În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022
O javră Foscus Foscus
Menajeria oraşului are o alee la care se ajunge foarte uşor – undeva în stânga intrării. Poate tocmai fiindcă se ajunge atât de uşor la ea, aleea aceea nu prea e vizitată. Se întâmplă, totuşi, ca o pereche de îndrăgostiţi, un tânăr poet ori o mămică obosită de tumultul străzilor să se refugieze pe aici. Unde trecătorii rari pot observa tot soiul de animale banale. („Astea le poţi vedea şi acasă…”) Privind neatenţi în dreapta şi în stânga, în stânga şi în dreapta, până la urmă remarcă şi o javră singură într-o cuşcă, o potaie de mărimea unui câine cu o blană cenuşie şi murdară; la fel de bine se poate întâmpla ca, trecând în grabă, să nici nu-şi arunce privirea spre animalul cu trei urechi. (În fond, cine se apucă să numere urechile fiecărei jigodii?) Altădată se întâmplă să privească spre direcţia cuştii, dar s-o creadă goală, fiindcă javra, folosindu-se de culoarea blănii, se face una cu mediul sau fiindcă – de ce nu? – cuşca este într-adevăr goală. Nimeni nu ia în seamă apariţia sau dispariţia potăii din cuşca nr. 28 deoarece animalul n-a reuşit să se păstreze în memoria mai nici unuia dintre cei ce l-au văzut.
Cu toate acestea, este stranie şi nici nu se poate trece atât de uşor cu vederea apariţia sau dispariţia animalului, atunci când priveşti mai atent. Aşa că unii sfârşesc prin a căuta un sistem de relaţii în care să aşeze întâmplarea.
Destul de des, când trecem printr-o menajerie, observăm animale a căror specie nu o cunoaştem; din pricina superficialităţii, a oboselii ori a plictiselii, nu ne mai oprim să citim fiecare etichetă lipită în partea de sus a cuştilor sau pe un ţăruş împlântat în pământ în faţa lor. Totuşi, când vezi animalul acela cu trei urechi, te opreşti o clipă şi descifrezi inscripţia. FOSCUS FOSCUS scrie pe tăbliţă, însă literele s-au cam şters. FOSCUS FOSCUS? Oamenii dau din umeri şi trec mai departe, dar când îşi aduc aminte că javra avea (are) trei urechi, se întorc din drum s-o mai admire o dată: n-au mai pomenit vreodată animale cu trei urechi. Se întorc şi nu zăresc nimic: cuşca li se înfăţişează goală.
(„N-aţi văzut, doamnă?”
„Nu. Ce să fi văzut?”
„Acolo… în cuşcă… trebuia să fie… a fost…”
„Îmi pare rău, domnule, nu…”
„Dacă-mi permiteţi, şi dumneavoastră vi se pare, domnule?”
„Şi eu, nene…”
„Taci, puişor, nu te băga!”)
Oricum, acum cuşca e goală. Dar, deodată, animalul reapare.
(„O javră, spun oamenii, numai că are trei urechi.”
„Iar eu puteam să jur că a dispărut!”)
În fond, de câte ori nu ni se întâmplă să nu fim conştienţi de un lucru aflat chiar în faţa noastră? Cu toate astea, pare ciudat să observi cum apare şi cum dispare la fel de brusc potaia.
(„Am citit multe despre asemenea cazuri de mimetism” spune mititica doamnă cu ochelari de soare.
„Desigur, desigur, încuviinţează domnul cel elegant. Animalele, aş putea spune chiar şi plantele, se ascund unele de altele, rămânând totuşi de faţă. Luând culoarea celor din jur, a frunzelor, a pietrelor, mă rog, a tuturor lucrurilor din jur, unele…”
„Da, dar aici nu sunt frunze, nene!”
„Taci, puişor, nu te băga!”)
Cu urechile ei blegi, javra se holbează tâmp la oameni. „FOSCUS FOSCUS” gândesc vizitatorii şi se uită la potaie. O Jigodie… Apoi, potaia dispare.
(„Trebuie că s-a ascuns, că s-a lipit de o gratie”, spune domnul cel elegant, cercetând cu mai multă atenţie cuşca. De la o distanţă prudentă, desigur.
„O fi luat culoarea pământului”, îşi mai dă cu părerea doamna cea mititică.)
Trecând peste teamă, lipiţi cu feţele de zăbrele, oamenii scrutează fiecare colţişor al cuştii.
(„Hai înapoi, puişor, ar putea să te muşte, nu te băga!”)
De obicei, împrejmuirile menajeriilor sunt împodobite cu frunze şi pietre, izvoare şi cascade, adevărate colţişoare încântătoare de natură, totul pentru ca animalele să se simtă cât mai în largul lor. Cuşca aceasta, cuşca cu numărul 28, au uitat s-o amenajeze, nici nu ştiau, de altfel, cum s-o facă întrucât acolo nu se află decât o javră murdară, o potaie jigărită cu trei urechi, un FOSCUS FOSCUS. Şi cum să pregăteşti locul, atunci când nici măcar n-ai habar ce-i place animalului, o jigodie cu urechi blegi, ciulită doar cea din partea dreaptă? Aşa că au lăsat cuşca goală, i-au vopsit doar zăbrelele, nişte gratii albe şi albastre de toată frumuseţea.
