„În cultura globală de astăzi, în care modelele simple te ajută să înţelegi complexitatea, cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Vladimir Putin întruchipează două arhetipuri opuse de conducători. Ca şi predecesorii lor, asemenea simboluri cuprind deseori un contrast – un yin şi un yang – care implică alegerea între două viziuni alternative asupra lumii”, scrie pentru Project Syndicate Harold James, profesor de istorie şi relaţii internaţionale la Princeton University, specialist în istoria economică a Germaniei şi globalizare.
“Cu siguranţă că lucrurile au stat la fel şi în alte perioade de tensiune economică şi politica. De exemplu, după sfârşitul Primului Război Mondial, când sistemele politice democratice se dezintegrau, o mare parte din lume s-a uitat la Benito Mussolini, în Italia, sau la Vladimir Lenin, în Rusia, pentru a vedea ce aduce viitorul.
În anii 1920, Mussolini i-a convins pe mulţi observatori străini că a descoperit cea mai buna modalitate de organizare a societăţii, una care depăşeşte anarhia şi autodistrugerea inerente liberalismului tradiţional. Sub Mussolini, Italia era integrată în economia mondială şi coproratismul oficial, cu accent pe presupusa armonie dintre capital şi muncă, părea pentru mulţi să anunţe un viitor fără conflicte de clasă şi lupte politice.
În Germania, membrii dreptei naţionaliste ortodoxe, dar şi mulţi alţii, îl admirau pe Mussolini, la fel şi tânărul Adolf Hitler, care i-a cerut un autograf pe o fotografie, după ce Il Duce a venit la putere, în 1922. De fapt, Hitler s-a folosit de aşa-numitul Marş asupra Romei al lui Mussolini pentru puciul de berărie din Bavaria, din 1923, de la care spera să-i folosească drept trambulină către putere în Germania.
Internaţionalismul fascist al lui Mussolini i-a inspirat pe mulţi, de la Uniunea Britanică a Fasciştilor a lui Oswald Mosley, până la Garda de Fier a lui Corneliu Zelea Codreanu, în România. Chiar şi în China, cadeţii de la Academia Militară Whampoa au încercat să lanseze Mişcarea Cămăşilor Albastre, o mişcare asemănătoare cu Cămăşile Negre a lui Mussolini şi cu SA-ul lui Hitler.
În această perioadă, opusul lui Mussolini a fost Lenin, pivotul stângii internaţionaliste. Stângiştii din întreaga lume s-au definit în funcţie de nivelul de admiraţie sau critica faţă de nemilosul lider sovietic. Ca şi Mussolini, Lenin susţinea că formează, prin orice mijloace, o societate fără clase, unde conflictul politic era de domeniul trecutului.
Liderii de azi se luptă cu politica globalizării, şi în această dezbatere Merkel şi Putin – care se aseamană mai puţin în tacticile lor decât Mussolini şi Lenin – reprezintă două căi distincte: deschidere, respectiv protecţionism. În Europa, liderii politici se definesc în funcţie de relaţia cu unul sau cu celălalt dintre aceşti lideri. Ungaria şi Turcia sunt ambele vulnerabile în faţa maşinaţiunilor geopolitice ruse, însă liderii lor, premierul Viktor Orban şi preşedintele Recep Tayyip Erdogan, par să fi aderat la societatea internaţionala a admiratorilor a lui Putin.
Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional din Franţa, care probabil va ajunge în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale de anul viitor, s-a definit prin opoziţie cu Angela Merkel. Pentru Le Pen, Merkel este o împărăteasă care foloseşte Uniunea Europeană pentru a-şi impune domnia în restul Europei şi în special asupra nefericitului preşedinte Francois Hollande. Astfel, politica generoasă a refugiaţilor promovată de Germania este un pretext pentru a importa “sclavi”.
În Marea Britanie, Nigel Farage, fostul lider al Partidului Independenţei, are o poziţie similară. Merkel, crede el, este o ameninţare mai mare pentru pacea Europei decât Putin.
Pe de altă parte, premierul Theresa May se pare ca o provoacă pe Merkel, cel puţin în ce priveşte stilul de negociere. Primul ei discurs important a ignorat referendumul pentru Brexit din iunie, cel care a adus-o la putere, şi a promis aşa-zisa codeterminare – reprezentarea muncitorilor în conducerea companiilor – ceea ce este un element definitoriu al contractului social din Germania.
Putin şi Merkel sunt repere nu numai în Europa. În SUA, candidatul republican Donald Trump – care l-a lăudat pe Putin dându-i calificativul “A” pentru conducere – a acuzat-o recent pe rivala sa Hillary Clinton că este “Merkel a Americii” şi apoi a lansat o campanie pe Twitter în care o echivala pe Clinton cu Merkel. Ca şi Le Pen şi Farage, Trump a încercat să pună politica imigraţiei a lui Merkel în centrul dezbaterii politice.
O interpretare evidentă a dihotomiei Merkel-Putin este că aceasta încarnează arhetipuri de gen: Merkel este diplomaţia “feminină” şi incluziunea, în timp ce Purin este competiţia şi confruntarea “masculină”. O altă interpretare este că Putin reprezintă nostalgia – un trecut îndepărtat şi idealizat – în timp ce Merkel reprezintă speranţa: ideea că lumea poate fi mai bună în urma unui management politic eficient.
Poziţia lui Putin transpare din acţiunea sa de unificare a Eurasiei în jurul conceptelor de conservatorism social, autoritarism politic şi ortodoxism. Este o versiune destul de puţin actualizată a reţetei din secolul al 19-lea a consilierului ţarului, Kosntantin Pobedonosţev: ortodoxie, autocraţie şi naţionalitate.
Merkel apare accidental ca opusul lui Putin şi simbol mondial, în timpul crizei datoriilor din zona euro, când a fost văzută mai degrabă ca o naţionalistă ce apără interesele economice ale Germaniei, iar apoi în vara anului 2015, când a trecut peste criticile la adresa politicii sale a migraţiei, spunând că Germania este “o ţară puternică” şi că “va putea face asta”.
Desigur, aceasta “nouă” Merkel a fost acolo dintotdeauna. În 2009 l-a criticat pe fostul papă Benedict pentru că “nu a clarificat suficient” decizia sa de a anula excomunicarea unui episcop care nega Holocaustul. Iar în 2007 a insistat să se întâlnească cu Dalai Lama, în ciuda criticilor venite din partea Chinei.
Merkel şi Putin au devenit simboluri exact când globalizarea a ajuns la răscruce. În timp ce Trump, imitându-l pe Putin, vrea o alternativă la globalizare, Merkel doreşte să salveze globalizarea printr-o conducere fermă, printr-o administraţie competentă şi respectarea valorilor universale şi a drepturilor omului.
Simbolurile anilor 1920 au inspirat apeluri la schimbări politice violente. Astăzi, acest tip de limbaj este ţinut la distanţă. Însă alegerea între integrare incluzivă şi dezintegrare excluzivă ne aparţine.”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.