Cel care reflectează asupra lumii moderne – care ne înconjoară azi cu produsele și valorile ei – și se întoarce în urmă, pe firul istoriei, ajunge la Hegel. Entuziasmat de devizele Revoluției Franceze, dar distanțat de la început de excesele acesteia, Hegel a făcut din modernitate obiect al culturii înalte, chiar problema ei principală.
De la celebrul gânditor ne vine până azi tradiția impunătoare a reunirii prestațiilor umanității sub o vedere cuprinzătoare. El considera că lumea modernă se întemeiază pe ceea ce oamenii decid nestingheriți, pe „principiul subiectivităţii”, cum spune, pe care îl și echivalează cu „libertatea” şi-l traduce cu recunoaşterea dreptului la exprimare și acțiune pentru fiecare individ. Afirmat de Reformă, Iluminism și Revoluţia Franceză – cu corelatele ei: asigurarea drepturilor cetăţeneşti şi Codul lui Napoleon – „principiul subiectivităţii” se obiectivează, potrivit lui Hegel, în „ştiinţa modernă” (care „desfarmecă” natura din momentul în care oamenii văd în ea un sistem de legi cauzale ce pot fi folosite în beneficiul lor), în morală (care se întemeiază pe recunoaşterea autonomiei indivizilor şi pe cerinţa ca fiecare să pună binele personal în acord cu binele altora) și în „arta modernă” (controlată de „interioritate”).
Odată cu modernitatea, oamenii și-au luat „baza normativă” a vieții în societate din „subiectivitatea” proprie. Dar Hegel a observat că „principiul subiectivităţii”, care face din modernitate organizarea superioară a istoriei, poate „susţine” societatea modernă, dar nu o poate „stabiliza”. Atunci când această bază este fisurată, societatea modernă intră în crize. Modernitatea a creat o societate nouă și a făcut un crucial pas înainte, dar a rămas disponibilă la „crize”.
Ca antidot la alunecarea în crize, Hegel a conceput acordul rațional, format în comunicarea dintre indivizi. Trei prestații, „munca, familia și limba” în limbajul său, Hegel le considera necesare și suficiente pentru a descrie situații istorice. El vorbea de „spiritul viu (lebendige Geist)” ca mediu în care oamenii ajung la înțelegere instituționalizată într-o comunitate în care fiecare se ştie unit cu alt om, dar rămâne el însuşi. Hegel a modelat primul, în profunzime, o astfel de relație între om și om.
Asimilând însă economia politică a timpului, Hegel și-a dat seama de importanţa hotărâtoare a ceea antecesorii săi englezi și francezi numeau „societatea civilă”, ca realitate distinctă de stat, care asigură producerea și circulaţia bunurilor, bazată pe drept privat individualizat. „Societatea civilă” Hegel o consideră justificat un enorm pas înainte.
Dar Hegel nu a ezitat să arate cu degetul destrămarea valorilor în „societatea civilă” – o „moralitate pierdută”, cum spune el – ca efect al concurenței devenite scop în sine, sub care „onoarea” și virtuțile scad. Convingerea lui era însă că acestea nu sunt definitiv pierdute.
După Hegel, atât „premodernitatea”, cât și ”modernitatea” sunt „lacunare”. Prima acceptă norme impuse din afara subiecților. A doua ajunge să nu ia în seamă dependența normelor de subiecți și, în situații de criză, tinde să le impună voințelor, la rândul ei, cu orice mijloc. Nici modernitatea nu este scutită de abuzuri. În acest punct, Hegel a observat în lumea modernă „înstrăinarea (Entäusserung)” – acea relație între oameni și rezultatele activității lor în care acestea ajung să-i controleze și să-i transforme din subiecți, în simple obiecte de manipulat.
Hegel a făcut din „înstrăinare” nucleul unei abordări originale concentrate asupra relației dintre „norme”, „atitudini normative” și activitățile subiecților. El știa că dacă se deteriorează relația care a dus la societatea modernă, în care indivizii sunt liberi în opinii și acțiuni, în cadrul recunoașterii lor reciproce, atunci începe „postmodernitatea”.
