În noul val al regizorilor tineri, Radu Alexandru Nica este de mai mulţi ani un adevărat spărgător de valuri. Altă viziune, altă viteză, alţi vectori, alte vibraţii, alte versiuni şi veleităţi, alte vise. Alt vad al teatralităţii inspirat de cinematograf, de video, alt vertex, un alt tip de vervă. Un alt vertij, altă viteză în ritmul spectacolului, altă virulenţă. Apoi sentimentul că lucrează regia cu un sistem numai al lui de vacuumare sau de vidare a excesului de lungimi, de diluare, plăcerea spectatorilor că mai există şi alţi vectori, un alt vademecum în lucrul cu actorii, cu regia, cu ideea de teatru.
Când spun spărgător de valuri, mă gândesc concret la sistemul construit de specialişti reputaţi, care ţin seama de curenţii marini şi oceanici, cărora le anihilează forţa distrugătoare. Aceste sisteme îmblânzesc sau elimină dezastre, neutralizează impactul violent, nimicitor, al valurilor uriaşe, păstrând în porturi o îmblânzire a apelor, obligatorie pentru contactul oricărui ţărm cu lumea. Teatrul are nevoie de aceşti benefici spărgători de valuri care sunt de fapt creatorii valurilor noi.
Ca să nu fie anihilat de violenţa modelor şi inerţiilor, de aceşti tsunami de vulgaritate şi prostie care pot mătura totul în cale, de la artă la morală, politici şi fel de a ne trăi viaţa, înecaţi în înstrăinarea de noi şi prejudecăţi. În plus e o violenţă care ne manipulează, o vivacitate tâmpă care ne dă iluzia vieţii precum asmuţirile unora împotriva altora, consumismul şi tot ce a fost hot şi azi e cool, trendy sau up to date.
Încă de la primele spectacole, „Am angajat un ucigaş profesionist”, cu un aplomb invidiabil, urmat de „Vremea dragostei, vremea morţii” de Fritz Kater, inclus în programul „Sibiu, Capitală Culturală Europeană”, urmat de „Balul”, după filmul lui Ettore Scola, apoi de „Viaţa boemei”, după Aki Kawrismaki, „Hamlet” după Shakespeare, jucat la teatrul maghiar, „Emilia Galotti”, după Gothold Ephraim Lessing, de la Odeon, tânărul regizor a adus, pe scândurile cotropite de lentoarea şi inflorescenţele baroce ale teatrului românesc, două valori esenţiale: ritmul şi bascularea prejudecăţilor. În vreme ce teatrul părea scufundat ca în nisip, în orizontala scenei somnolente şi opulente, Radu Alexandru Nica a impus jocul rapid, contragerea secvenţelor, de parcă piesele sale s-ar juca pe un plan înclinat şi, de ce nu, într-o viaţă cu oameni ce urcă şi coboară ameţitor, călători şi vieţuitori într-un montagne russe, accelerator de trăiri şi senzaţii.
Spectacolul adus pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, „Breaking the Waves” sau „Viaţa binecuvântată a lui Bess”, a fost ca un duş scoţian pentru sufletele şi minţile spectatorilor, mulţi tineri dar şi pentru generaţia părinţilor şi bunicilor lor.
Am trăit fiecare în scaunul nostru fericirea ca perplexitate. Una caldă, una rece, în spectacolul lui Nica şi interpretarea excepţională, de fulger şi lumânare ce arde la ambele capete, a Ofeliei Popii, în rolul lui Bess. Nu e de ici de colo să vezi că nu sunt graniţe în revărsarea iubirii şi nici tabuuri, indiferent că aparenţele şi convenienţele tot desenează oprelişti, de IQ, de sănătate mintală şi psihică, de apartenenţă religioasă şi comunitară, de sănătate fizică, de morală şi mentalitate, de jurământ de credinţă şi fidelitate. Bess e copleşitoare prin dăruirea de sine şi fiecare din noi ne-am simţit sorbiţi de dorul şi nemărginirea iubirii, asemenea lui Jan cel prins în valma acestei iubiri, în tumultul şi vălmăşia ei, în revărsarea ei prin toate ecluzele fiinţei: suflet, sexualitate, suferinţă, sacrificii, senzualitate, satanizare, sanctificare. Cine nu a râvnit să fie chiar el Alesul prea hazliei (eufemism tandru pentru prostuţă) şi excesiv de generoasei Bess!
