Alegerile legislative din Cehia: amurgul unei epoci

Acum doi ani, într-o frumoasă zi de vară, ne-am dus la ţară, la o prietenă, cam la trei sferturi de oră de Praga, ca să mâncăm cireşe. Pe când eram cocoţaţi în pomul cu cele mai gustoase fructe, băiatul doamnei, un tip interesant şi care avusese grijă, până atunci, să ne ţină scara, i-a cerut, pe neaşteptate, gazdei noastre să-i dea telefonul mobil, pentru că merge, cu întreaga familie, inclusiv cu doi copii mici, la o manifestaţie, în capitală.

Întrebându-l cam ce speră să iasă din chestia asta, mi-a răspuns că „obiectivul [lor] este ca acest guvern să plece“. Cum ultimul scrutin pentru camera inferioară a parlamentului de la Praga avusese loc în 2017, am insistat de ce nu mai au răbdare încă doi ani, până la expirarea mandatului actualei Camere a Deputaţilor, întrucât mi se părea că majoritatea acelui moment era una suficient de solidă. Mi-a dat de înţeles că, în ciuda faptului că oamenii de afaceri au prosperat efectiv în ultimii ani [majoritatea lor – chiar şi în pandemie], politica, zisă „de dreapta“, a cabinetului Babiš [liderul partidului eclectic ANO 2011, acronim pentru Acţiunea Cetăţenilor Nemulţumiţi, dar însemnând „Da“ în cehă] ar fi, de fapt, condiţionată de partenerii de guvernare social-democraţi [ČSSD] şi girată, în forul legislativ, prin voturile comuniştilor [KSČM – partid legal, dar atât de nefericit numit „din Boemia şi Moravia“, parcă pentru a evoca protektoratul german din anii 1939-1945; mai sunt alte câteva formaţiuni politice ce includ în titulatura lor şi a treia provincie istorică a Cehiei – mica Silezie]. Toată această înrâurire „de stânga“ nu ar fi făcut decât să amplifice impulsurile populiste ale premierului, traducându-se într-o îndatorare excesivă a ţării, nesustenabilă pe termen lung şi cu implicaţii nefaste asupra generaţiilor viitoare, din care făceau parte şi acei copilandri ce plecau cu părinţii lor spre Praga.

Cum nu se pune problema ca manifestaţiile să degenereze cumva, nefiind nici vreun gard al unei instituţii guvernamentale care să fie luat cu asalt şi nici artere de circulaţie al căror trafic să fie perturbat major, căci locul tradiţional de organizare a acestor adunări e câmpul Letná, aproape un maidan din preajma stadionului „Sparta“, demonstranţilor nu le rămâne decât să impresioneze prin bannere, sloganuri şi, mai ales, prin numărul lor. Dacă la fiecare patru-cinci participanţi apare în plus şi un celular luat „de la mamaie“, dat fiind că estimarea numărului total al acestora e făcută şi de organizatori şi de forţele de ordine, dar şi de operatorii de telefonie mobilă, atunci cei 250 de mii de opozanţi reuniţi în acea zi, chiar reduşi real spre 150-200 de mii, tot au reprezentat cea mai grandioasă adunare publică de protest antiguvernamental ce a avut loc în Cehia de la căderea regimului comunist, în noiembrie 1989. Probabil, nici măcar atunci nu au fost atât de mulţi în Praga.

Spectrul politic ceh, şi aşa bulversat odată cu impunerea stilului corporatist de a gestiona administraţia ţării, s-a schimbat profund în ultimii ani, prin apariţia unei a treia forţe, cu retorică profund anti-establishment [Piráty sau ČPS], care a reuşit să impună alegerea liderului său în funcţia de primar al capitalei, partid aliat pentru scrutinul recent cu formaţiunea unor aleşi locali şi regionali [STAN]. In acelaşi timp, partidelor partenere ale premierului Babiš, oricum canibalizate de acesta, le-au cam dispărut alegătorii, prin efectul normal al îmbătrânirii populaţiei. Ele s-au luptat să se menţină peste pragurile reprezentării în urma alegerilor din ultimii ani, de unde, în 2013, reuşiseră impunerea social-democratului Miloš Zeman în funcţia de preşedinte al ţării (reales în 2018).

