Stalin din fereastră

Bertold Brecht avusese dreptate. Într-adevăr, ascensiunea lui Arturo Ui trebuia oprită! Însă în arta manipulării opiacee a poporului german, Goebbels atinsese perfecțiunea. Apoi, perfecțiunea s-a transformat în Al Doilea Război Mondial.

Mecanismul este mereu același. Prin căile specific propagandistice, dictatorul exacerbează, în mentalul public, patriotismul înnăscut al nației sale, în care, insidios, amalgamează și dizolvă, ca într-un uriaș mojar al manipulării, constructul adulației propriei persoane. Poporul, abandonându-se firesc sentimentului național, n-are cum să evite a-l „înghiți”, la pachet, și pe dictator, cu paranoia cu tot. Astfel, pe o bucățică de zahăr naționalist, rusului tăcut și crescut în opiul imperial i se bagă pe gât picăturile care îl țin în transă și în ascultare față de autocrat și de narativele lui.

Este un mod de totalitarism faraonic pe care l-am trăit și noi, pe propria piele, și mulți se întreabă cum de așa ceva se poate uita – mai ales de către cei care au fugit de comunism în Occident și acum ne dau sfaturi de… „neutralitate” sau chiar de supunere și înțelegere a hachițelor marelui urs. Unii, fiind mai tineri, pur și simplu n-au apucat acele vremuri. La ei, e explicabil. Ca să o cităm pe Nadejda Mandelstam, „nu poți să înțelegi un coșmar dacă n-ai trăit în el”. Dar de ce îl uiți după ce chiar te-ai născut și ai trăit în el, aceasta-i întrebarea.

Comparativ, cazul Ceaușescu e cel mai la îndemână. Dictatorul român n-a făcut excepție. A uzitat din plin de mecanismul manipulării de masă: sub mascarada dizidenței antisovietice (pe placul poporului român, dacă ar fi fost reală), a instituit ceea ce s-a numit național-comunismul-dinastic- românesc (cu Nicușor în pole position) și, pe această bază, și-a crescut fantasmagoric, până la demență, propriul cult al personalității pe care l-a băgat pe gât poporului român până la dezgust.

Pentru cine vrea să știe, odată cu transvazarea puterii la moartea lui Dej, a apărut un moment de speranță într-o umanizare a utopiei represiv-comuniste. Ba chiar, convertirea la principiile „consensuale” a luat oarecare amploare odată cu scena balconului din august 1968, când Ceaușescu s-a departajat de invadarea Cehoslovaciei (tot cu tancurile, ca în 1956 la Budapesta sau ca și acum, în Ucraina – ce coincidență!), moment în care, de bună credință, mulți intelectuali, dispuși să uite represile anterioare, „și-au prins mâna”.

Însă, după revenirea din băile de mulțime sino-coreene, plăpânda reconciliere între regim și popor s-a transformat, ani după ani, din nou în viol, neoviol. La ordinea zilei era fluturarea diversionistă a „Pisicii rusești”, pericol când real, când inventat, mânuit cu dexteritate de Departamentul de diversiune al Securității. („Stați cuminți, nu protestați, dacă nu – vin rușii!). Consecutiv, Ceaușescu a strâns, țac după țac, șurubul dogmei represive de partid, în timp ce viața de zi cu zi (în comparație fie și numai cu celelalte țări din lagăr unde se mai putea respira) devenea un calvar.

La ultima paradă, de 23 August 1989, s-a scandat „Slavă, Slavă!”. Sună exact a ce auzim de pe stadionul Lujniki de la Moscova, în aceste zile de criză. Peste patru luni, după ce dăduse ordin să se tragă în popor, despotul român murea ciuruit lângă un zid de cazarmă, spre deosebire de ceilalți lideri comuniști din lagăr, care, ferindu-se să tragă în propriile popoare, au murit în paturile lor. Ceaușescu, „marele patriot român”, a fost singurul care a ales să cânte, lângă zidul morții, Internaționala în loc de, eventual, Trei culori cunosc pe lume...

Reîntorcându-ne la ruși, la ei mecanismul de însclavizare colectivă are ca roată motrice salvgardarea, decenii după decenii, a memoriei lui Stalin, în spatele căruia se ascunde acum Putin când ne vorbește de necesitatea „decomunizării” și „denazificării”. „Denazificarea” este umbrela diversionistă preferată a agresiunilor Rusiei, pentru a ascunde comunizarea samavolnică a unei jumătăți de Europă, după înfrângerea lui Hitler în 1945.

De ce Stalin? De ce, în ciuda zecilor de milioane de victime ale marelui terorist de stat, de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice (în timp de pace!), Moscova oficială, „decomunizată”, nu s-a departajat niciodată de acest criminal? De ce nu a cerut niciodată scuze popoarelor din Est, cărora același Stalin le-a exterminat, în Gulagurile autohtone, toată floarea resursei umane, și le-a schimbat devenirea existențială, injectându-le forțat ADN-ul comunist de care nici acum nu pot scăpa?