Prima provocare: un spectacol după un film excepţional
Spectacolul lui Radu Alexandru Nica de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu e o adaptare temerară după filmul omonim care a făcut furori în anul 1996, nominalizat la Oscar. Mai mult, creatorul unei noi mitologii printre tineri. Emily Watson în rolul lui Bess McNeil a tăiat respiraţia printr-o performanţă actoricească de o expresivitate atât de nouă, în sine o provocare. A tulburat lumea filmului şi construcţia cinematografică. Montajul cu zig-zagările lui şi jocul de perspectivă vizuală, legătura dintre scene şi insolita lor înşiruire, ritmul alert, în fugă, ca într-o eternă alergare, construcţia abruptă, în salturi, filmările cu camera în mână în ceafa personajelor şi scenelor, scoase afară din platou, cu decoruri reale, cu sunetul natural, smuls locului şi realităţii, iar nu conceput ca o coloană sonoră adăugată, vuiet de valuri, pleoscăit de spumă, respiraţie şi gâfâit la paroxism, zgomot de valţuri, înşurubarea acelor cilindri grei, dispuşi paralel dar având o rotire inversă, unul faţă de altul, sondele ce forează… monitorizarea trupului paralizat al lui Jan şi fondul sonor al aparatelor ce dau seama de semnele vitale. Performanţa danezului von Trier a înscris o pagină memorabilă în istoria cinematografului adept al stilului auster impus de Dogma 1995. Filmul lui Lars din trilogia „Golden Heart”, „Inimă de Aur”, a definit nu numai un stil, ci şi profesiunea de credinţă a regizorului Nica, interesat de adaptarea lui pentru teatru, din mai multe motive, mărturisite ca atare. În primul rând l-au atras „tema rară, credinţa, spiritul de sacrificiu, (auto)depăşirea limitelor umane, refuzul de a se complace în propriul marasm intelectual şi moral”, într-o lume a artei care se ocupă aproape exclusiv de personaje strivite de propria viaţă, marcate de „un scârbavnic pleasure in pain”, de „prolixele lor decăderi”.
O inimă de Aur, o mare actriţă, Ofelia Popii
„Nevoia să vorbesc despre un om al exceselor generoase” a dictat opţiunea regizorului român. În plus a avut norocul de a putea lucra cu hiperdotata actriţă mignonă, un argint viu pe scenă, Ofelia Popii, un soi rar de artist ce întruneşte calităţi spirituale şi fizice exacerbate, incredibile, înmănunchind dăruirea şi risipa, la paroxism, energia şi vulnerabilitatea până la atrofierea reflexelor de supravieţuire. O actriţă de un expresionism total, care nu e tributară nici unei cochetării sau instinct de conservare, care evoluează pe scenă ca fosforul zvârlit în apă, întruchipând arătări în care spectatorii îşi citesc soarta, ca fetele soarta în ajun de Sfântul Andrei. Amestecul acesta de curăţie nefirească, libertate, habotnicism, predare în rugăciunea către Dumnezeu ori cumplita promiscuitate în vânzarea trupului pentru a ţine în viaţă flacăra iubirii şi sinapsele iubitului e regizat şi jucat eruptiv, smerit, senzual, schizoid, vulcanic, cu ascensiuni şi prăbuşiri continue, cu basculări şi colapsări febrile, într-un ritm devorator.
Filmul lui Lars von Trier a fost o capodoperă. Scenariul scris de regizor împreună cu Pavid Pirie. Distribuţia memorabilă, chiar dacă multe nume erau necunoscute. Imaginea lui Robby Miller, rolul jucat de coscenaristul Peter Asmussen. Am adăuga autenticitatea şi austeritatea Scoţiei de a produce istorii şi caractere memorabile. Filmul l-a fascinat pe Nica, se vede, dar nu a adus pe scenă pastişa. A păstrat Inima de Aur şi a creat o Bess a teatrului antologică, prin Ofelia Popii. Un Jan emoţionant şi vital ce devine treptat o legumă, după ce accidentul îl paralizează fizic şi începe să-şi caute supravieţuirea împingându-şi iubita soţie la prostituţie şi vânzarea trupului, urmată de evocarea actelor sexuale, ca droguri de întreţinut flacăra iubirii, prin corespondenţă. Povestea lui Bess este echivalentul modern, angelic-mizerabilist al lui Faust, în care se vinde trupul, nu sufletul. Bess nu şi-a vândut şi nu-şi va vinde sufletul niciodată.
