Vara rece (65)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

La treizeci de ani după manuscrisul pe care l-am numit “Tratat împotriva memoriei”, în anul 960, Spiţerul întocmeşte un “Răspuns lui Adso”. Stareţ al mănăstirii Montiérender, în Champagne, Adso scrie, în 954, Libellus de Antechristo, lucrare alcătuită pentru Gerberge, soţia lui Ludovic al IV-lea. Cărticica nu s-a născut doar la rugămintea reginei, care tânjea după o rază de speranţă, ci, în primul rând, la îndemnul înalţilor dregători, aflaţi în căutarea unei motivaţii pentru mulţimea de oameni înspăimântaţi de ideea milenaristă a sfârşitului iminent al lumii. Spaima a apărut cu două-trei secole înainte, din nişte surse livreşti discutabile şi răspândite pe cale orală atât de intens, încât a intrat în mentalul colectiv. Cum anul o mie se apropia implacabil, consilierii mai multor suverani au apucat să constate că, pe măsură ce se apropia data fatidică şi neliniştea risca să se transforme în isterie, iar populaţia se dovedea tot mai greu de stăpânit, conform raţionamentului că nu mai există nici un motiv de a te supune ori de a face ceva, dacă şi aşa sfârşitul bate la uşă. Şi iată că nu numai păturile de jos nu mai puteau fi stăpânite în goana lor tot mai disperată spre Apocalipsă, goană ce excludea orice altă perspectivă şi, deci, orice argument al unui efort al lumii din totdeauna, însă şi regina însăşi se temea pentru viitorul urmaşilor ei, cei ce ar fi trebuit – în vremuri obişnuite – să-i dea sens eshatologic propriei ei treceri. Aşadar, cărticica lui Adso venea să liniştească sufletele înspăimântate că, aşa cum scrie şi în Carte (Luca, 17: 20-21), sfârşitul lumii va veni, dar pentru aceasta va fi nevoie de sosirea prealabilă a lui Antichrist şi nu există o greşeală mai mare decât să credem că recunoaştem corect Fiara Apocalipsei într-unul sau în altul dintre marii greşiţi, ce tot apar ca o încercare în faţa credinţei adevărate. Chipul lighioanei ia multe înfăţişări cumplite, însă numai una va fi cea adevărată şi ţine de trufia oamenilor să dateze ei ceea ce singur Dumnezeu ştie când se va întâmpla. Chiar şi Mântuitorul, întrebat despre data Marii Judecăţi, răspunde că aceasta este taina Tatălui. “Apocalipsa e în noi” va accepta şi Spiţerul, repetând şi el cuvintele lui Iisus, după Luca: “Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni ca s-o vedem şi nu vom putea spune <Uite-o aici> sau <Uite-o acolo>”. Pe de altă parte, doi sunt stâlpii care menţin lumea de azi, credinţa – în ciuda nenumăratelor erori săvârşite zilnic, chiar şi de către cei mai devotaţi preoţi şi enoriaşi -, precum şi stabilitatea politică asigurată de către Imperiul Franc. Buna regină Gerberge n-avea de ce se teme: atât timp cât, chiar despărţiţi fiind, regii franci susţin imperiul, Antichrist n-are cum să vină.

Abia pusă în circulaţie, oameni înţelepţi au răspândit cărticica lui Adso, propunând chiar anatemizarea celor ce lucrează întru înspăimântarea populaţiei cu un sfârşit iminent al lumii. Şi ca să asigure o şi mai mare greutate argumentelor stareţului mănăstirii din Champagne, i-au dat lucrării o paternitate voit confuză: Adso ar fi răspândit textul, care nu ar fi fost decât o preluare din Rabanus Maurus ori chiar din Sfântul Augustin, doi autori a căror autoritate era mai presus de orice îndoială şi care pomenesc, la rândul lor, de Judecata de Apoi.