Oricât de uimitor pare, ne mișcăm și astăzi într-un univers ideatic hegelian. Temele libertății individuale, comunității, subiectivității, înstrăinării, puterii, legitimării, randamentului, care nu au contenit să se amplifice în filosofia ulterioară, s-au originat în acel univers. De la Hegel au plecat Comte, Kierkegaard, Marx, Nietzsche, Max Weber. Ulterior, reflecția a urcat la cercetarea limbajului sub aspectul semnificației, adevărului, înțelegerii, dar Peirce, Frege, Wittgenstein, Quine, Sellars, Putnam, Rorty, Habermas au fost posibili, la rândul lor, pe acest curs.
Se poate spune că sunt astăzi în viața modernității concepte și constelații intelectuale noi. Nu este o lume săracă în schimbări. Dar prea puține înnoiri sunt universuri conceptuale ce fac față situației de fapt. Hegel îl asigură, în continuare, pe unul dintre ele.
Dincoace de clișeele despre el – datorate unor spiritualiști sau materialist-dialectici și detractorilor săi pozitiviști – este de fundamentală importanță faptul că, la Hegel, conștiința oamenilor este cea care dă formă existenței lor, iar formele includ raportarea oamenilor la ei înșiși și, prin acest intermediu, la lumea din jur. Mai mult, la Hegel au contat nu numai faptele, ci și modalitățile (real, posibil, necesar) existenței. Acestea nu au mai rămas doar în atenția cunoscătorilor logicii (asertoric, de posibilitate, apodictic), ci au fost identificate în realitatea creată de oameni. Ele condiționează relevanța conceptelor.
În zilele noastre, se răspândește convingerea că societățile moderne se degradează. Nu întâlnești persoană lucidă care să nu se arate îngrijorată de ceea ce proliferează în jur: egoism ce se revendică din libertate, încălcarea de reguli, democrație redusă la alegeri oricum, caractere de gumă, minți fără răspundere, criza integrității și demnității. Devine caracteristică cecitatea în privința prezentului și viitorului: nu se mai scrie istoria pe bază de arhive, ci se încropește propagandistic, în vreme ce viitorul este ignorat sau colonizat de teamă. Iar recursul la o singură sursă de informare pune capac: oportunismul a luat-o pe toboganul aberațiilor la scară necunoscută înainte.
Din anii optzeci încoace, s-au discutat diagnoze deloc flatante ale societăților din modernitatea târzie. Bunăoară, cinismul sau tratarea cuiva nu ca om, ci ca funcție (Sloterdijk), minciuna devenită „a doua natură” a multor oameni (George Șerban) și organizată ca ideologie (Reinhardt), ignorarea soartei altuia s-au reunit într-o degradare mai adâncă – care este cea a noii scindări ideologice a societăților și națiunilor. Cetățeanul este împins la denigrarea altuia, selecția naturală și lupta pe șleau ocupă spațiul public.
Dar, oricât sunt de răspândite, acestea nu sunt totul. Cinismul, minciuna, ura, scindarea nu epuizează realitatea. A rămas vie o năzuință la normalitate, iar conștiințe capabile să dea seama de întreaga realitate intervin pe scenă. Oricum, Hegel este confirmat și aici din plin: spiritul nu se stinge, ci este continuu viu, iar înnoirea vederilor are loc.
Doar în ultimii ani au văzut lumina tiparului cel puțin trei capodopere care au propus perspective profunde. Cu Schwarze Hefte (2014-2021), Heidegger a relansat tema asumării ființei umane marcate de „finitudine”, fie și în pofida constelațiilor rămase de forță ale erei postbelice. Cu Auch eine Geschichte der Philosophie (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2019), Habermas a argumentat pentru punerea în legătură a „cunoștinței” și „credinței” pe fondul „comunicării” neîmpiedicate de asimetria șanselor la exprimare publică. Cu A Spirit of Trust. A Reading of Hegels Phenomenology (Harvard University Press, 2019), Brandom avertizează că azi, când viața oamenilor este dependentă de conceptualizări, ar fi cazul unei înțelegeri mai profunde a ființei umane. Este nevoie de cultivarea nu a agitației corozive, ci mai ales a unei „amintiri (Erinnerung)” a devenirii istorice, mai exact, a unei normativități ce stârnește „încredere”și alimentează înțelegerea celuilalt.