Răspunsul constă tocmai în comandamentul propagandistic al menținerii în transă a mândriei ruse: Stalin este legat de victoria în război, pe care însă, din nou prin dezinformație (cuvânt rusesc), Moscova și-o atribuie exclusiv, deși anihilarea lui Hitler a fost evident reușita Aliaților (inclusiv – iar nu exclusiv – a URSS). Așadar, oficialii ruși – indiferent că s-au numit Gorbaciov, Elțîn, Putin – nu acceptă în ruptul capului ca Stalin să fie oficial decăzut în mentalul public rusesc, întrucât asta ar aduce atingere unui tabu sacrosanct în inconștientul colectiv – victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei (perimetru în care, la drept vorbind, nu Stalin, ci sacrificiile umane ale Rusiei tăcute inspiră respect). De aceea, preferă a trăi cu mortul în fereastră, în loc să-l îngroape în dispreț și uitare, cum ar merita, față de asasinatele pe care le-a comis.

Toți dictatorii se suie pe piedestalul lăsat liber de antecesor, ale cărui metode sinistre le preia, „dezvoltându-le creativ”. Ceaușescu și-a repudiat răspicat mentorul – pe Gh.Gheorghiu-Dej -, preluându-i însă metodele staliniste (vezi eliminarea lui Trofin, Patilineț, îndepărtarea lui Maurer, Burtică, Iliescu, Pârvulescu etc.) Putin nu-și repudiază oficial generalisimul, dar îi folosește metodele, brevetate de Beria și încă mai dinaintea lui. Adoptând, la rândul lui, și adaptând tactica „fluturării pisicii”, Putin a inventat așa-zisa amenințare a securității naționale sub forma „pisicii NATO-americane”, prin agitarea căreia ține sub ascultare – ca sub un cnut sui-generis – poporul rus.

Suntem în paradigma dictaturii de sorginte bolșevică dusă la fanatism, adică până la moarte de om. Este ceea ce s-a petrecut mereu în Rusia în ultima sută de ani, cu excepția unei perioade scurte, glasnost- perestroikiene, care a reprezentat, în același timp, și momentul ruperii jugului Europei de Est. Desigur, a rămâne indiferent, neutru sau chiar avocatul slavei ruse este treaba conștiinței fiecăruia.

A arunca în balanță rațiuni de realpolitik capabile să îl scuze pe Putin (Rusia este o mare putere, cu mândria ei, trebuie să o înțelegem, să mai închidem ochii la rapturile ei teritoriale, să luăm drive-ul ei expansionist ca pe un drob de sare etc.) e ca și cum ai spune că Hitler era îndeptățit în a face ceea ce a făcut (Germania fiind umilită la sfârșitul primului război mondial, era de așteptat să-și ia revanșa, mașina de război germană trepida de nerăbdare, dădea pe răscoale, Chamberlain era slab – vezi cazul Biden!) – așa că anexarea Austriei, a Sudetenlandului cehoslovac, izbucnirea războiului și hăcuirea Poloniei sunt scuzabile, nu pot fi imputate lui Hitler, săracul! Vinovat a fost Chamberlain – și oricine altcineva -, în niciun caz Hitler!

A inversa accentele istoriei înseamnă a o rescrie. A muta vinovăția de la agresor la agresat, de la agresiunea ca atare (ca ucidere de oameni nevinovați) la împrejurările istorice sau psihiatrice concrete care ar fi facilitat/impulsionat apariția ei, este cel putin o confuzie regretabilă, dacă nu o diversiune sau chiar o insultă la adresa inteligenței contemporanilor și a memoriei deținuților politici aruncați în gropile comune ale Gulagului comunist.

În legătură cu actualul conflict, s-a personalizat prea mult și oarecum pe lângă subiect. Nu e vorba aici de Ucraina neapărat sau în primul rând. Putea fi vorba de Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Bulgaria sau România. Toate aceste țări, dacă nu ar fi avut norocul să fi intrat în NATO în năuceala colapsului închisorii popoarelor sovitice, ar fi fost acum subiect al revendicării rușilor de „non-extindere” a NATO. Adică li s-ar fi interzis aderarea. Și în caz de nesupunere, ar fi fost și ele invadate, ca și Ucraina. Iar NATO nu ar fi putut să le ajute, asa cum nu poate ajuta acum Ucraina. N-ar trebui să fie așa greu de priceput.

Sunt anumite teze care nu se pot reconcilia, oricât le-ai întoarce și oricât le-ai suci. Așa-numita extindere a NATO (de un sens) vs. așa-numitul expansionism clasic rusesc, stipulat testamentar de Petru cel Mare (de sens contrar) – sunt două prisme de percepții ireconciliabile a aceleiași realități. Și-anume: de ce fug toate țările de Moscova și caută scăpare în NATO? De ce? De ce a căutat România salvare în NATO după ce a scăpat (formal) de comunism? Până și Bulgaria a vrut să scape din ghearele Moscovei. De ce? Dacă acceptăm teza că, extinzându-se spre Est, NATO devine o amenințare pentru Rusia, reiese că România n-ar fi trebuit să intre niciodată în NATO pentru a nu fi acuzată că astfel amenință Rusia! Intrăm astfel în niște sofisme absurde, insurmontabile.