La Constantinopol, isteria sfârşitului lumii a venit atât din Occident, cât şi pe filieră arabă şi, chiar dacă cele două surse propuneau fiecare propria prorocire, diferenţele nu erau semnificative. O epică extrem de colorată şi, prin aceasta, dând senzaţia de concreteţe şi, deci, de indubitabilitate, povestea, în amănunte, ce, cum şi când se va întâmpla înspăimântătorul eveniment. Depindea de talentul oratorului ca lumea să creadă una ori alta dintre variante. Câteodată, acestea erau atât de măiestru relatate, încât ţineau, mai degrabă, de basmele orientale. Aşa că, fără să atingă, pe vremea Porphyrogenetului, dimensiunea isteriei din alte părţi, conştiinţa apropiatului sfârşit al lumii nu era străină nici în Bizanţ. După ce s-a zvonit că, undeva departe, pe Rin, o armată a francilor ar fi refuzat să lupte, conform ideii că o victorie într-o bătălie n-ar avea absolut nici o relevanţă în faţa a ceea ce avea să urmeze, când lumea întreagă se va întuneca şi raporturile de forţe vremelnice vor intra în cel mai teribil derizoriu, a sosit vestea şi unei alte întâmplări asemănătoare, când, într-un elan de neînţeles, în apropierea coastei maghrebiene, o escadrilă de corăbii creştine s-ar fi lăsat de bunăvoie măcelărită de arabi, oamenii, în loc să se opună unei forţe pe care ar fi fost desigur în stare s-o înfrângă, au preferat să înfrunte moartea cu cântece de slavă către Mântuitor. Romanos II nu s-a arătat neliniştit din cale afară, el ameninţând că ar rezolva o asemenea situaţie cu pedepse exemplare. Dar cum şi cu ce să mai înspăimânţi nişte oameni care ştiau că şi aşa îi aşteaptă încercarea cea mai cumplită? Sigur, în sinea sa, nimeni nu excludea cu totul ca zvonul sfârşitului apropiat al lumii să fie adevărat, însă generalizarea acelui sentiment ar fi dus indiscutabil la o anarhie incontrolabilă, care ar fi putut lua ea chipul Antichristului. În aceste împrejurări, este greu de afirmat dacă “Răspuns lui Adso”, lucrarea Spiţerului, a fost o comandă a oficialităţilor, cum se presupune, sau dacă ea a constituit iniţiativa particulară a autorului ei. Oricum, ea n-a putut satisface aşteptările dregătorilor.

Al Cincizeci şi şaptelea spune şi el că reprezintă o blasfemie să datezi tu un eveniment atât de important cum ar fi Apocalipsa, prerogativă de care dispune doar Dumnezeu. Judecata de Apoi va veni, ea este anunţată de toţi sfinţii părinţi, dar cine poate hotărî când şi cum, sub ce chip, în afară de Dumnezeu? Însă argumentele lui Adso, menite să liniştească o altă parte a lumii, i se par Spiţerului puerile şi la fel de nepotrivite ca orice alt argument pro sau contra unei date anume. Apocalipsa, spune Al Cincizeci şi şaptelea, este o manifestare iminentă a viitorului. Însă orice acţiune se petrece doar în prezent. Eu acum ridic mâna dreaptă. Nu pot ridica mâna dreaptă în viitor, pentru că acel viitor, atunci când voi ridica mâna dreaptă, va fi prezent. Nici în trecut nu am ridicat mâna dreaptă. Atunci când am făcut-o, m-am situat tot în prezent. Prin urmare, dacă orice lucru şi orice acţiune nu se pot petrece decât în prezent, înseamnă că Apocalipsa fie că nu va veni – ceea ce ar contrazice toate scrierile sfinte – fie că se întâmplă în prezent şi atunci ea este chiar acum de faţă. (Vezi “Apocalipsa e în noi!”) Iar, dacă este de faţă, de ce n-o recunoaştem măcar după descrierile existente? Şi tot Spiţerul este cel ce dă răspunsul: pentru că noi identificăm totul în funcţie de cum am fost învăţaţi să vedem lucrurile, fapt ce nu se poate realiza decât cu ajutorul memoriei. Ceea ce dovedeşte că fie că nu trăim Apocalipsa, ceea ce, aşa cum s-a demonstrat, contravine oricărei învăţături, fie că n-o resimţim ca atare din cauza unei memorii obişnuite să ne mintă încontinuu. (Iată originalul celebrei formule, modificate ulterior de abatele Suger, “Memoria, geloasa rivală a adevărului”.)

E rău că memoria ne împiedică să conştientizăm Apocalipsa? Al Cincizeci şi şaptelea este categoric: e foarte rău! Aşa cum nu conştientizăm Apocalipsa, aşa nu conştientizăm nenumărate fapte pe care le credem într-un viitor oarecare, însă pe care le trăim deja, iar întregul nostru prezent – adică viaţa noastră – se bazează pe o oglindă mincinoasă, incapabilă de a ne permite a evolua. Cum totul se petrece concomitent, se poate evolua, măcar teoretic? Da, răspunde tot Al Cincizeci şi şaptelea, trăind doar ceea ce merită să trăieşti şi eliminând elucubraţiile unei memorii sperjure. Mai rămâne o singură întrebare: ceea ce ar merita să fie trăit, dar este pervertit de memorie nu vine tot din ţinerea de minte? Memoria deformează prezentul, singurul furnizor de evenimente. Ea vine din trecut, iar singurul lucru ce merită a fi trăit e prezentul pur. Şi de conţine şi lucruri îngrozitoare? Prezentul pur nu conţine nimic îngrozitor. Doar memoria îl strică. O trăire poate fi neplăcută prin consecinţe ori prin ea însăşi. Dacă e vorba de consecinţe, acestea nu au sens decât datorită memoriei. Dacă ceva e rău prin el însuşi, fie este rău prin comparaţie şi atunci tot memoria îl face posibil, fie este rău prin natura sa, caz în care reprezintă răsplata divină şi, în funcţie de aceasta, este simultan cu ceea ce este bun. Din nou: proporţia provine din răsplata divină, este de origine divină.

