Lupta între caste

Jurnalismul din România actuală a depăşit cele mai agresive forme de publicitate mascată. Implicarea politicianistă s-a furişat peste tot precum un colorant imposibil de controlat. O sepie uriaşă îşi aruncă teribila cerneală în locul aplauzelor asurzitoare de altădată. Viziunea retardului ideologic comunist s-a metamorfozat fără a fi trecută prin sita niciunui complex. Adaptarea s-a făcut din mers, cu puterea sau opoziţia, ambele segmente având acelaşi ţel: confiscarea Statului pentru uz restrâns. Nu e de mirare cum jurnalişti cu pretinse atitudini europene, antitotalitare, antidictatoriale s-au transformat în sinistre mase de manevră, ajungând veritabili profesionişti ai oportunismului. Insistând în a fi reprezentanţi unici ai adevărului, îşi întregesc un portret care nu mai are nevoie de alte comentarii.

Infrastructura mediatică a României nu mai are nicio legătură cu interesele publice aşa cum ar fi normal. Nu mai există nicio posibilitate de asumare a unor campanii de presă fără legătură cu cei care sunt în spatele suportului logistic al trusturilor media. Ar fi imposibil, din simplul motiv că lucrurile sunt atât de nociv apropiate unele de altele, în realitatea administrativă, încât s-ar produce un deranj sistemic dezastruos. Lupta de clasă a fost înlocuită cu aceea dintre caste, însă principiile au rămas identice celei dintâi. Delirul OTV-ului pare, în linii mari, să fie reţeta de bază după care s-au aranjat în peisaj lucrurile. Asta după ce câţiva ani buni, după 1990, deschiderea unei televiziuni, alta decât cea de stat, a fost, şocant, în miezul unor dezbateri aprinse. Cine şi cu ce drept a reinstituit şi reinstituie permanent cenzura rămâne una dintre temele stringente. Toată butaforia aceasta atitudinală strategică creată cândva menţine puterea în zona confortului şi a controlului electoral. Întoarcerea tinerilor în ţară de la universităţile străine nu se întâmplă şi pentru faptul că locul lor ar fi într-un angrenaj al devierii democraţiei şi valorilor. Punerea în discuţie la nesfârşit a crizei prin care trece societatea ar trebui să implice un demers critic radical, adică demontarea acestui carusel. Scoaterea lui din funcţiune.

Multe dintre poziţionările pro-europene actuale, contrazise maladiv de practica politică, morală, fac din societatea românească un paradox tipic oriental. Acţionând contrar propriilor afirmaţii, autodeclarându-se salvatorii naţiunii, mulţi dintre aceşti practicanţi ai unei noi propagande vor puterea absolută. Dacă în cazul oamenilor politici români chestiunea democratică este extrem de vag înţeleasă, în mass-media subiacentă acestora deja nu mai este loc de câteva opinii diferite. Mergând în acest sens, nu este departe momentul în care afirmaţiile jurnalistice vor trebui să poarte obligatoriu pecetea şi semnătura unui controlor. Cu toată afilierea României la UE, cât şi o Constituţie democratică, nu poate împiedica, în România, manifestarea unei asemenea aberaţii. Pe undeva, pe ici pe colo, ea deja funcţionează. Din aproape în aproape, idealurile „democraţiei originale” încep a purta haine europeneşti. Începutul catastrofal al anilor ’90 revine constant. De la purtătorul de cuvânt al Pieţei Universităţii, parter de afaceri al unui fost şef al serviciilor secrete, până la dictatura generalizată din acest moment, în România nu s-a lucrat decât la deturnarea democraţiei prin cele mai subterane metode. Jurnalismul anexat este singurul care operează în spectrul unei aşteptări publice tot mai palide, vecin divertismentului prea de tot ieftin. Ceea ce nu au înţeles unii „democraţi” este în strânsa relaţie a lor cu politicienii. Separarea puterilor în stat nu trebuie să se regăsească doar între una sau două dintre acestea, ci între toate. Presa se numără cu prioritate printre acestea. Degradarea se răsfrânge tot mai mult în cultură, educaţie etc., drept consecinţă. Peste tot. Vinovăţiile şi incompetenţa generate, amplificate de această contextualizare, devin sistemice. Luând în discuţie o persoană se loveşte într-o mie, subliniind un fenomen se produce un atac la persoană. Narcoza indusă de competiţia politică de tip dictatorial, moştenită de la regimul ceauşist, pare a paraliza cam tot ce se află la vedere îm media românească. Jurnalismul democratic nu poate fi unul de cazarmă, iar în afara celui democratic altul nu există. Orice profesie are dificultăţile ei majore în a fi practicată corect. Sacrificiul personal mi se pare deasupra solidarităţii afişate de dragul unor interese particulare.

Acolo unde se află grupuri invocând monopolul adevărului, germenii dictaturii au dat deja rod. Idealurile se află în altă parte şi relaţia cu ele nu poate fi decât democratică. Îndepărtarea de puterea politică este singurul punct pentru solidarizarea jurnalistică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.