In actualul Parlament European, unde Cehia deţine 21 de mandate (dintre care 13 membri pot fi etichetaţi drept eurosceptici), KSČM a mai apucat un loc (cu circa 7% din voturi, faţă de trei anterior pentru 11% din sufragii), în timp ce ČSSD s-a trezit pe dinafară, după ce în 2014 obţinuse două mandate. Pe 8 şi 9 octombrie a.c., la alegerile legislative [desfăşurate, conform cutumei, între vineri ora 14 şi sâmbătă la aceeaşi oră, fără ca cineva să se gândească la fraudarea scrutinului în noaptea respectivă], aceste două partide au ieşit puternic şifonate, deşi împreună au obţinut 8,25% din voturi (dintre care doar 3,60% pentru comunişti). Adjudecându-şi sub 5% din electorat, ambele nu mai sunt reprezentate în noua adunare, pentru prima oară după multe decenii. Este, într-un fel, o aliniere la modelul polonez – O mandate pentru „stânga clasică“.

De asemenea, dispariţia lor l-a privat pe Andrej Babiš de sprijinul în formarea unui nou executiv, deşi partidul său a obţinut în alegeri chiar un pic mai mult decât anticipaseră sondajele. Acestea nu au putut, însă, estima că peste trei sute de mii de persoane se vor prezenta la urne în plus faţă de precedentul scrutin legislativ. Astfel, participarea la vot a fost de 65,43%, mai mult decât dublă faţă de cea de la alegerile europarlamentare de acum doi ani şi jumătate, fiind una dintre cele mai ridicate din 1990 încoace. [Trebuie subliniat că, în perioada interbelică, Republica Cehoslovacă, singura democraţie autentică a Europei Centrale, până în toamna anului 1938, a avut înscris în legislaţie principiul obligativităţii participării la vot.] In plus, publicarea″Pandora Papers″, în ajunul scrutinului, a fost o operaţiune ce parcă a ţintit drept în premierul Babiš, deşi analiştii s-au grăbit, atunci, să speculeze că opţiunile electoratului din Cehia nu puteau fi serios clintite de acele dezvăluiri, fără a lua în considerare impactul votului negativ şi prezenţa masivă la urne.

Fiind unul dintre primii 4-5 miliardari ai ţării, Babiš e considerat prea bogat şi prea isteţ pentru a se fi încurcat într-o tranzacţie imobiliară în sudul Franţei (ce include mai multe proprietăţi, printre care ″Château Bigaud″ şi o vilă din apropiere de la Mougins, orăşel de la nord de Cannes), derulată prin societăţi off-shore, una din Insulele Virgine Britanice, al cărei beneficiar final a fost o firmă a sa din Monaco. Fiind întreprinsă în perioada când premierul poate doar contempla o posibilă implicare în politica la nivel înalt a ţării sale de adopţie, această afacere nu avea potenţialul de a-l compromite decisiv în faţa justiţiei. [El e, de fapt, slovac. Toate procesele în cauza colaborării sale cu StB (Securitatea cehoslovacă) s-au concentrat acolo. La un moment dat, Andrej Babiš chiar a ameninţat Slovacia cu chemarea în faţa instanţelor CEDO. Tatăl său a lucrat la reprezentanţa Cehoslovaciei la GATT, precursoarea WTO (Organizaţia Mondială a Comerţului) din zilele noastre, iar dacă ar fi întrebat de primul milion, n-ar avea de făcut decât să arate cu degetul spre Geneva, unde a stat din 1969 până în 1975. In anii 1958-1962, tatăl său a lucrat la Paris.] A fost, în schimb, picătura care a umplut paharul nemulţumirii faţă de persoana sa în momentul electoral 2021.

