AUTIŞTII CĂRŢILOR (73)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

„Dom’ doctor”, devenit celebritate întâi în comună, apoi în judeţ şi în scurt timp în întreaga ţară, s-a păstrat la fel de tăcut ca la început. Nu oferea nici un fel de explicaţii în legătură cu ştiinţa sa, vorbea puţin cu bolnavii şi cu rudele lor, refuza să dea amănunte puzderiei de ziarişti veniţi să scrie despre minunile sale. Nu se opunea făţiş publicităţii, ci o ignora. Astfel, părea să nu-l deranjeze în nici un fel faptul că aproape de fiecare dată când vindeca pe cineva, stând minute sau ore întregi aplecat asupra umbrei bolnavului, era înconjurat de nenumăraţi curioşi. Singura lui grijă, preluată foarte repede de ceilalţi, era ca nu cumva cineva să se interpună între sursa de lumină şi umbră, încât el să-şi piardă obiectul muncii, iar suferindul să fie expus riscului de a muri în timpul „tratamentului”.

Un demers menit să elimine o boală, mai ales dacă se termină cu vindecarea pacientului, nu poate fi numit altfel decât „tratament”. (Chiar şi vracii tradiţionali pretind că „tratează” cu vrăjile lor.) Însă modul particular prin care îşi influenţa „dom’ doctor” solicitanţii prin umbrele lor, modificările ce apăreau în acest răstimp asupra respectivelor umbre, precum şi relaţiile atât de misterioase între individ şi umbra sa au rămas un mister, în ciuda numeroşilor martori ai practicilor sale. Ciudat este că nimeni n-a reuşit vreodată să dea o descriere cât de cât coerentă a ceea ce a făcut în mod concret acel „doctor Adam”, articolele şi amplele reportaje din ziare întrecându-se în declaraţii ale martorilor, pe cât de senzaţionale, pe atât de confuze, în descrieri echivoce ale redactorilor şi în interviuri cu foştii bolnavi ori cu personalul profesionist, în general sceptic, venit la faţa locului. Medicii alopaţi ca şi specialiştii în tratamente alternative au început prin a-l declara pe „dom’ doctor” drept un şarlatan, au continuat prin a se îndoi de rezultatele lui excepţionale şi au sfârşit prin afirmaţii pline de confuzii, interesante cel mult pentru rudele celor aproximativ douăzeci procente de cazuri nerezolvate, însă total indiferente pentru ceilalţi oameni. Aşa s-a prezentat cazul în presă, aceasta fiind situaţia în iniţial atât de senzaţionalele materiale de televiziune; astfel atât mass-media, cât şi specialiştii recunoscuţi, şi-au declinat competenţa, iar „dom’ doctor(?)” a devenit un dat în sine, necomentabil, producând tăcut minunile şi fiind tot mai asaltat de şirurile interminabile de pacienţi aduşi din toate cele patru zări.

Un singur fenomen a mai tulburat, pentru scurtă vreme acest episod – despre care nu ştie să se mai fi întâmplat şi altundeva, deşi, mai mult ca sigur, n-a fost nici el unic de-a lungul vremurilor. „Dom’ doctor” nu pretindea nici o remuneraţie pentru ştiinţa sa şi de aceea nici criticii săi cei mai răuvoitori n-au putut să-l acuze în mod direct de escrocherie. Însă, dat fiind fluxul nesfârşit de solicitanţi, s-a găsit destulă lume gata de a profita din plin de medicul umbrelor. Oamenii din localitate şi-au închiriat şi ultimul ungher din grajd pentru cei veniţi de departe, au deschis mai multe cârciumi şi restaurante, s-a început chiar şi construcţia a două hoteluri. (Un camping exista mai demult, iar fericitul proprietar s-a îmbogăţit „fără limite”, ridicând tarifele înzecit.) Cel mai condamnabil s-a dovedit că au apărut mai mulţi intermediari ce promiteau ca, în schimbul unei sume tot mai piperate, să faciliteze programări preferenţiale la „dom’ doctor”. Şi, bineînţeles, invidioşii au răspândit zvonul că acei intermediari ar fi lucrat mână în mână cu vraciul, acesta doar făcând pe sfântul, dar, de fapt, încasând sume considerabile nedeclarate fiscului. Controlul autorităţilor, instituit „la sânge”, n-a reuşit să identifice vreun câştig în contul taumaturgului, însă cârtitorii îşi puneau cât mai gălăgios posibil întrebarea de unde mănâncă vraciul, atâta vreme cât se ocupă şi şaisprezece ore pe zi cu umbrele, fără a se putea releva nici o sursă de câştig din care să trăiască. Detractorii cei mai înverşunaţi ziceau că medicul miraculos este un vampir ce se hrăneşte cu umbrele asupra cărora se apleacă atâtea ore pe zi şi din care-şi suge puterea. Partizanii lui, fideli şi fanatici, râdeau de toate astea: „dom’ doctor mănâncă acolo unde-l găseşte activitatea binecuvântată de Dumnezeu, cine să se zgârcească la un blid plin în faţa binefăcătorului său?” Iar invidioşii au conchis acru: „Hoţul neprins e negustor cinstit”.

