Domnule Mario Vargas Llosa, aflu cu surprindere că, în discursul pe care l-ați ținut cu ocazia primirii în rândurile membrilor Academiei Franceze, ați afirmat că ați aspirat cândva să deveniți scriitor francez pentru că, în țara dumneavoastră, Peru, ar fi fost puține edituri și puține librării. Această scrisoare deschisă se naște pornind de la această mărturisire pe care ați făcut-o zilele acestea în plenul Academiei Franceze. Dacă traducerea discursului e corectă, atunci se naște o întrebare interesantă și, cred eu, profundă. În primul rând, oricine de pe planeta asta mică și neimportantă într-un Univers despre care credem, în mod arogant, că l-am cunoaște cât de cât, are libertatea de a-și dori orice. Universul cunoscut de noi, a fost creionat de oameni inteligenți și pasionați care, asemenea dumneavoastră, au primit elogii, diplome, premii și titluri academice. E în firea umană să fie celebrate personalitățile care, într-un anume moment istoric, fac descoperiri, revoluții și răsturnări de concepte într-un mod tulburător, nelipsit de manifestări de invidie, de picanterii și de derapaje omenești de toate felurile. Nimic din toate acestea în această scrisoare deschisă care, de fapt, va rămâne doar o întrebare retorică. Dar aș vrea să pun această întrebare retorică pentru că libertatea înseamnă să poți înfrunta celebritatea atunci când ea depune armele, lăsându-se moale în brațele deziluziei. M-aș fi așteptat, se înțelege, să fiți un scriitor insurgent, un peruan veritabil, îndrăgostit până-n vârful urechilor de țara aceea miraculoasă care are un popor magic și o istorie fascinantă. Nu voi opune povestea mea de scriitor, celebrității dumneavoastră pentru că, lesne de înțeles, această scrisoare deschisă nu este o încercare de a ieși într-o arenă altminteri inaccesibilă și de fapt unde nu am ce căuta. Eu, de exemplu, nedorindu-mi vreodată să fiu un altfel de scriitor decât un scriitor român oarecare, privesc detașat evenimentele în care cei ajunși celebri fac declarații contextuale pe care, bănuiesc în sinea mea, nu le cred în sinea lor. A face pe plac, a fi conform, a fi acolo pentru a nu fi în afară, sunt atitudini îmbrățișate de foarte mulți oameni care au șansa de a ajunge celebri într-un fel sau altul pe această mică planetă, mică și neimportantă, într-un Univers Vălurit care pare să nici nu ne ia în seamă dar, mai mult, să nici nu ne cunoască. Departe de mine de a încerca să invoc deșertăciunea celebrării celebrităților, ar fi un act injust, o manifestare invidioasă, un răcnet sau mai bine zis un biet puseu de mediocritate și de micime dizgrațioasă. Mă întreb însă de ce scriitorii pe care lumea îi adoră la un moment dat, declară astfel de lucruri stranii. Ceea ce spun nu e o acuză, nu e o critică, nu e un aplomb, nu e o chemare în judecată estetică ci o întrebare pusă cu deplină căldură umană. Cum să-ți dorești să fii un altfel de scriitor când ai șansa perfectă de a fi scriitor peruan?! Un alt deținător al Premiului Nobel pentru Literatură a făcut afirmații la fel de neînțeles, refuzând dreptul unor scriitori dintr-o țară aflată sub dictatură comunistă de a participa la un Târg de Carte Internațional. Lucrurile sunt nuanțate. Am putea lupta cu adevărat pentru libertate aruncându-i pe alții în ghetou? Căci, adevărata putere, adevărata forță a unei estetici, literaturi, idei e să fie curajoasă, să înfrunte realitatea oricare ar fi ea. De ce să fugiți din Peru, oare? De ce să fugiți din sinele dumneavoastră peruan?! Milioane de intelectuali, de artiști, de scriitori, de pictori au plecat într-un fel sau altul din țările lor, în condiții grele, periculoase sau, dimpotrivă, în condiții omenești, firești, legale. Unii intelectuali au fugit de dictaturi, au scăpat cu viață, alții au sfârșit în închisori. Lupta pentru libertate e în toate felurile, o știe toată lumea. Unii s-au zăvorât în ei înșiși sub regimuri totalitare, revoluțiile prinzându-i pe picior greșit din punct de vedere ideologic. Dar să afirmi că ți-ai dorit să fii scriitor francez pentru că în Peru nu sunt edituri și sunt puține librării mi se pare o glumă nevoită și tristă. Poate că ați făcut o glumă pe care Academia Franceză a trata-o ca pe dovadă de iubire la adresa ei. Academiile au nevoie ca celebritățile să le spună cuvinte duioase, drăgăstoase, dezmierdătoare. Dar eu cred că de fapt ați fost foarte sincer. Orice om are libertatea de a fi sincer. Mă gândesc așa, amuzat, că Academia Franceză, în replică, ar fi trebuit să vă spună în mod public, nu-i așa, că și-ar dori să devină Academia Peruană. De ce nu? În urmă cu câțiva ani, Premiul Nobel pentru Literatură a fost acordat unui simbol al muzicii, un artist care, cândva a fost port-drapelul unei generații care scanda pe marile bulevarde ale lumii pentru libertate. Poate că acel