Am comentat primele două capodopere în monografieri ale autorilor – Heidegger (Creator, Brașov, 2021) și Filosofia lui Habermas (Editura Academiei Române, București, 2022). Mă opresc aici succint doar asupra celei de a treia.
La rândul său, Robert B. Brandom și-a dat seama că în viața de astăzi domină optici înguste. De aceea, cum mărturisește deja în scrierea sa majoră (Making It Explicit. Reasoning, Representing, and Discursiven Commitments, 1994), este cazul reluării abordării hegeliene. Mai exact, Hegel ne oferă și azi instrumente care permit înnoirea vocabularului, în raport cu ceea ce se petrece, și rezolvări (Im Geiste des Vertrauens. Eine Lektüre der Phaenomenologie des Geistes, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021). Cartea Fenomenologia spiritului, continuă filosoful american, expune o schimbare gigantică în istorie și ne cere, ca cititori, să conștientizăm că suntem rezultatul unei revoluții fără seamăn în istorie a instituțiilor și să lămurim ceea ce a urmat.
Hotărâtor la Hegel a fost interesul său pentru „normele” ce încadrează viața oamenilor. Hegel a și ajuns treptat la un concept nou al ființării umane: omul este „ființă vie (Lebewesen)” ce poate să se schimbe în sine în măsura în care își schimbă „ființarea pentru sine” (p.377), iar aceasta este structurată de „normele” din societate. Cu „normele” începe la Hegel domeniul „conștiinței de sine (Selbstbewusstsein)”, care este hotărâtor. Iar, odată cu „conștiința de sine”, se constituite „comunitatea (Gemeinschaft)”, în care se decide oarecum soarta fiecărui individ. Cheia întregii istorii este atitudinea de „recunoaștere (Anerkennung)” a oamenilor între ei ca ființe cu echipare și nevoi similare, cu libertăți și drepturi inalienabile.„Conștiința de sine” este asumarea de către individ a statusului rezultat din „recunoaștere”.
Hegel consideră că libertatea se realizează doar în cadrul „normelor” din societate, iar pe acestea le privește ca ceva instituit de „atitudini”. „Această reuniune a normativității, conștiinței de sine și libertății este inima vie a idealismului german – ceea ce Heidegger a gândit când a vorbit de <demnitatea și măreția spirituală a idealismului german>” (p.423). Lui Hegel „modelul recunoașterii” îi devine specific.
Acest pas profund original îl pune pe Hegel într-o poziție în același timp critică față de modernitate. „Critica lui Hegel a modernității are forma unei diagnoze în care se opune hipersubiectivității unilaterale acea hiperobiectivitate unilaterală a reprezentărilor tradiționale ale normativității” (p. 473). Critica acesteia din urmă însuflețește de fapt piesa teoretică de referință istorică universală, care este tratarea „relației stăpânului și slugii” (p. 484), în care Hegel își concentrează viziunea, dar și critica în diferitele ei direcții.
Simpla revendicare a „autonomiei (Selbsständigkeit)” individului Hegel o socotește nerealistă în condițiile modernității. Dar și continua luare a „puterii (Macht)” drept „autoritate (Autorität)” indiscutabilă, față de care omului îi mai rămâne doar supunerea orbească, el o respinge energic (p.519). În viziunea sa, autoritatea fără răspundere nu are justificare și coerență și, la drept vorbind, nu are cum dura. Ea se cere abordată critic, cu mijloacele „rațiunii (Vernunft)”, al cărui câmp se și deschide din momentul în care omenii învață din „dimensiunea relației de recunoaștere” (p.52). Hegel ne spune că acest câmp este de privit ca „raționalitate care aduce aminte (errinernde Rationalität)”, căci amintirea istoriei este oarecum parte a noastră ca oameni emancipați ai societății și culturii moderne.