Soluţia? Spiţerul anunţă în “Răspuns lui Adso” că este pe punctul de a finaliza o reţetă aptă de a-l face pe cel ce o va lua să uite de tot. Starea rezultată va fi foarte asemănătoare beatitudinii trăite în deşert de două ori într-o viaţă, de trei ori sau, cel mult, de patru ori de către cei mai buni dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Reţeta extazului permite trăirea conştientă atât a Apocalipsei veşnice, cât şi a Reînvierii veşnice.

Dacă au sperat, într-adevăr, dregătorii ceva de la “Răspuns lui Adso”, atunci este sigur că nu asta au dorit.

“Răspuns lui Adso” a trecut cu totul în uitare. (Acolo unde se află, Spiţerul ar trebui să fie bucuros: memoria, pe care a urât-o atât, nu i-a reţinut, întinându-i, opera.) A fost lucrarea ascunsă intenţionat?

În Constantinopol era pace. Porphyrogenetul murise, iar Romanos II îşi petrecea nestingherit ultimii ani de excese, incapabil de a se abţine de la tentaţiile oferite cu sârg de prietenii pe care, subliniază cronicarii, şi-i i-a ales în mod greşit. Însă liniştea socială n-are nici o legătură cu liniştea sufletească. De multe ori, ele se află chiar în raport invers proporţional. De nu e presată de prezent, ar fi spus Spiţerul, lumea are vreme să gândească la trecut şi să-i fie frică de viitor. “Răspuns lui Adso” n-a avut, în nici un caz, darul de a-i linişti pe oameni, aşa cum au sperat dregătorii. Teama de prezicerile milenariste în legătură cu Apocalipsa se atenuau periodic şi reapăreau, după o ciclicitate de necontrolat. Un an după ce a scris “Răspuns lui Adso”, un călugăr venit de dincolo de pământ¹, a predicat pe străzile şi în pieţele capitalei Bizanţului sfârşitul imanent al lumii. După ce a fost prevenit de câteva ori, oratorul cu un discurs atât de înspăimântător a fost alungat din oraş. Dar, nu peste mult timp, i-au luat locul alţii. Tot mai mulţi. În anul 961, isteria a cunoscut una dintre fazele ei de vârf. De pretutindeni, apăreau alţi şi alţi oameni pretinzând că au văzut semne miraculoase. Ne-au rămas descrieri despre toate grozăviile imaginate (prea puţine noi, astfel încât spaimele primeau girul a ceea ce a fost de acum precizat în Carte): care de foc participând la lupte cereşti vizibile de ochii muritorilor, ploi de stele, inundaţii fără precedent, un puternic cutremur de pământ în Anatolia, apariţia unor animale mitice dând iama şi pustiind sate întregi, vise tematice prelungite în realitate. Acestea din urmă au devenit moda timpului: un iluminat pretindea că i-a apărut în somn o persoană, de obicei un sfânt, cineva care-i transmitea un mesaj înfricoşător extrem de concret. Ca dovadă că n-a fost vorba de un simplu vis, ci de un semn venit din alte sfere, personajul îi lăsa, lângă pat, celui cu care a stat de vorbă, un obiect. Uneori, asemenea vise luau chipul unor scene complicate, cu o epică bogată şi se terminau cu stigmate găsite pe corpul “celui ce a fost prevenit”. Alesul prorocirii mai era ameninţat că va suferi şi alte consecinţe, incomparabil mai grave, dacă nu va povesti cât mai multor oameni ceea ce i s-a relevat într-un mod atât de minunat. Drept urmare, nu exista nici o posibilitate de a-i împiedica pe cei ce au avut parte de asemenea vise de a aduna auditoriul şi de a povesti. Degeaba au fost alungaţi călugării apuseni veniţi să îngrozească romeii, aceştia înşişi începeau să le ia locul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.