Motto: „Nu există ceva mai imoral decât purtarea acelora care caută să apară drept oameni de treabă tocmai atunci când sunt cei mai necinstiţi oameni” (Marcus Iulius Cicero)
În ultimele zile s-a declanşat o polemică ce lămureşte vrând nevrând starea de facto a României. Este vorba de polemica dintre Andrei Pleşu şi moderatorul Mihai Gâdea. Ambele părţi pun în joc pe lângă acuze grave şi două echipe de susţinători fervenţi. Verificându-le chiar superficial trecutul, constatăm că, din punct de vedere etic şi juridic, cangrena descompunerii a cuprins în întregime România. Dacă nimeni nu-şi poate face iluzii că în următorii 5-6 ani vom trăi un boom economic, probabil că unii idealişti încă visează la întronarea adevărului absolut.
Să analizăm puţin faptele. Cunoscutul eseist Andrei Pleşu este acuzat că şi-a construit o statuie de disident în perioada Ceauşescu, fără ca el să fi fost măcar cât de cât opozant al regimuluui. Mihai Gâdea repune pe tapet scrisorile lui Pleşu către Ceauşescu. Partea adversă nu ne spune dacă aceste scrisori sunt autentice sau nu! Se mulţumeşte doar să arate din ce „cloacă” media provine Mihai Gâdea, recte Felix Voiculescu.
Însumând acuzele ambelor părţi, ajungem la o situaţie paradoxală: ambele tabere au dreptate, numai că adevărul vehiculat de ele este parţial color.
Se pot astfel constata câteva adevăruri dureroase: Andrei Pleşu nu numai că nu a fost disident, dar a putut să călătorească în vremea odiosului regim comunist cu bursă în RFG, în vreme ce, deşi demascat de documentele de la CNSAS, Dan Voiculescu nu a fost turnător, ci un admirabil om de afaceri! Ca într-un dialog totalmente absurd, argumentele nu mai au o finalitate carteziană.
Să vedem şi ce personaje intră în acest joc. Să privim lista indignaţilor care-l sprijină pe dl. Pleşu iar aici îl vom descoperi pe Ioan T. Morar. Acesta a fost jurnalist la „Viaţa Studenţească”, autor care nu a deranjat cu nimic regimul Ceauşescu, ba chiar dimpotrivă, iată-l astăzi vajnic agitator anticomunist. Obraz gros şi talent subţire!Jurnalistul Ioan T. Morar scria, nu demult, astfel: „(…) În concepţia partidului nostru, de realizare a legăturii cu masele, credem că întreg corpul didactic din învăţământul superior trebuie să fie preocupat de formarea complexă a personalităţii studentului, viitor specialist, de formarea lui politică prin menţinerea interesului şi faţă de cartea social-politică.” (Ioan T. Morar, Popularitatea şi popularizarea cărţii social-politice, „Viaţa Studenţească”, nr. 11, anul XXV, 18 martie 1981, p. 9).
În partea cealaltă, în tabăra pro Voiculescu, zis şi „Varanul”, îl remarcăm pe jurnalistul Dan Constantin, celebru prin trecutul său pro-comunist. Mai departe echipele fac marcaj pe tot terenul. În tabăra disidentului Pleşu, membru PCR de la vârsta de 19 ani (când majoritatea tinerilor de aceeaşi vârstă erau numai UTC-işti), un alt susţinător, care şi semnează protestul, este Mihai Răzvan Ungureanu. Eu ştiam despre dl. ex-premier că a avut o fructuoasă activitate pe linie UTC la sfârşitul anilor ’80! Astăzi el este, culmea ironiei, reprezentant de marcă al dreptei româneşti. Cred că Emil Cioran şi Nae Ionescu s-ar răsuci în mormânt revoltaţi şi cuprinşi de greaţă.
Să vedem acum cu ce răspunde echipa propagandiştilor de la Antena 3: cu aşa-numiţii „maeştri” de tipul Sergiu Andon, fost scânteist şi autorul unui monumental pamflet antiregalist pe când lucra la „Adevărul” şi semnat „Pescarul Andon”. Lângă acest „maestru” apare un alt „maestru”, bătrânul PRM-ist Lucian Bolcaş. Ca lucrurile să se lămurească definitiv, în echipa domnului Pleşu îşi face apariţia şi celebrul „anticomunist” Tismăneanu. Pe când nu era anti-comunist, profesorul democrat de azi susţinea că „(…) spiritul revoluţionar comunist valorifică toate tradiţiile umaniste. (…) Într-o epocă în care unele conştiinţe intelectuale îşi pierduseră axul de rotaţie, Partidul Comunist Român a reuşit să focalizeze într-o luptă, într-un şuvoi unic al libertăţii şi speranţei, dorinţele tuturor oamenilor de bună credinţă de la noi, de a se împotrivi urgiei brune, abjectului spirit gregar. (…) În anii de după război, logica acţiunii revoluţionare aducea la ordinea zilei lupta cu duşmanul de clasă, reconstrucţie, entuziasmul eroic al brigăzilor de muncă voluntară. (…) Spiritul revoluţionar se afirmă ca născător de valori, ca substrat al tuturor acţiunilor menite să ducă la înaintarea noastră spre comunism. (…) Spiritul revoluţionar presupune curajul de a gândi realitatea în toată complexitatea ei, pentru că, aşa cum sublinia secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu: «A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un explorator îndrăzneţ şi experimentat al drumului nou pe care-l deschid omenirii socialismul şi comunismul (…)». Studenţimea, alături de întreg tineretul, de toţi oamenii muncii, dă viaţă prin fapte spiritului revoluţionar comunist, este angajată plenar în efortul de transformare revoluţionară a societăţii noastre pe drumul comunismului.” (Vladimir Tismăneanu, Spiritul Revoluţionar, „Convingeri Comuniste”, anul I, nr. 1, aprilie 1974, p. 10).
Pentru istoricul presei româneşti de după 1945, aceste derapaje de conştiinţă mi se par exemplare. Că cei care pun în scenă un spectacol atât de grotesc mizează pe memoria scurtă şi lipsa de cultură a masei votante, şi asta mi se pare firesc.
Dar în România mai sunt şi intelectuali oneşti, care nu pot fi păcăliţi de excrescenţele meciului ideologic Băsescu-Dan Voiculescu.
Nu poţi printr-o simplă tragere din condei să anulezi texte, biografii şi implicaţii. Nu poţi peste noapte să faci din „Scânteia” şi „Adevărul” primilor ani de după 1989 o publicaţie pro-regalistă! După cum nici publicaţia „România Mare” nu poţi pretinde că o vei albi făcând din ea o revistă democratică.
În partea cealaltă nu poţi crea eroi din cei care nu au fost deloc eroi, ba chiar cu oarecare largheţe îi putem numi simpli colaboratori ai PCR. Din nefericire, există două tabere de mediocri, care şi-au ocupat locul în tribune. Unii strigă cu furie „Jos Gâdea” şi „Sus Pleşu”. Ceilalţi ridică pancarte cu scrisorile lui Pleşu adresate lui Nicolae Ceauşescu. Cunoscând aceste fapte, putem vedea diagnosticul trist al viitoarelor alegeri electorale din România. Concluzia este următoarea: independenţa intelectualilor se plăteşte greu, inclusiv cu marginalizare, iar obedienţa politică cel mai adesea este sinonimă cu mediocritatea profesională.
Cum ar spune dl. Pleşu: „minima moralia”, dar împrumutată de la un autor german. Îi lăsăm pe cei curioşi să-l identifice pe cel care a rostit primul această sintagmă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.