Animalul n-a reuşit să se păstreze în memoria mai nici unuia dintre cei ce l-au văzut, dar câteodată, bănuind că animalul e pitit în vreun ungher, te poţi zăpăci uşor căutând o vietate, atunci când în locul acela nu se află nici o piatră, nici un boschet, nici un smoc de iarbă unde să se ascundă. Ce poţi spera de la o cuşcă goală, goală-goală?
Pentru ca apoi, brusc, javra să se afle din nou la locul ei, lingându-şi laba stângă din faţă.
FOSCUS FOSCUS n-a reuşit să se păstreze în memoria mai nici unuia dintre cei ce l-au văzut, însă trebuie recunoscut că, totuşi, atunci când într-o menajerie se află un animal care apare şi dispare sub ochii lor, oamenii dau din cap neîncrezători şi rămân locului, aşteptând ca jigodia să obosească şi fie să rămână, fie să dispară, însă măcar pentru un timp mai îndelungat. Dacă lucrurile se petrec aşa, atunci privitorii iau una dintre cele două ipostaze drept cea bună şi pleacă liniştiţi mai departe. Uneori se întâmplă, însă, să nu mai aibă răbdare, din pricina vremii înnourate ori a iritării motivate de aglomeraţia din oraş, şi atunci încearcă să înlăture repede misterul. Între timp, FOSCUS FOSCUS apare şi dispare, mai şi lingându-şi de multe ori labele. Dar oamenii au nevoie de certitudini. Astfel încât ating animalul cu tot ce au la îndemână.
(„Nu e nimic în cuşcă” spune un bărbat mai în vârstă.
„Cum?! Dar n-aţi văzut, domnule?”
„Am mai văzut noi oglinzi, hocus-pocus, am mai văzut noi…”
„Dacă trece piatra prin el, nu există, dar dacă se izbeşte şi cade înapoi, înseamnă că totuşi e un… un animal acolo… un… cum îi spune? FOSCUS FOSCUS. Logic, nu?”
„Logic!” conchid ceilalţi.)
Băiatul o ţine pe bunica lui de mână şi priveşte. Fără a intui consecinţele demersului lor, se întâmplă de multe ori ca băieţii şi fetiţele să-şi dea seama că, de fapt, deosebirea dintre ei şi adulţi nu ţine decât de realitatea că ei, copiii, se joacă de-a joaca, pe când adulţii se joacă în mod serios. La început, când ceilalţi încep să arunce cu pietre în potaia din mijlocul cuştii cu smocuri de iarbă şi cu alte lucruri din preajmă, băiatul e uimit. Nu îndrăzneşte să intre în joc nici măcar atunci când bunica aruncă şi ea (cu un corn) în potaie. Dar n-o nimereşte.
În răstimpul cât javra dispare, oamenii se odihnesc, se şterg de transpiraţie şi adună provizii în vederea noului bombardament.
Animalul reapare, asemenea unei jucării din cârpe, mereu în aceeaşi poziţie, mereu cu două urechi blegi, cu cea dreaptă ciulită, doar că, în locul nasturilor din sticlă, are doi ochi mici, rotunzi, umezi şi pătrunzători. Nu se fereşte din calea proiectilelor. Dimpotrivă, parcă rămâne chiar mai multă vreme prezent. Dar şi dispare pentru o perioadă mai lungă.
Iar când reapare… Când reapare, oamenii n-ar trebui să se mai grăbească, ar avea destul timp să ţintească, să-şi arunce cu precizie proiectilele. Probabil, însă, că în asemenea împrejurări, fiecare îşi doreşte să dea el lovitura de graţie, aşa că se grăbeşte şi iroseşte şi pietre şi bulgări. E un concurs fără reguli acesta, fiecare dorind să câştige, toţi încercând să obţină premiul – respectul şi admiraţia celorlalţi.
Animalul apare şi dispare la intervale tot mai mari.
(„Nu aruncaţi cu bolovani, doamnă, ar putea să…”
„Şi dumneavoastră, stimate domn…”
„Dar aceea era poşeta mea, cum îşi permiţi să arunci cu poşeta mea?!”)
O vietate de mărimea unui câine, cu blana roasă de parcă ar fi fost lovită cu pietre de când lumea, un nor în jurul ei.
(„Se ascunde în praf potaia!”
„V-am spus eu că-i mimetism!”
„Ce mimetism?! Oglinzi, domnule!…”
„L-AM LOVIT CU CĂRĂMIDA!”
„L-am lovit cu cărămida! L-am lovit cu cărămida!”)
A dispărut din nou.
Oamenii pregătesc bulgări de pământ, cărămizi, bolovani. Urmăresc cuşca. A îndrăznit şi copilul şi stă şi el pregătit cu o piatră în mână.
Încordarea creşte minut cu minut.
De obicei, atunci când au fost lovite de prea multe ori şi le aşteaptă şi alte pietre, animalele nu mai apar.
Aşa că oamenii aşteaptă îndelung în faţa cuştii goale să se ivească javra, o potaie cu trei urechi, un FOSCUS FOSCUS.
Într-un târziu, când se hotărăsc, în sfârşit, să plece, se întreabă dacă a fost cu adevărat ceva în cuşca nr. 28.
Bineînţeles că n-a fost nimic, ce putea să fie într-o cuşcă atât de banală? Aşa că nici nu-i de mirare că uită cu desăvârşire episodul.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.