Dar toate acuzaţiile s-au oprit aici.

E ciudat cum întâmplări de genul celor în care era implicat medicul de umbre, în pofida evidenţei lor, nu sunt luate în seamă decât de o anumită categorie socială şi chiar dacă în satul acela – ori în imediata lui apropiere – se stăteau zile ori chiar săptămâni în şir pentru a ajunge să fii consultat, în restul teritoriului totul nu era considerat decât o crasă înşelăciune. O coţcărie imensă de care nu s-a putut atinge nici fiscul şi nici inspectorii medicali, întrucât vraciul nu intra în contact direct cu bolnavii, el având treabă doar cu umbra cestora, faptă neîncriminată de nici o lege şi de nici un regulament. Pe de altă parte, eforturile teoretice de a explica nulitatea demersurilor lui „dom’ doctor” s-au dovedit fără rost, întrucât cei ce citeau asemenea materiale erau dinainte convinşi de absurditatea procedeelor unor astfel de vindecări, iar cei ce credeau în evidenţa faptelor priveau cu dezgust pe oricine se îndoia de salvatorul lor ori al apropiaţilor lor. Situaţia devenise atât de tranşantă, încât nu dădea loc la dialog. Medicul de umbre îşi desfăşura activitatea de aproape un an, când tocmai printre apropiaţii săi au apărut germenii breşei. Fiindcă era atât de inuman de solicitat şi fiindcă el nu se menaja deloc, numeroşii săi fani au creat un comitet de sprijin menit a-i uşura viaţa şi de a pune cât de cât ordine în programările bolnavilor. Astfel, au apărut mai multe gospodine care-i făceau, pe rând, menajul, un grup de „secretare” însărcinate să-i ţină o evidenţă a cazurilor rezolvate şi a altora ce aşteptau să fie luate în seamă, precum şi lista celor aproximativ douăzeci la sută de eşecuri. Drept consecinţă, s-au născut mai multe registre şi fişete, a luat fiinţă o bibliografie. Aceasta putea fi studiată atât pe suport de hârtie, cât şi în format electronic.

Un specialist în istoria medicinii pretindea că a găsit surse ce puteau fi interpretate ca fiind tehnici asemănătoare de vindecare prin terapia umbrelor încă din mitologie şi că, mai mult ca sigur, în perioada pitagoreiană, au existat astfel de practici la Crotona. Că faptul n-a fost descris decât cu prudenţă până acum se datorează, probabil, lipsei totale a unei metode similare în timpurile moderne şi în tratatele medievale, cele ce au conservat – atât cât au conservat – din ştiinţa celor vechi. Totuşi, susţinea savantul, terapia umbrelor n-a fost absolut necunoscută în renaştere, dar era considerată malefică şi apanaj al vrăjitoarelor, motiv pentru care a fost afurisită de susţinătorii credinţei. Nu întâmplător în protocoalele Inchiziţiei se găsesc trimiteri la vrăji făcute pe umbrele unor victime inocente, precum şi la rolul diavolului în aceste practici.

Primele articole publicate de erudit au avut succes în ambele tabere: cei ce credeau în „dom’ doctor” se vedeau confirmaţi de o autoritate ştiinţifică (se spunea importantă), însă şi scepticii şi raţionalii găseau date obiective despre un fenomen pe care nu şi-l puteau explica. Mass-media au reluat, la rândul lor şi în mod firesc, subiectul. Care a revenit pe prima pagină a ziarelor.