Trepta cea mai înaltă atinsă de conștiință este „spiritul (Geist)”. Acesta este compus din „cunoaștere (Erkennen)”, „normativitate” și „structurile sociale de recunoaștere a individualității conștiente de sine”, ca și din desfășurări în timp ale acestei constelații (p. 53). Istoria acestora, luate împreună, este reunită de fapt de Hegel sub conceptul de „spirit (Geist)”. „Trecerea la modernitate, în acest sens, constă nu doar dintr-un proces intelectual, nu doar în iluminism sau în revoluția științifică. Hegel a fost primul care a dat seama de aceste progrese teoretice în formele lor economice, politice și sociale, ca o unitate” (p. 728). Hegel propunea o istorie cuprinzătoare, reconstruită rațional ca temelie a înțelegerii lumii.
Înaintarea în istorie culminează cu treapta spiritului conștient de sine. Acesta își are punctul de plecare în „atitudine (Haltung)” și continuă cu „atitudinea de recunoaștere”, cu ivirea unei anumite „forme de comunitate (Gemeinschaft)”, care angajează „judecăți” și „acțiuni” și, în cele din urmă, instituie o „comunitate a recunoașterii nobil curajoasă (edelmütige)” (p. 921). Ceea ce face o atitudine „nobil curajoasă” este, înainte de orice, „încrederea (Vertrauen)” în sine și în valorile modernității, Pe acest curs, se petrece „amintirea (Erinnerung)” a ceea ce a fost, pentru a trece apoi la acea înțelegere a lucrurilor ce rezultă din cunoașterea istoriei, care include „iertarea (Verzeiung)”. Pe aceasta din urmă, Hegel o echivalează cu „concilierea (Versöhnung)” (p. 923) și o consideră orizontul evoluției.
Hegel ne cere astfel să luăm faptele cum sunt, dar și să înțelegem corect conceptele și teoriile, opiniile și convingerile și să devenim conștienți că suntem rezultatul unei revoluții eliberatoare fără seamăn a instituțiilor și a conștiinței umane, care a fost modernitatea. Ne cere, cu aceasta, și să redăm responsabil istoria ce a urmat.
Hegel ne pretinde ca, mai presus de orice, să devenim oameni mai buni – adică mai dispuși la a ne recunoaște semenii ca fiind egalii noștri, cu experiențe proprii, și la a conlucra cu ei în scopul binelui public. Altfel spus, să nu cedăm pornirilor rudimentare dintr-o lume debusolată, ce-și închipuie în van că ar fi definitivă, și să nu luăm vocile incapabile de amintire, încredere și reconciliere mai mult decât indicii ale degradării.
Departe de a rămâne la concepte, Hegel s-a bătut pentru convingerile sale. Biografii de ultimă oră ne spun, de pildă, că atunci când Metternich voia să reorganizeze Europa diminuând ponderea Reformei, Hegel s-a opus arătând contribuția acesteia la modernitate. Repudiind orice conformism, el a păstrat legături cu Lazare Carnot, pedepsit, ca adversar al Bourbonilor și ultim ministru de interne al lui Napoleon, cu surghiunul la Magdeburg. Hegel a fructificat atmosfera creată de congresul european (Aachen,1818), convocat de țarul Alexandru I, prin documentul ministrului său Alexandru Sturza, avocat deja cunoscut al ortodoxiei, în care se blama ducerea mai departe a „sicriului imperiului roman” și se viza reglementarea libertății de opinie, spre a evita terorismul. Când studenți de-ai săi au fost arestați pentru adeziunea la libertățile și drepturile fundamentale, Hegel a intervenit în favoarea lor. Luând inflexibil partea adevărului, el a riscat anchetarea, ca unul care ar ceda narativului rival. Peste toate, Hegel a dispus de o cultură completă la nivelul timpului, capabilă să proiecteze acest timp în istorie și să dea o viziune cuprinzătoare. În scenariul acesteia, oamenilor deveniți mai buni li se încredințează rolurile principale.