Fostul preşedinte Václav Klaus, din perioada 2003-2013, ce i-a succedat lui Václav Havel şi a care a fost un eurosceptic notoriu (căci, nu-i aşa, e uşor să exploatezi euroscepticismul electoratului într-o ţară care e „centrul centrului Europei“), fiind ultimul şef de stat din UE ce şi-a pus semnătura pe Tratatul de la Lisabona (2009), a ţinut să precizeze, din postura de comentator TV, că rezultatele alegerilor încheiate sâmbătă reprezintă o victorie a spiritului bruxellez şi o înfrângere pentru partizanii suveranismului de orientare ungaro-polonă. De altfel, cu câteva zile înaintea scrutinului, premierul Viktor Orbán a vizitat nordul Cehiei, unde studiase cândva. Unii ziarişti au calificat relaţia dintre Babiš şi Orbán drept extrem de pragmatică: locul al 2-lea deţinut de Agrofert – megacorporaţia familiei premierului ceh – în agricultura Ungariei în schimbul sprijinului politic tacit la reuniunile Consiliului European de la Bruxelles.

Şi dacă tot am pomenit de Klaus, citat adesea pentru viziunea sa conform căreia „homosexualitatea e ceva ce trebuie tolerat, iar nu celebrat“, căderea guvernului Babiš poate fi pusă şi pe votul înverşunat împotriva sa exprimat de miile de cupluri LG etc nevoite să-şi întemeieze uniunile în afara ţării. De această dată, cehii aflaţi temporar sau rezidenţi în străinătate au putut vota, cu îndeplinirea anumitor condiţii legate de registrele electorale, dar numai prin prezenţa efectivă la secţiile deschise în unele reprezentanţe diplomatice ori consulare de peste hotare. După modificarea cadrului legislativ întreprinsă astă-primăvară, în ciuda tuturor reţinerilor inerente legate de situaţia epidemiologică din diferite state, votul prin corespondenţă a fost anulat, ceea ce a creat mari probleme celor ce au ţinut cu tot dinadinsul să-şi exprime opţiunile politice şi cu această ocazie.

Dintre toate analizele dedicate ante factum scrutinului legislativ recent din Cehia (care anticipau că ţara trebuie să aleagă între „Babišlandia“ şi „Piratostan“ şi a căror majoritate susţineau că Babiš trebuie dat jos, semn că nu prea a fost iubit de ziarişti), mi-a atras atenţia una care susţinea că tot angrenajul politic din această ţară a funcţionat de zece ani încoace în favoarea şi cu sprijinul acelora pe care s-a bazat regimul anilor 1968-1989, adică de la invazia sovietică (şi a unor trupe din RDG, Polonia şi Ungaria şi cu participarea simbolică a unor militari bulgari transferaţi în URSS prin Marea Neagră sau pe deasupra României), trecând prin faza de „normalizare“, până la „Revoluţia de catifea“. Un redutabil jurnalist român a catalogat, nu o dată, regimul similar din ţara noastră, drept „comunismul împuţit de care am avut parte“. Fără a avea resursele şi memoria necesare pentru a susţine aşa ceva, dat fiind că a fost, totuşi, vorba de tinereţea noastră şi de faptul ne-(m-)am mulat pe dictonul „Taci din gură, că-ţi iese şi ţie ceva!“, parte a conceptului deja formulat peste Ocean, în anii ′60, al „închisorii confortabile“, ca formă convergentă a celor două sisteme social-politice dominante în acea perioadă, am avut ocazia să scriu, pe baza experienţelor trăite în tot acest „lagăr“ de odinioară din Europa, că „toate fostele state socialiste put, având ceva similar mirosului rezidual al unei camere de hotel în care s-au fumat trabucuri.“