Cine e în dubiu privitor la ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat NATO – în special de când Putin ne-a avertizat că cea mai mare tragedie (pentru el) este dezmembrarea URSS – ar trebui să privească la anul 1945: Armata Roșie nu a mai plecat de unde a ajuns și jumătate de Europă s-a transformat în închisoarea popoarelor sovietizate și comunizate. N-ar trebui să fie așa greu de priceput.

Ideea este strălucit punctată de Alex Ștefănescu, într-o intervenție esopiană pe Facebook, în care – la întrebarea Peștișorului de Aur: „Ce minune dorești să fac pentru tine?” -, temutul critic răspunde: „Poți să muți România de pe hartă?”. Așa cum o fotografie spune mai mult decât o mie de cuvinte, tot așa, inocenta (perversă) fabulă alexștefănesciană spune mai mult decât o mie de articole de analiză pe tema ruso-ucraineană. Căci, într-adevăr despre asta e vorba: neavând un „Peștișor de Aur”, neputând adică să se mute de pe hartă, țările baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria (care acum face pe viteaza și joacă la două capete), România, Bulgaria și-au căutat scăparea în apartenența la NATO. Așadar, narativele lui Putin în legătură cu „extinderea” NATO spre Est, în „țările-tampon”, sunt simple gulgute retorice, care întorc realitatea cu susul în jos. Trebuiesc citite într-o cheie inversă celebrelor bancuri cu Radio Erevan: nu-i adevărat că este vorba de o bicicletă, ci de o mașină și nu e adevărat că li s-a furat, ci li s-a dat… N-ar trebui să fie așa greu de priceput.

Într-un fel, criza ruso-ucraineană vine și ca un necesar catharsis, de care poate și România avea nevoie, pentru limpezirea apelor. Criticile acumulate în ultimii ani au denunțat derapări majore ale actualului regim iohannist de la norme importante ale democrației și statului de drept (inclusiv perpetuarea statului subteran/paralel), derapări inițiate și dezvoltate pe vremea lui Băsescu și doar ocultate cu mai mult talent – și nicidecum deființate – pe vremea lui Iohannis. Criticile pe aceste teme capătă, paradoxal, o și mai mare credibilitate, dacă sunt acum juxtapuse cu recunoașterea obiectivă a poziției corecte a regimului Iohannis, de condamnare a agresiunii ruse. Cu alte cuvinte, sancționarea abaterilor autoritariste de la statul de drept și de la Constituție (vezi Justiția selectivă, alegerile trucate etc.) nu trebuie să împiedice consemnarea pozitiei corecte de politică exernă – care, de fapt, pentru România, este politică existențială. Corectitudinea analizei trebuie să fie aceeași. Evitarea dublei măsuri este cea mai bună măsură pentru măsură.

Războiul lui Putin nu este războiul poporului rus, în timp ce – invers – rezistența lui Zelenski este rezistența poporului ucrainean. Așa că, dintr-o dată, steagul galben-albastru a devenit simbolul luptei pentru libertate, iar Ucraina a fost privită cu simpatie chiar și de către adversarii ei, înfuriați pe bună dreptate în trecut de politica total ne-europeană a Kievului față de minorități (inclusiv față de români). Cu toate acestea, Putin a reușit să-i facă eroi, iar compatrioții noștri din nordul țării – iertând, dar probabil nu și uitând trecutul – i-au primit cu brațele deschise.

Poate că aceasta este lecția românească pe care o așteptau și Zelenski, cel până mai ieri-alaltăieri – și chiar și astăzi – cam obrăznicuț, și madam von der Leyen, și nea Timmermans, acest moș Teacă de Bruxelles: românii, din nou, își pun pielea la bătaie, se încarcă de omenie și lasă UE – ca pe vremea lui Ștefan cel Mare (“atletul creștinătății” cum l-a numit Papa Sixt al VI-lea) – să-și savureze cafeaua în liniște. Pentru asta nu e nevoie de statut Schengen și nici de mai mult respect pentru țara de margine de uniune, nu-i așa? Sau poate e nevoie doar să înțelegi mai în profunzime metafizica românească – altfel mai bine nu te bagi dacă n-ai organ.

Cu toate acestea, celebra butadă atribuită lui Churchill (“Democrația este cea mai rea formă de guvernământ, cu excepția tuturor celorlalte”), rămâne valabilă – în parafrază – și privitor la tribulațiile apartenenței noastre la Club: Uniunea Europeană este cea mai rea formă de uniune inter-țări, cu excepția tuturor celorlalte.