Alexandru Solomon: „Victimele unor serii de experimente nereușite“

Alexandru Solomon se pregătește să prezinte în premieră cel mai recent documentar pe care l-a realizat, „Ouăle lui Tarzan“. Regizorul a vorbit, pentru Cotidianul, despre pelicula care l-a dus în Abhazia, pe urmele unei povești uluitoare.

Filmul va avea o primă proiecție la Festivalul Internațional de Film Transilvania, în afara competiției, în cadrul programului „Zilele filmului românesc“, de la începutul lunii iunie.

Ce v-a făcut să căutați această schimbare de decor, mergând spre o poveste din fosta Uniune Sovietică?

După „Kapitalism – rețeta noastră secretă“ am simțit nevoia să schimb nu numai peisajul geografic și social în care am lucrat până atunci, ci și peisajul cinematografic și estetic. Nu voiam să rămân într-o formulă, fie ea și de succes. Am vrut să fac un film prin care să descopăr o altă lume, un film în care să rup cu ceea ce experimentasem deja (inclusiv să renunț la narațiune și la voice-over). Proiectul „Ouăle lui Tarzan“ m-a obligat, spre exemplu, să învăț cât de cât limba rusă, să mă apropii de un teritoriu și o comunitate umană care a trăit regimul comunist în alt fel decât noi și, mai ales, a avut o cu totul altă experiență după prăbușirea acestui regim. Sunt multe diferențe semnificative, dar și câteva locuri comune între noi și Abhazia: inclusiv faptul că suntem două țări la Marea Neagră sau că mămăliga este o rețetă foarte populară, care poartă același nume. În plus, nu făcusem niciodată un film cu și despre oameni de știință. Și m-a tentat întâlnirea cu ei. M-a fascinat de la început faptul că teritoriul unde urma să lucrez este o țară inexistentă pe harta lumii, nefiind recunoscută global, un proiect mai mult sau mai puțin utopic de construcție națională. E foarte rar să mai asiști, în secolul XXI, la construcția unei țări și a unei republici, a unei identități naționale. Pare mai degrabă un fenomen de secol XIX, total anacronic în contextul globalizării.

„Cei sensibili la suferința animalelor vor fi deprimați sau indignați“ – Alexandru Solomon

Experimente într-un peisaj postapocaliptic

Ce v-a atras la istoria experimentelor eșuate?

Mi s-a părut că e o poveste universală, spectaculoasă într-un mod profund, o poveste care pune față în față primate umane și non-umane pe un fundal exotic. Conține și știință, și ficțiune (adică science fiction), pentru că la început se află proiectul unui medic sovietic de a realiza un hibrid între om și maimuță. Vorbește despre unele dintre obsesiile cele mai persistente ale omenirii: ambiția de a domina și de a transforma natura, de a prelungi viața omului, de a cuceri cosmosul. Experimentele pe maimuțe desfășurate în cei 90 de ani de existență ai acestui institut din Abhazia s-au concentrat pe aceste direcții de cercetare, unele năstrușnice, altele cu aplicații mai pragmatice. Aici s-au testat și se testează vaccinuri, tratamente pentru cancer, de aici au plecat între 1965 și 1992 maimuțe care au fost trimise în spațiu. Faptul că cercetătorii din Abhazia continuă să facă experimente astăzi, într-un peisaj postapocaliptic, spune ceva despre natura umană; iar alături sunt maimuțele, în ochii cărora e ceva de descoperit. Și mai era și atracția față de Abhazia, pe care am descris-o mai sus: o țară dăruită cu o natură fabuloasă, dar căreia geopolitica nu-i lasă nicio șansă; teritoriu periferic, bătut de istorie.

Care a fost cel mai greu moment în dezvoltarea acestui proiect?