In cazul Cehiei, a fost vorba de urmările distrugerii unei democraţii funcţionale şi de retrogradarea unei ţări din categoria celor avute la nivel european în cea a celor din zona de mijloc. Premierul Babiš, care nu a încetat să invoce, până în ultimul moment al campaniei electorale, iminenta creştere a salariilor bugetarilor şi a pensiilor de stat, într-un puseu populist larg răspândit în această arie central-est-europeană, a avut, totuşi, parte de statistici pe baza cărora să poată clama că Cehia a devansat recent Italia şi Spania în privinţa PIB/locuitor. Este nu tocmai o palidă revenire la vremurile normale de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. [In anul 1938, venitul naţional pe locuitor (considerat în acea vreme indicatorul dezvoltării unei naţiuni), la nivelul întregii Cehoslovacii (deci, cu tot cu regiunile mai înapoiate economic ale Slovaciei şi Ruteniei Subcarpatice), înregistra valoarea de 176 $, în timp ce doar pentru ţinuturile cehe fusese estimat la 206 $. Asta în timp ce pentru Franţa era de 236 $, iar pentru Austria – de 179 $. In 1996, primul an de după stabilizarea economiei, Italia înregistra faţă de Cehia un PIB/locuitor aproape dublu în termenii puterii de cumpărare şi de patru ori mai mare prin prisma ratei de schimb.]

Cât despre spectrul social şi politic, cu proliferarea formaţiunilor fără orientări ideologice clare, adepte ale unor combinaţii contra naturii şi înclinate spre modele de conducere specifice unor clanuri, pentru Cehia s-a vehiculat inclusiv necesitatea unei „de-agrofertizări“ a societăţii în ansamblul ei. Având în vedere atribuţiile largi ale preşedintelui ţării în mecanismul desemnării premierului, chestiunea rămânerii lui Babiš în fruntea guvernului a devenit una de sănătate publică şi privată. Indată după despuierea urnelor, preşedintele Zeman l-a primit pe primul-ministru în funcţie la reşedinţa sa din afara Pragăi, într-un exerciţiu de rutină, până la urmă, internându-se, apoi, la terapie intensivă în Spitalul Militar din capitală. A fost suficient pentru ca Babiš să susţină că, pe baza majorităţii relative a partidului său în Camera Deputaţilor, ar fi primit asigurarea (formulată încă dinaintea alegerilor) că va fi prima nominalizare pentru a încerca să formeze o majoritate, admiţând, totuşi, că s-ar putea să nu prea reuşească acest lucru, odată ce alianţele clasate pe locurile 2 şi 3 ar avea împreună 108 deputaţi.

Deocamdată, partidul ANO 2011 al premierului Babiš, ce girează afacerile curente ale Cehiei până la formarea acelei noi majorităţi guvernamentale, rămâne cu cel mai mare număr de locuri între cele 200 de mandate ale Camerei Deputaţilor – 72, cu opt mai puţin decât în legislativul precedent, dar cu unul în plus faţă de Alianţa „Impreună“ [SPOLU], care a câştigat la limită votul popular. Aceasta e alcătuită din Partidul Civic-Democratic [ODS], al cărui lider fondator a fost…Václav Klaus, şi din conservatori [TOP 09] şi creştin-democraţi [KDU-ČSL], două formaţiuni care au avut inspiraţia să se alieze cu gruparea liberală de centru, pentru că de unele singure n-ar fi depăşit pragul electoral. Cel mai probabil, liderul ODS, Dr.Doc.Petr Fiala, va deveni viitorul preşedinte al guvernului Cehiei. Totul depinde de jocul politic al şefului statului. Ar fi semnat astăzi decretul de convocare a parlamentului nou-ales pentru 8 noiembrie, conform declaraţiei actualului speaker al Camerei Deputaţilor.

Miloš Zeman tocmai a împlinit 77 de ani, dar problemele legate de afecţiunile sale au devenit preocupante, până într-atât încât Senatul (camera superioară dominată şi aceea de forţele anti-Babiš, al cărei preşedinte Miloš Vystrčil, de la ODS, a reuşit, acum un an, să declanşeze o adevărată furtună prin vizita sa în Taiwan, în fruntea unei delegaţii a unor oameni de afaceri, ocazie cu care a fost primit la cel mai înalt nivel şi a ţinut să precizeze în faţa parlamentului reunit: „Sunt un taiwanez!“) a încercat să-l declare pe şeful statului în incapacitate de a-şi îndeplini funcţia, iar după alegeri a solicitat cu celeritate să fie informat în legătură cu starea reală a preşedintelui. Cei maliţioşi s-au întrebat dacă n-ar fi mai indicat ca anamneza să fie făcută de naţiune, pentru că nici diagnosticul nu a putut fi precizat de purtătorul de cuvânt al preşedinţiei.