2. Chestia că Hegel susține că trebuie să devenim oameni buni e chiar drăguță, cât e înduioșător apel! E clar că marilor jnapani capitaliști li s-au înmuiat picioarele și renunță la exploatarea angajaților, nu-i mai disponibilizează etc. Ce mai, îmi dau lacrimile de emoție. Încât apelul lui Hegel cum că să fim oameni buni cade în gol și acolo rămâne. Dle profesor, v-am mai spus eu că dvs. ,de fapt, știți bine „wo liegt der Hund begraben„ numai că vă e teamă de …corectitudine politică, de cine știe ce licurici și de niște cretini și dobitoci care ar putea să vă sară la beregată, cum deja uni o și fac pe Forum. Vorba lui Iisus: „Nu vă fie teamă„ Sigur, analizele dvs sunt elegante poate chiar prea elegante. Puteți fi mai explicit uneori ca să înțeleagă tot boborul. E bine nu doar să uzați de etichetări, corecte desigur, (prostocrație etc) mult mai important e să arătați cauzele reale ale acestor mizerabile stări de lucruri de la noi și aiurea, adică DE CE se întâmplă așa. Mai ales că și papa neamț, Razinger, vă ajută; într-un mesaj de un anul nou făcea apel la enoriași să nu mai accepte exploatarea omului de către om. Tare, nu? Ca să nu mai zic de papa Francisc: Capitalismul ucide. Cultura bogățieieste cultura crimei. Also, bitte schon, schenken Sie uns reinen Wein ein.
1.Filosofii nu au facut decat sa interpreteze lumea in diferite moduri; important este insa a o schimba, a zis Marx. Și chiar așa a fost, el fiind singurul a cărui filosofie a schimbat lumea cu adevărat. Acuma, între noi fie vorba, are și el niște neajunsuri. De pildă, antropologia lui nu-i sută la sută corectă, nu vede contextual national care abia el îl face pe om așa cum este, deosebit de ceilalți aparținători ai altor națiuni.Engels a explicat însă de ce Marx nu a „văzut„ contextual national și anume ptr că urgența gravă atunci era de a demonstra cum economicul îl face pe om sclavul capitalului. Dar asta nu împietează asupra adevăruli fundamentalcare= că a arătat de unde vine și bogăția porcească și sărăcia dezumanizantă.= inegalitaea social și economică barbară. Hegel are desigur merite, numai că dialectica lui stătea cu capul în jos și a atrebuit să vină Marx s-o pună în ordine și să fundmenteze necesitatea unor schimbări revoluționare pentru ca fiecare om să poată trăi condiția sa de ființă demnă.Folosirea excesivă a termenilor de modernitate și post-modernitate nu este de natură să aducă lumina în demonstrația dvs., dimpotrivă Mai bine ziceați clar că e vorba de capitalism și tot capitalism, ptr că și post-capitalismul tot ăl drac e, ba chiar și mai dihai, după cum se vede cu ochiul liber azi.
Ce-i de clinică ar trebui îndrumat spre clinică. În rest, sprijin cît se poate. E drept, de la o vreme nici Dumnezeu nu are ce face.
….”trebuie să fim omenoși și să-i oferim sprijinul să învețe”…
ia exemplu:
„Că te repezi în oameni este doar vulgaritate, cu care nu mă ocup”
„Cap greu, se vede, trebuie repetat mult Arbitrului, care nu pricepe nicidecum”
am incercat dau credit narcisismului cu dubla morala… nu stiu daca reusesc pina la capat ha ha ha ha
gura pacatosului, adevar graieste plus fiecare pasare pre limba ei piere…
amuzament maxim cu virgilica fara frica… el, „smeritul”, crede ca confuziile sint in capetele celorlalti ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha
Unuia care nu știe trebuie să fim omenoși și să-i oferim sprijinul să învețe. Acesta, care se vrea Arbitru, ar fi cazul să învețe chestiunile elementare. Cum i-am mai spus, ele se învață în gimnaziu. Cine vrea să se pronunțe în chestiuni aflate în dezbatere are în față acest minim: să fie la subiect, să nu confunde temele, să nu insulte autorii, să accepte argumentul mai bun, să fie cultivat în domeniu. Măcar atît. Despre asta este vorba, cel care semnezi De pe Tușă.
Orice sfătuitor competent ți-ar recomanda de la început să faci efortul de a însuși cele de mai sus. Că te repezi în oameni este doar vulgaritate, cu care nu mă ocup.