artist ar fi trebuit să primească acest important premiu atunci, la vârsta la care milita în stradă și nu târziu când, generația lui frondistă sfârșise deja în puseuri melancolice, lumea fiind cu totul alta, ruptă cu totul de lumea tinereții ei. Așa se întâmplă mereu și mereu în istorie. În cele din urmă, celebritățile sunt uitate, transfugii, fie ei estetici sau sentimentali sau funciari, sunt și ei uitați și lumea mărșăluiește mereu înainte către un viitor văluri, incert și luminos. Desigur că peruanii vă vor iubi și că istoria va consemna succesul dumneavoastră mondial. Dar undeva, în memoria cuiva, poate a unui tânăr peruan, veți fi doar un transfug îndrăgostit de Franța și nu un peruan pur-sânge. Fabula dumneavoastră, legenda dumneavoastră, este că, în 1990 ați fost învins, în Alegerile Prezidențiale din Peru, de un peruan pur-sânge, japonezul Alberto Fujimori. Desigur, istoriile sunt infinit complicate, dar m-am gândit să extrag o idee. Ideea ar fi că, poate, dacă v-ați fi dorit cu ardoare cândva să fiți un scriitor peruan și nu un scriitor francez, peruanii ar fi simțit că sunteți cu adevărat de-al lor și v-ar fi ales ca Președinte al lor. Într-un fel oarecum teribil, eu trăiesc în sufletul poporului meu, fiind acolo, un scriitor oarecare, un scriitor român. ceea ce am eu de neprețuit e felul în care inima mea palpită împreună cu inimile românilor din țara mea, oameni frumoși, drăcoși, inteligenți sau haioși, teribili sau neteribili, păcălicioși, înfumurați sau oameni de treabă și în multe alte feluri dar toți, absolut toți, fiind această mare inimă în care eu mă regăsesc zi de zi, fără surle și tobe. Domnule Mario Vargas Llosa, sunteți un scriitor celebru, aveți o operă literară remarcabilă, ați devenit membru al Academiei Franceze. În acest moment al vieții dumneavoastră, plină de istorii tulburătoare și de succese publice de invidiat, eu vă doresc, așa, din inima mea, să vă gândiți profund la ceea ce ați declarat în mod public la Academia Franceză și să reveniți asupra acestei declarații. Poate că memoria v-a jucat o festă, mi se întâmplă și mie, se întâmplă oricui, nu e nimeni scutit de necazul ăsta omenesc, firesc. Poate că de fapt întotdeauna v-ați dorit să fiți pur și simplu scriitor peruan, în țara aceea fantastică și magică în care Dumnezeu s-a îngrijit să vă nașteți. Și dacă vă dați seama că memoria v-a jucat o festă, atunci poate că, în public, veți face corecția necesară. Acest moment ar fi colosal și pot să jur că milioane de oameni vă vor iubi cu adevărat, și mai mult, pentru momentul dumneavostră de sinceritate. În istorie, oamenii de pretutindeni au mare nevoie ca celebritățile să declare astfel cât de mult prețuiesc a fi în aceeași inimă cu popoarelor lor. Trăim într-un Univers Vălurit în care oamenii de toate religiile, de toate orientările și ideologiile, se văluresc în chip misterios. Este o nouă ipostază care, se pare a mai fost cândva, în Istorie. Dar între a fi cetățean al Universului Vălurit și a fi un scriitor peruan care-și dorește să fie scriitor francez pentru că în țara lui nu sunt edituri și sunt puține librării este o distanță incomensurabilă chiar și în ani-lumină.
Navetistul de ziua a cincea și de noaptea mintii puse mana pe un roman de Mario Vargas. Îl cântări, trecându-l dintr-o mana in alta și concluziona: pare un roman greu, in timp ce o durere, sora sau frate cu întinderea musculara, ii fulgera emisfera nordica a creierului aflat la apus. Își duse mana la inima și cu un gest de bunavointa îl saluta pe Vargas si se îndepărta de stand, dupa care pleca cu soția și cățelul la mare. Cățelul era dotat cu costum de baie multicolor, ochelari de soare și basca model Trump. Se asezara ei, trei Doamne și toți rai, pe o patura sociala care le mângâiau zilnic crestetele și mușchii atrofiati, începandu-și baia de soare cu aero-soli veniți în vizita de curtoazie ca sa le ofere în dar un petic de pământ cu care intenționau sa peticeasca un crac al acestui aflat sub imperiul încălzirii globale. Pe neașteptate un val puternic îl fura pe Aurescu, câinele lor, si-l duse în larg. Doamna Carmen începuse sa plângă și sa-l implore pe Dumnezeu sa i-l aducă înapoi. Începu și navetistul sa boceasca. Nimic. Domnul nu se lasa indurat de rugăciunile lor. La un moment dat, alt val uriaș îl aduse pe Aurescu la mal. Navetistul îl lua în brate, îl saruta cu foc, îl mângâie sub bărbie și sub coada și privind spre cer zise: Doamne, dar Aurescu avea și trabuc și ochelari. Doamna Carmen zise și ea: despre costumul de baie, de ce nu amintești? Îți face placere sa-l vezi gol? Mie nu? Aurescu își baga coada între picioare, trabucul în gura și asezandu-se la umbra unui Licurici trase o duscă serioasa de Wisiky și latra: ce e cal ca boul trece suntem javre din poveste, hoți de țară, case și neveste.