O lume de predici şi prejudecăţi
De la înălţimea unor pupitre unde perorează prejudecăţi şi sfaturi, personajele evoluează în scenografia lui Buhagiar ca o Trinitate perorând pe pământ, formată din cei trei predicatori şi clarvăzători autopropulsaţi pe soclu, definind polii autorităţii locale, preotul, verticala unui uns artificial al lui Dumnezeu, interpretat de Adrian Matioc, bunicul lui Bess, William, plin de bune intenţii, jucat de Gelu Potzolli într-un amestec de voinţă protectoare şi frică de a trăi, transformată în garanţia supravieţuirii, şi Preşedintele Sfatului bătrânilor, interpretat de Dan Glasu, cu toate oscilaţiile plierii la conjuncturi şi dezimplicării sufleteşti şi vituperării care iau locul oricărui gest de comunicare şi salvare a celuilalt.
Rolul mamei lui Bess e jucat de Dana Taloş cu un cameleonism emoţional, pliat pe stările şi condiţia propriei fiice, între disperare şi abandon, prejudecăţi şi interdicţii, stupoare şi spaimă, dar fără puterea de iubire şi sacrificiu a lui Bess. Dodo, interpretată de Diana Fufezan, e îndatoritoare şi plină de solicitudine, dar cumpănită, conservatoare când vitalitatea şi neţărmurirea iubirii lui Bess o depăşesc ca lava buzele unui vulcan reactivat. Marius Turdeanu, în rolul lui Jan, are puritate, determinare şi libertatea faţă de calcule meschine. Dar accidentul fizic îl transformă, îi videază preaplinul sufletesc şi responsabilitatea cu care munceşte probabil animalizat şi mecanic. E emoţionant îndrăgostit şi sănătos, dependent total după accident devine autoritar, exploatând iubirea lui Bess, ca un spectator de pelicule XXX fără nici o emoţie lăuntrică, în afara unor excitaţii fizice şi fiziologice. Personajul evoluează complex precum desenul unei electrocardiograme, de la starea de sănătate la evoluţia letală. Doctorul Richardson (Ciprian Scurtea) şi Terry (Liviu Vlad) sunt în nota partiturii dramatice, în care regia a strecurat linii de implicare mecanică şi de iubire fără şansă. Ambele personaje se luptă cu morile de vânt, încercând să resusciteze sau să menţină în viaţă un trup intrat în moarte clinică, un suflet ce nu-şi mai aparţine de fel, predat fiinţei iubite.
Lumea şi teatrul pe val. Planul înclinat
Adaptarea scenică de Sandală Anastasof prinde atent şi autentic povestea dramatică. Scenografia lucrează vibrant şi dinamic cu sugestia, cu ideea de vieţi pe un plan înclinat, ca valurile în continuă spargere. Dragoş Buhagiar iese din barocul lui somptuos şi ironic şi creează valţuri de platformă petrolieră la fel de dezinvolt ca şi valurile, lucrând cu planul înclinat, tărgi de spital şi mese de prezidiu, ascensoare şi cabine telefonice, canale şi platforme accidentate, imposibil de surmontat la infinit. Muzica şi sound design-ul lui Vlaicu Golcea şi pelicula video a lui Daniel Gonz sunt mereu expresive, ca un dialog între viaţa bate filmul şi filmul bate viaţa febril, tandru, autoironic.
Nu mi se pare o coincidenţă întâmplătoare faptul că Ofelia Popii o joacă pe Bess excepţional, după ce rolul interpretat în spectacolul Faust i-a adus un mare premiu la Festivalul din Edinburgh. Ea joacă precum cele mai mari actriţe ale veacului XX, la fel de înmărmuritoare pe scenă ca şi pe pelicula video. Ce să însemne vânzarea sufletului şi trupului şi dăruirea lor din nevoia de iubire, din dăruirea de sine fără de rest.
Această dăruire este molipsitoare în spectacolul teatrului din Sibiu. Pe cât este de emoţionantă estetic şi moral, pe atât se arată de lucidă, de stăpână pe toate uneltele teatrului contemporan. E limpede izvorul forţei pe care şi-o impune din confluenţa cu filmul şi dinamica imaginii de orice tip. Crucificarea din finalul spectacolului e pilduitoare şi ironică. Sanctificăm şi crucificăm toate valorile noastre, prin uriaşe panouri de reclamă şi tehnologiile voyeur-ismului fără de frontiere! Cât e viaţă intensă şi iubire în noi şi cât nu e de fapt decât imagine, fanatizare, ţintă pentru un marketing fluorescent al emoţiilor de vânzare! Remarcabil spectacol! Fulgerătoare trăiri intense, o mişcare scenică bazată pe o condiţie fizică de gimnast, alpinist… acrobat, trapezist… atlet al emoţiilor! Un moment de referinţă la Festivalul Naţional de Teatru, la ultima lui ediţie, mai inegală decât cele anterioare.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.