Numeroasele manifestări desfăşurate în întregul oraş prilejuiesc o plonjare în versiunea andaluză a Spaniei baroce.
Proiectul include cinci programe: expoziţii, itinerarii în Casa Murillo, manifestări stradale, reprezentaţii muzicale şi artistice, cercetare şi publicaţii.
Unul dintre evenimentele principale este expoziţia Velasquez. Murillo. Sevilla, organizată în Hospital de los Venerables, curatoriată de Gabriele Finaldi, directorul Galeriei Naţionale. Ea are drept scop evidenţierea relaţiei între arta celor doi eminenţi artişti spanioli născuţi la Sevilla.
Nume de primă mărime al Barocului spaniol, Murillo (1618–1682) este cunoscut pentru realismul său popular. Este considerat, în acelaşi timp, „pictorul blândeţii”, tratând toate temele, laice sau religioase, cu compasiune şi umanism.
Către 1640, el l-a întâlnit pe Pedro de Moya, un elev al lui Van Dyck. Acesta l-a iniţiat în tehnica picturii flamande. Ca toţi marii pictori ai timpului său, Murillo este în primul rând un artist religios. În 1645, a realizat prima sa lucrare cunoscută, Fecioara cu rozariu. Primii lui comanditari au fost călugării franciscani. Operele anilor 1640 vădesc atât influenţa lui Velasquez, cât şi pe cea a lui Van Dyck, combinând trăsături ale realismului spaniol şi flamand.
Construită în secolul al XV-lea pe locul unei moschei almohade, Catedrala Santa Maria marchează triumful Reconquistei, cum s-a numit recucerirea regatului de către regii creştini. Constructorii ei par să fi spus: „Să construim un templu atât de mare, încât cei care îl vor vedea terminat să ne creadă nebuni”. Ca în majoritatea bisericilor din Sevilla, catedrala este acoperită cu decoraţii aurite.
În secolul al XVI-lea, Sevilla era portul Americilor, în care soseau toate bogăţiile Lumii Noi. În timpul lui Murillo, oraşul este în declin din punct de vedere economic, dar rămâne un strălucit focar intelectual şi artistic. Velasquez, care s-a născut acolo, s-a stabilit la Curtea madrilenă în 1628. Bătrânul Zurbaran, ieşit din modă, părăseşte şi el Sevilla în 1658. Locul rămâne liber pentru Murillo, steaua în ascensiune. Edificiul adăposteşte numeroase pânze ale artistului, mai ales în sala Capitolului.
Pictorul locuia într-o casă tipică pentru locuinţele patricienilor din oraş, unde a avut şi atelierul până în ultimii săi ani. Cu două niveluri şi cu un patio străjuit de arcade, clădirea a adăpostit, până la reabilitarea datorată aniversării din acest an, un Institut de Flamenco. Acum a devenit un Centru de Studii Culturale dedicat lui Murillo şi de activităţi pedagogice. Locul principal de atragere a publiculu de-a lungul acestui an aniversar, de aici începe itinerariul denumit Pe urmele lui Murillo, care permite descoperirea Sevillei baroce prin 20 de locuri legate de viaţa şi opera artistului. De-a lungul lui, vizitatorii vor putea admira peste 50 de pânze ale maestrului.
Un al doilea itinerariu, Miradas de Murillo (Viziunile lui Murillo) propune parcursuri tematice: Immaculata Concepţie, extazul mistic, copilăria, portretele… prin opere aflate în locuri diferite.
Biserica Spitalului Sainte Charité este una dintre cele mai seducătoare din oraş. Spitalul este sediul confreriei omonime, fondate în secolul al XV-lea, cu scopul de a servi de cimitir celor înecaţi în Guadalquivir, condamnaţilor la moarte şi săracilor. Construirea ei a început în 1645, iar apoi au fost ridicate clădirile unui ospiciu destinat săracilor. Biserica este şi un important loc al artei baroce, atât prin arhitectura sa, cât şi prin operele pe care le găzduieşte. Acolo se pot admira cele două teribile vanităţi ale lui Juan Valdes Leal, cu scheletele şi cadavrele lor descompuse în sicrie deschise. Vizitatorul descoperă unul dintre marile cicluri ale lui Murillo cu cele mai frumoase pânze ale sale pe tema carităţii. În partea de sus se poate recunoaşte compoziţia Abraham şi cei trei îngeri, iar în partea de jos, Sfântul Jean de Dieu, fondatorul Ordinului Ospitalierilor, purtând un bolnav.