Mă Primatavis, nu-i de tine lumea ideilor culturii rafinate. Te dai om de știință, dar habar nu ai, cum se vede, de nimic. După cum cred că ești de știință autoproclamat, pe criterii ce se poartă azi mai ales de zis științifici, care nu contează. Mai și confunzi discuția despre Hegel cu ce ai auzit prin tîrg- nazism, comunism, woke etc. Se vede cît de înapoiat ești: confunzi facultățile de performanță în științe sociale cu școli de științe sociale. Prostul care nu pricepe un domeniu crede că acolo este ceea ce este în capul lui, doar vorbărie. La urmă te repezi în Uniunea Europeană, fără să fi priceput ceva. În toate, evident, doar un Primatavis.
Date stiintifice despre obiectele Astronomice tipice/normale (Universul Extragalactic, galaxii stele), cat si despre fazele lor de tip BH …
Un BH (o gaura neagra stelara) de masa stelara tipica pentru formare finala a unui BH (20 Msol) are ca timp de evaporare 10^70 de ani.
O stea de masa tipica care formeaza un BH final (20 Msol) are ca timp de existenta (prin reactii termonucleare) de 20 milioane de ani.
Un BH (o gaura neagra supermasiva) de masa tipica a BH-ului din centrul Galaxiei noastre (4 milioane Msol) ara ca timp de evaporare 10^87 ani.
O galaxie tipica cu a noastra Galaxie (10^12 M sol) are o vechime de 10^10 ani si poate avea o varsta (a materiei gazoase si stelare) de 10^14 ani.
Universul ca BH (de tip obiect cuantic gravitational QG de masa actuala 10^56 g) are ca timp de evaporare 10^135 ani.
Universul Extragalactic are actual o varsta de 13.8 miliarde de ani (din epoca sa Planck/de tip QG si pana astazi) .
Impresia noastra (perspectiva noastra) este aceea ca viață nu exista decat pe Pamant .
Dar, in jurul oricarei stele din Univers se formeaza sisteme (exo)planetare. Unele dintre acestea fiind de tip telurice (solide) avand atmosfere si fiind situate in pozitii prielnice fata de steaua gazda pentru a gazdui viata.
Iar materie organica, macromolecule, zaharuri si consituenti de ARN si ADN, exista insa pretutindeni in Univers … in mediul intergalactic/in spatiul dintre galaxii, in mediul interstelar/in spatiul dintre stele, in mediul interplanetar/in cadrul sistemelor (exo-)planetare din jurul stelelor. In particular pe corpurile ceresti din cadrul Sistemului Solar (planete, sateliti, asteroizi, comete) precum si pe Pamant.
Ca nu am putut contacta alte exoplanete care sa gazduiasca viata inteligenta ca a noastra … aceasta este functie de intervalul de timp in care o civilizatie inteligenta emite radiatie electromagnetica in spatiul cosmic.
Umanitatea a emis radiatie electromagnetica, care poate fi sesizata de altii, doar in decurs de 100 de ani (cat am folosit antene radio si TV). Inainte de inventarea antenelor si dupa implemenarea cablurilor TV, civilizatia noastra a ramas invizibila. Astfel incat, pentru un raspuns dus-intors, doar civilizatii situate la mai putin de 50 de ani lumina in jurul nostru ne pot sesiza. Dar Universul Extragalactic are o dimensiune de vreo 30 miliarde de ani lumina .
Asa incat … nu putem extrapola viața la un proces local, geocentric si antropocentric, care se vrea si antropomorfic (limitat insa la o vecinatate de doar 50 de ani lumina de noi) din Universul Extragalactic.
Universul are un alt scop decat crearea vietii ! Tocmai deoarece, in cursul evolutiei sale, dobandeste si isi maximizeaza cantitate de informatie (sub forma de materie ordinara) pentru a crea BH-uri (de tip supermasive ca faze initiale in formarea galaxiilor, precum si de tip stelare ca faze finale ale evolutiei stelelor). Iar in final, dupa epuizarea materiei in forma sa normala/ordinara (prin disparitia stelelor/prin epuizarea materialului lor termonuclear, si prin disparitiea gazului care duce la formarea stelelor/prin epuizarea gazului din care se pot forma stelele in galaxii), vor ramane, in final, doar obiecte de tip colapsate extrem/cuantic (gauri negre/BH) de tip stelare, si supermasive). BH-uri care au proprietatea de a se uni/unifica prin procese de coalescenta (marindu-si astfel masa) si care dispar prin efecte de evaporare cuantica (avand timpuri de eveporare extrem de mari, functie de masa lor). Astfel incat, in final vom ajunge la o epoca de existenta in Universul Extragalactic doar de BH-uri, precum si de evolutie a acestora prin fenomene de coalescenta si de evaporare cuantica a acestora, numita ‘Era de tip BH’ si care dureaza vreo 10^100 de ani.