Guvernarea Babiš, cu desele schimbări din fruntea ministerului Sănătăţii, a fost serios afectată şi de evoluţia pandemiei. Acum o jumătate de an, ţara a înregistrat, timp de săptămâni la rând, cea mai ridicată rată a mortalităţii legate de COVID-19. Şi-a revenit cu greu, dar, ca un făcut, în ultimele două luni dinaintea alegerilor, rata de infectare a rămas extrem de scăzută, constant sub 1% la mia de locuitori pentru cele paisprezece zile anterioare, pe fondul unei vaccinări satisfăcătoare. In acest domeniu, statisticile arată un procentaj al persoanelor ce au primit primele două doze foarte apropiat de cel înregistrat în Statele Unite.

Pe malul stâng al Vltavei [ultimul semn bilingv zugrăvit, cine ştie când, pe un perete care mai păstra inscripţia spre râu în germană ″Nach Moldau″ a fost acoperit cu o tencuială nouă acum câţiva ani], foarte aproape de Hrad, se află ″Villa Kramář″, ce oferă o grandioasă privelişte asupra oraşului. A fost construită acum mai bine de un secol pentru unul dintre liderii mişcării naţionale a cehilor din Monarhia Austro-Ungară, fiind amplasată pe locul unuia dintre forturile capitalei Boemiei – bastionul zis al Sf.Toma [Sv.Tomáš]. Karel Kramář, ce a devenit cel dintâi premier al Cehoslovaciei născute din ruinele Primului Război Mondial, fiind prezent şi la Conferinţa de Pace de la Paris (în 1919) ca şef al delegaţiei noului stat apărut pe harta Europei, îşi pusese toate speranţele în renaşterea naţiunii sale cu asistenţa fraternă a Rusiei Ţariste, vis înăbuşit odată cu triumful bolşevismului acolo.

Intr-atât de ataşat a fost Kramář de Rusia, încât s-a şi căsătorit cu o rusoaică foarte bogată, achiziţia bastionului în sine nefiind posibilă fără banii acesteia. Vila însăşi s-a dorit a fi un omagiu închinat ei, în acest sens pledând şi splendida sală bizantină de la parter. Eclipsat după 1920 de orientarea sa geostrategică, Kramář a rămas un politician de bun-simţ şi respectat, fără a mai ocupa, însă, poziţii de prim-plan. A murit în 1937, precedat cu câteva luni de soţia sa Nadejda, fiind înmormântaţi în cripta bisericii ortodoxe a Uspeniei din cartierul Žižkov. Cuplul neavând copii, după ce a fost naţionalizată (de la fundaţia ce le purta numele) şi vehiculată între mai multe entităţi, din 1998, superba lor proprietate a devenit reşedinţa oficială a premierului Cehiei.

″Villa Kramář″ se poate vizita în toate încăperile sale, dar cam greu. In anii buni, era deschisă publicului cu ocazia a două sărbători naţionale, de obicei de 8 Mai şi de 28 Septembrie. Doar statul la coadă dura patru-cinci ore, dar merita, mai ales că plimbarea prin grădină era, practic, nelimitată! Aşa am aflat că lui Andrej Babiš nu i-a prea plăcut să-şi petreacă nopţile acolo, având la picioare luminile feerice ale Pragăi, preferând naveta spre şi de la Průhonice, o localitate de high-class aflată la 20 de kilometri de capitală, cu toată neplăcerea blocajelor de trafic (chiar şi cu coloana sa oficială). Poate că în aceste zile, când i se diminuează perspectiva de a rămâne premier, nu i-ar mai displăcea vila respectivă…

Gabriel Jivănescu 14 octombrie 2021

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.