Periplul continuă la Mânăstirea Capucinilor, unul dintre locurile în care Murillo a lucrat cel mai mult. Între 1665 şi 1666, el vine la mânăstire pentru a realiza marele altar şi apoi altarele laterale. Vitregiile istoriei au dispersat din nefericire aceste capodopere. Mânăstirea Capucinilor este plasată sub protecţia „Divina pastora”, Divinei păstoriţe, a cărei devoţiune s-a născut la Sevilla, chiar în această mânăstire, înainte de a se răspândi în toată Spania şi apoi în Lumea Nouă. În noaptea de 24 iunie 1703, călugărului Fray Isidore de Sevilla i-ar fi apărut Fecioara înconjurată de oi simbolizând sufletele. Şi această „Păstoriţă a sufletelor” i-ar fi poruncit să-i facă cunoscută imaginea. El i-a cerut pictorului Alonso Miguel de Tovar să-i reprezinte viziunea într-o pictură care, de atunci, a fost purtată în procesiune în fiecare an. Imaginea este reluată în „tabloul” ceramic de deasupra intrării în biserică, iar o replică sculptată decorează unul dintre altare.
Biserica Santa Maria la Blanca este o veche sinagogă transformată în lăcaş de cult creştin la sfârşitul secolului al XV-lea. Ea a fost renovată în vremea lui Murillo. Cele trei nave au fost acoperite cu stucaturi baroce, iar pictorului i s-a comandat un ciclu de picturi considerat astăzi momentul de vârf al artei sale. Începând din 1650, maestrul a pictat aici o Cină de taină, operă de tinereţe caracterizată print-un tenebrism neobişnuit la el. Apoi a realizat un ciclu de patru pânze de mari dimensiuni, destinate lunetelor. În pofida dimensiunilor considerabile (până la 5 metri lungime), ele aveau să fie duse la Paris de mareşalul Soult, în timpul invaziei napoleoniene şi astăzi sunt împărţite între Muzeele Prado, Luvru şi o colecţie londoneză. Aceste pânze sunt înlocuite în biserică prin copii.
Două lucrări, aflate sub cupolă (cele mai mari), ilustrează Fondarea Santei Maria Maggiore din Roma cu două episoade: Visul patricianului şi Explicarea visului Papei Liberius. Cele două compoziţii mai mici sunt Apariţia Fecioarei Imaculate şi un Triumf al Bisericii.
Drumurile lui Murillo duc şi în străzile atât de pitoreşti ale cartierului Santa Cruz, unde pictorul a trăit şi a frecventat biserica în care a dorit să fie înmormântat. Biserica a fost distrusă în 1810 şi resturile de pictură se află probabil sub actuala piaţă decorată cu o mare cruce.
Strada, ştrengarii ei au fost o altă sursă de inspiraţie pentru artist. Acest alt aspect al creaţiei sale nu este contradictoriu decât aparent cu Fecioarele sale suave şi sfinţii palizi. Îngrijirea celor în nevoie, a bolnavilor era una dintre misiunile călugărilor cerşetori, cărora Murillo le-a decorat mânăstirile, decorarea cerută cu insistenţă în contextul Contrareformei. De altfel, Murillo nu pictează mizeria neagră, ci o sărăcie relativ agreabilă datorită voioşiei acestor copii care se caută de insecte sau îşi dispută fructele aruncate. Descoperim aici o venă picarescă, specifică, de altfel, literaturii Secolului de Aur spaniol, de la Cervantes la Quevedo, şi magistral ilustrată de maestrul sevillan.
Un popas este obligatoriu şi la Muzeul de Artă, instalat din 1835 în fosta mânăstire Merced. Două săli sunt consacrate lui Murillo, cu numeroase picturi care formează cicluri religioase (pentru mânăstiea Capucinilor, a Sfântului Augustin şi Sfântului Francisc). Odată cu confiscarea bunurilor religioase la începutul secolului al XIX-lea, apoi în 1810-1812, în urma ocupării de către trupele franceze care confiscă şi ele tablourile, bisericile şi mânăstirile sunt golite de tezaurele lor. Sub conducerea mareşalului Soult, sunt luate 1.000 de tablouri. Operele lui Murillo sunt vizate în mod special şi majoritatea ansamblurilor sunt astăzi dezmembrate. Expoziţia Murillo şi Capucinii reconstituie unul dintre ele, decorul Bisericii Capucinilor, cu polipticul recompus graţie împrumuturilor de la Wallraf-Rochartz Museum din Köln şi de la alte muzee.
Englezii au iubit întotdeauna arta lui Murillo şi îi omagiază şi ei aniversarea printr-o expoziţie dedicată Autoportretelor artistului. În centru se află două opere extraordinare în care artistul s-a prezentat în interiorul unui cadru din piatră sculptată, pictat în trompe-l’oeil, cu o mână pusă pe cadru. Dincolo de jocul iluziilor, tipic de altfel artei baroce, acest procedeu, rezervat de obicei protretelor gravate, deschide discuţia asupra puterii picturii, mai adevărate decât realitatea. Cadrul din piatră, a l’antique, proclamă nobleţea şi universalitatea acestei arte.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.