Austeritate. Doar pentru cei care nu sunt Germania

Mi-a atras atenţia, ieri, o dispoziţie din tratatul UE (TCE). Art. 107 alin. 2 lit. c) din acest TCE considera că este „ajutor de stat compatibil” (adică, ajutor de stat care poate fi dat fără restricţii, la libera apreciere a autorităţii publice) orice ajutor dat anumitor regiuni ale Germaniei în vederea compensării dezavantajelor economice rezultate din fosta divizare a Germaniei (e vorba de regiunile din fosta DDR, Germania de Est, comunistă). Dispoziţia este în vigoare cel puţin până în 2014.
Tradus în limba româna colocvială, textul înseamnă:

(i) fosta Germanie de Est a avut şi are până în 2014 statut de zonă defavorizată economic;

(ii) ajutoarele de stat de ‘jde mii de miliarde euro pompate în aceste zone „defavorizate” au fost şi vor continua să fie considerate permise, la libera apreciere a bogatei şi puternicei Germanii de Vest;

(iii) compensarea dezavantajelor economice ale fostei Germanii de Est a fost considerată atât de importantă încât ajutoarele de stat aferente au fost trecute în Tratatul de constituire şi funcţionare a Uniunii Europene, fără ca vreo instituţie europeană (Comisia, Curtea de la Luxemburg, Parlamentul de la Strasbourg etc.) să aibă dreptul de a interveni pentru a analiza compatibilitatea acestui ajutor de stat;

(iv) nici Grecia, nici Spania nu au avut acest noroc, ele fiind nu doar regiuni ale Europei, ci ţări dezavantajate de criza economică, dar fiind nevoite să accepte austeritatea impusă de Germania (probabil, pentru ca aceasta să continue să ajute nestingherit regiunile sale din est);

(v) în ţări ca România există infinit mai multe şi infinit mai sărace zone defavorizate, exemplul Deltei Dunării fiind cel mai elocvent; cu toate acestea, nefiind – încă – regiuni ale Germaniei, aceste zone defavorizate nu pot beneficia de facilitatea „ajutorului de stat compatibil”; în fapt, cunosc din experienţă proprie un caz de investiţie în zone defavorizate din România care a fost adusă pe marginea prăpastiei de retragerea, în 2004, a facilităţilor fiscale de către Statul român, care a motivat că asemenea facilităţi acordate zonelor defavorizate nu mai sunt permise de (pe atunci dezirabilul) statut al ţării noastre de membru al clubului select al Uniunii Europene; investiţia era, la acea data, de 250 milioane de euro, crease peste 12 mii de muncă directe în zona defavorizată respectivă (şi alte peste 20 de mii de locuri de muncă pe orizontală); acum Statul român este pârât la ICSID (arbitrajul din cadrul Băncii Mondiale menit a pune în aplicare Tratatul Multilateral de protecţie a investiţiilor străine, la care şi România este parte), având toate „şansele” să piardă, iar noi având toate şansele să achităm investitorului, cu titlu de despăgubire, probabil un miliard de euro. Pentru ce? Pentru lipsa de curaj, de cuvânt şi de coloană vertebrală a celor care au negociat aderarea României la UE. Şi, foarte plauzibil, din cauza acestei forme ipocrite de concepţie a regulilor Uniunii Europene.
Textul acesta din TCE îmi readuce în minte marea problemă a ajutoarelor de stat de aproape 5 mii de mld. euro date băncilor pentru salvarea de la faliment, pe motiv că sunt prea mari pentru a eşua. Şi subvenţiile şi celelalte măsuri de favoare acordate timp de zeci de ani agriculturii franceze. Şi exceptările de la principiul circulaţiei capitalurilor acordate firmelor din City-ul Londonez. Şamd.

Dacă nu eşti Germania, dacă nu eşti corporaţie financiară multinaţională, dacă nu eşti firmă din City-ul londonez, dacă nu eşti producător de vin sau de brânzeturi francez, tot ce faci pentru dezvoltare sau salvare este ajutor de stat. Care este, de regulă, interzis. Sau pentru care se acordă aprobare doar după ani lungi de aşteptare şi doar cu restricţii de-a dreptul imposibil de pus în practică.

Oare de aceea ies grecii şi spaniolii în stradă, protestând contra acestei austerităţi ipocrite? Ce le-o fi venit norvegienilor să acorde Premiul Nobel pentru Pace unei astfel de construcţii instituţionale? Sau poate că nu ar trebui să ne mire gestul atribuirii acestui premiu UE – pe care îl ironizează chiar şi dl Băsescu. Domnii din juriul respectiv au mai surprins o dată, în 2009, când îi acordau Premiul Nobel pentru Pace dlui Obama, preşedinte al unei ţări agrenate în două mari războaie, cel din Irak şi cel din Afganistan, şi aflate în mod perpetuu pe picior de război cu Iranul şi Coreea de Nord, iar acum cu Siria.
Oare ne-am înşelat noi acum 10 ani când ne doream cu ardoare să ajungem pe acest pisc? E aerul prea rarefiat aici?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.