Acesta este scopul Universului (el insusi un obiect de tip BH) care in cursul evolutiei sale majoritara in timp (atunci cand nu mai putem vorbi deja de existenta materiei ordinare si implicit a vietii) … un BH care isi maximizeaza numarul si masa obiectelor de tip BH din interiorul sau … si care, cu timpul, ca obiect maximal se va evapora si el printr-un proces fizic cuantic de evaporare.
„Aprob fiecare cuvânt al lui Virgil, fiind cultivat şi exigent dar nu sunt Michael”. …”tineri universitare în oraşe bănățene” Ha! ha! ha! La ce universitate cetățene, că vreau şi eu!!! Ha virgulă ha! Eşti de plâns, universitarule! Apucă-te de agricultură!
Michael,văd că tot ce știi să faci este să rânjești obraznic, geniule! Rolul unui om de știință este de a descoperi lucruri noi despre natură și fenomenele sale. Dar ce este nou în această privință, dacă e vorbă că ce crede cineva despre opiniile și gândurile altora? Comunismul, nazismul, liberalismul, woke, cancel culture nu sunt produsul științei, ci al progresiștilor fantezisti ai zilei, în detrimentul umanității. Uităte la mmbrii actualei PE și CE, și nu vei găsi o persoană sănătoasă la cap printre ei, toți sunt absolvenți ai unor școli de științe sociale, dacă cumva au vreo calificare reală..
Cap greu, se vede, trebuie repetat mult Arbitrului, care nu pricepe nicidecum:Arbitrul poate funcționa cînd postacii au reținut ceea ce li s-a cerut deja la gimnaziu în materie de dezbatere: să fie la subiect, să nu confunde temele, să nu insulte autorii, să accepte argumentul mai bun, să fie cultivați în domeniu. Măcar atît. Despre asta este vorba cel care semnezi De pe Tușă. A fi pe tușă, dacă vrei să intri în discuție, presupune de la început stăpînirea subiectelor. În rest, oricine se poate pronunța.
Confuzii? Aplicat, sfatul de mai sus te face capabil. Vei vedea astfel deja la tine, multe confuzii.De fapt, cam totul ce te pune pe fapte.
Intr-adevar, trebuie sacrifici din timpul pentru scrieri majore si pentru tine ca sa te ocupi de acesti nimeni ca Arbitrul. Vrea sa arbitreze, dar nu e in stare sa priceapa subiectul. De maniera discutiei urbane, ce sa mai vorbim?, cum bine a aratat Virgil. Faci iarasi confuzii, Arbitru. Aprob fiecare cuvint al lui Virgil, fiind cultivat si exigent, dar nu sunt el, fiind Michael. Cred ca nici unul nu avem frustrari, de nici un fel,suntem , banuiesc ca nu ma insel,tineri universitari in orase banatene,apreciati si publicam carti de succes.Da, avem incredere in propria pregatire. Doua fapte ma face Arbitrul sa le evoc inainte de a pune capat pierderii timpului cu capete atit vizibil reduse. Arbitru nu pricepe nici acum ca in discutie este impactul filosofiei lui Hegel, cu innoirea intelegerii acestuia de catre autorul articolului.Arbitrul vrea arbitru cind nici nu pricepe jocul. Nu-i decit vointa cunoscuta a impostorilor. Apoi, in loc sa se uite la el insusi, ataca orbeste persoane care nu-l iau in seama. Cred ca doar pisicii ii e frica de prostiile lui. Trebuie sa ne dea insa de gindit siguranta in prostie a ignorantilor. Cu piatra lor, legata de miinile si picioarele ei, Romania va suferi din greu.
