, poate? Neființa ca finalitate, asta e cheia, ultima gară, ultima haltă, ultimul peron? O întrupare a neutrului sau o manifestare a nefiinţei, da, ea neființa care ne dă târcoale, vai cum ne mai dă târcoale, ea nefiind. Nu e neființa căci atunci totul ar fi liniar ori, aici și acum, nimic nu e liniar, trenul nostru, o aparență de liniaritate, când, de fapt, se vede cu ochiul liber, e vălurire în carne și oase. Vălurire planetară, vălurire cosmică. Mii și mii de planete ciudate se văluresc prin porii noștri, să știi! Acum că s-a dus trenul, că Vogoride s-a vălurit și el și toți odată cu el, sunt și eu vălurit prin spațiul cosmic, așa ca prin vis, ăsta e fenomenul electromagnetice generat, se înțelege de planeta Nibiru! Când pe planeta Terraria se deschideau Porţile Timpului, Oceanul Atlanticus arunca, pe plajele sale fierbinţi, cadavre sticloase, aeroplane ruginite, gramofoane sparte, frigidere turtite, jurnale îngălbenite, cărţi bine umflate de-atâta umezeală, statui sfărâmate, ibrice găurite, maşini de spălat făcute ghem, tenişi jerpeliţi, prezervative făcute ferfeniţă, mănuşi de box scorojite, afişe electorale decolorate, butoaie dogite şi-o grămadă de alte lucruri după care terrarienii alergau de dimineaţă şi până seara plini de curiozitate şi înfiorare. Din când în când, bulversate fiind câmpurile magnetice, din acel întreg amalgam de forme strivite şi răsucite se năşteau felurite fiinţe care clădeau tuturor multă bătaie de cap. Unele erau năroade, altele îngrozitor de inteligente. Cum păreau a fi indestructibile, lumea începuse să le tolereze, să le ocolească sau pur şi simplu să le ignore. Nu se mai mira nimeni atunci când, dimineaţa, prin pâcla liliachie, vâjâia prin văzduh câte-o bicicletă argintie cu aripi de liliac şi cap de crocodil care se răstea la câte-un trecător grăbit: ai găsit vreo carte SF de-a lui Bufnilă?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.