La nivel practic, distanța și faptul că nu puteam fi prezent mai des în Abhazia a fost o sursă de frustrare. Un alt obstacol: limba, bineînțeles. Perioada lungă, aproape șase ani de nesiguranță în care am lucrat la film (iar în primii doi-trei ani nu am avut finanțare). După o vreme, cred că o parte din oamenii de la institut au început să mă privească bănuitor, pentru că nu mai terminam odată filmul. Ca structură narativă și formă, a fost probabil filmul cel mai complicat la care am lucrat: povestea conținea foarte multe straturi, erau foarte multe fire și mi se părea esențial ca ele să coexiste, cumva, în film. Asta e ceva ce am rezolvat, sper, la montaj, cu ajutorul lui Sophie Reiter, cu care am montat cinci filme până acum.

În ce fel măsurați succesul filmelor pe care le realizați?

Există un succes de piață – adică măsurabil în numărul festivalurilor, difuzărilor TV și distribuției filmelor – și unul de critică. Acesta este un tip de succes care te ajută pe tine, ca cineast, și îți asigură mai multe șanse în carieră. Probabil că, pentru mine, „Marele jaf comunist“ a constituit un asemenea declic inițial. „Kapitalism… “ n-a avut același succes festivalier, dar a avut parte de o viață foarte bună în interiorul societății românești. Succesul care contează mai mult, cred, este lungimea vieții acestor filme în conștiința spectatorilor și a profesioniștilor. Dacă un anume film îi urmărește multă vreme, dacă el devine parte dintr-un soi de folclor durabil, dacă e readus în discuție peste ani, atunci e foarte bine. Și dacă succesul profesional și de critică este dublat de acest tip de longevitate, ai mare noroc.

Toate filmele sunt niște autoportrete

Ce ați schimba în filmele pe care le-ați lansat până acum?

N-aș mai schimba nimic, deși multe dintre filmele mele mi se par imperfecte astăzi. Mă mai gândesc uneori la eșecuri, dar îmi dau seama că nu aș avea nici azi soluții pentru a le îndrepta. Și toate filmele sunt niște autoportrete ale tale la o anumită vârstă, îți seamănă într-un moment al vieții.

Cine credeți că ar trebui să vadă filmul „Ouăle lui Tarzan?“

Toată lumea. Este un film despre ce ne deosebește și ce ne aseamănă cu animalele, despre lucruri universale care țin de existența noastră, dar și despre știință, despre politică, despre utopii. Cred că e și un film pasionant, ca o călătorie într-o altă lume ce durează (doar:) o oră și 45 de minute. Durează, așadar, mai puțin decât o sesiune de cumpărături la mall. Dar îmi dau seama că nu-i un film ușor: cei sensibili la suferința animalelor vor fi deprimați sau indignați. Este și un film care îi cere spectatorului să facă singur tot felul de legături, să completeze ceea ce nu e spus direct, să se mobilizeze mental și emoțional. Sper că e o experiență de viață, nu un spectacol la care asiști după care pleci la ale tale.

Crearea unui hibrid între om și maimuță

„Acțiunea din producția «Ouăle lui Tarzan» are loc în Suhum, capitala Abhaziei, o mică republică nerecunoscută oficial aflată pe malul oriental al Mării Negre. Pe o colină deasupra orașului se întinde parcul unui institut medical de cercetare pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ‘20. Legenda spune că a fost înființat pentru crearea unui hibrid între om și maimuță. Creatura nu a fost zămislită niciodată, la fel cum nici Omul Nou al comunismului nu s-a născut. Astăzi, oamenii și maimuțele sunt captivi într-un teritoriu răvășit de război și decenii de cruzime, fiind și unii, și alții victimele unor serii de experimente nereușite.

«Ouăle lui Tarzan» este un film despre utopii, o dramă metaforică în care se împletesc destinele asemănătoare ale maimuțelor și oamenilor“, notează producătorii celei mai recente pelicule regizate de Alexandru Solomon.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Cosmin Tupa 152 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.