Aş fi gata să pariez că Virgil sau Michael este una şi aceiaşi persoană care până mai ieri se dădea profesor de. Faptul că a renunțat la această titulatură dovedeşte că, deşi conştient, este chinuit rău de ridicolul în care se zbate. Acelaşi stil de gândire, acelaşi gen de idei şi expresii îngrămădite în aceleaşi formulări stângace, anagramate, alambicate, lipsite de coerență din care răzbate îngâmfarea, fala, încrederea exagerată în propriile „studii”, cunoştințe, aceiaşi viață de frustrat pe toate planurile „ştiinței” şi profesiei, dincolo de cele personale, nu sunt uşor de îndurat. Trebuie să refuleze cumva şi cum nu-l mai ascultă nimeni, s-a adâncit cu toate forțele în meditație şi scris. Poate reuşeşte să stârnească mila cuiva…
Consideratii cam schizoide, care ar duce oamenii in pestera. Dumneata habar nu ai despre ce vorbesti, Primavis, dar vrei sa treci ca priceput, falsificind si profitind de rabdarea unora. Nu ai fost capabil sa infirmi vreo idee din filosofie, sociologie etc., dar barfesti de zor.Spui prostii de simplu delator cu ghiottura. Ca exemplu, distinctia matale cu profesiile, este aberatie proprie. Nici cei mai performanti si cultivati oameni de stiinta nu a ajuns la asemenea delatiune – sa spui ca altii sunt doar profesiune, ca nu creeaza. Se vede ca habar nu ai de stiinta si istoria ei. Siintele moderne au aparut pe premise iudeo-crestine, institutiile civilizatiilor au fructificat filosofia etc.Cultura dumitale de cartier nu pare sa te ajute, decit la spus prostii.PS: publica, nene, opiniile matale in revista stiintifica pe care o o vrei. Revista va cistiga cu opinia matale o rubrica de umor prostesc. Scurt, nu se poate stiinta fara cultura larga, filosofie si cap strain de delatiuni de orice fel.Birfitorii nu au ce cauta in stiinta si nimeni cu capul pe umeri nu-i ia in seama.
Michael, greșești, eu nu ignor studiul filosofiei, dar consider filozofia, politologia, sociologia, istoria și altele de asemenea ca fiind profesii și nu științe! Pentru că niciuna dintre ele nu poate prezenta o productie intelectuală originală, noua pentru omenire, ceea ce este o condiție de bază pentru a putea fi considerată ca știință! Capisci?
Trebuie repetat Arbitrului care nu pricepe nicidecum:Arbitrul poate funcționa cînd postacii au reținut ceea ce li s-a cerut deja la gimnaziu în materie de dezbatere: să fie la subiect, să nu confunde temele, să nu insulte autorii, să accepte argumentul mai bun, să fie cultivați în domeniu. Măcar atît. Despre asta este vorba cel care semnezi De pe Tușă. A fi pe tușă, dacă vrei să intri în discuție, presupune de la început stăpînirea subiectelor. În rest, oricine se poate pronunța.
Confuzii? Aplicat, sfatul de mai sus te face capabil si vei vedea deja la tine, multe confuzii.
Nu o luati pe aratura, ci sunteti, prin carentele educatiei tot timpul pe aratura, Avis. Dar vreti cu tot dinadinsul sa va pronuntati in ceee ce nu pricepeti o iota. Noroc ca o spuneti. Nu aveti ceva in care va pricepeti? Ca traiti din iluzia propriei voastre importante, e normal la insi de teapa voastra. Un profesionst veritabil nu este obsedat de ceea ce fac sau nu fac altii. Un om de stiinta veritabil nu se ilusioneaza ca doar el face stiinta. Am semnat cu M. ultima postare, dar ma ocoup de filosofie, pe care tu o ignori Avis. Doar cine poate citi, dar nu poate gindi echivealeaza filosofia cu vorbaria. Te dai om de stiinta, dar sa nu ne pierdem timpul cu stiinta ta.Profesori univ., savanti autodeclarati de renume international ca mata au dus Romania unde este acum. Asa ca un prost poate pacali pe cineva, dar asta-i scopul?