Doar taumaturgul părea total impasibil la evoluţia sinuoasă a popularităţii sale, el petrecându-şi mai toată vremea aplecat asupra umbrelor şi…

Ei, tocmai aici se rupe de fiecare dată firul. Şi jurnaliştii, şi specialistul în istoria medicinii, şi camerele de luat vederi – şi cei ce asistau de aproape la munca lui „doctor Adam”, şi cei ce o urmăreau înregistrată – erau incapabili să verbalizeze ceea ce făcea el în realitate. Omul nici nu schiţa semne magice, nici nu emitea incantaţii, nu se folosea de vreun instrument (în afară de sursa de lumină răspunzătoare de proiectarea umbrei). El stătea aplecat asupra umbrei şi o privea cu insistenţă din diferite unghiuri şi de la diferite distanţe. O privea şi, din când în când, o atingea. Atunci, desigur, proiecţia bolnavului, a unui mic fragment, se reflecta pe mâna vindecătorului. (Unii martori au susţinut că în acele locuri, câteodată, mâna lui „dom’ doctor” se tumefia, alteori părea ca arsă, însă de obicei nu dădea impresia să sufere vreo modificare. Dar şi aceste declaraţii s-au dovedit atât de contradictorii încât n-au putut fi înregistrate ca dovezi.) Nimeni n-a reuşit să descrie cum muncea în realitate vindecătorul, nimeni nu putea indica de ce refuza el din start anumite cazuri şi nu altele, nimeni nu putea să explice pe ce se bazau rezultatele sale extraordinare.

Cum subiectul reveni la modă şi cum multă vreme nu s-a găsit geniul publicitar capabil să-l facă pe medicul de umbre însuşi să explice ştiinţa şi natura vindecărilor, erudiţia istoriei nefiind nici ea aptă de a scoate din trecut lămuririle aşteptate, oficialităţile şi legea neavând, la rândul lor, cum interveni spre elucidare, cazul a fost preluat – în sfârşit! – de cel mai bun ziarist al ţării, omul care apărea o dată pe săptămână pe micul ecran şi aduna toată populaţia în faţa canalului principal al postului naţional, emisiunile sale fiind preluate şi de numeroase societăţi de televiziune străine şi comentate pe larg până săptămâna următoare, când avea loc o nouă ediţie cu atât de celebrul realizator.

Faimosul personaj pogorî în satul bănăţean, unde se dovedi a fi recunoscut şi de ultima babă, stătu de vorbă cu localnicii, cu eruditul în istoria medicinii, cu oameni vindecaţi şi cu pacienţi refuzaţi, cu rude şi cu medici. Apoi filmă munca de o zi a taumaturgului, vorbind, între timp, cu bolnavul a cărei umbră tocmai era tratată. Aglomeraţia de la faţa locului dădu şi mai multă culoare emisiunii. Cu profesionalismul lui recunoscut, producătorul realiză un reportaj incitant, care s-a dovedit a fi un punct de plecare pentru un serial tematic interactiv. Subiectul, atât de senzaţional şi până atunci, însă atât de prost exploatat jurnalistic, promitea să se transforme într-un nou succes de răsunet al celebrului comentator.

Când s-a difuzat pe post primul episod (şi, deocamdată, singurul montat), l-au convins şi pe medicul de umbre să vizioneze emisiunea la televizor, lucru pe care, desigur, l-a făcut nu numai tot satul acela din judeţul Arad, ci şi o foarte mare parte din populaţia ţării. La început, „dom’ doctor” privi destul de impasibil reportajul, însă deveni brusc atent şi chiar se apropie la câţiva centimetrii de ecran. În timpul filmărilor, echipa televiziunii venise, la rândul ei, cu o mulţime de reflectoare şi, la un moment-dat, celebrul producător fu surprins şi el în cadru în umbra proiectată pe un perete. Acea umbră îi atrase atenţia vindecătorului, care declară despre renumita vedetă mass-media că e iremediabil pierdută. Şi, într-adevăr, după doar două zile, producătorul muri, victimă a unui accident cerebral.

Evenimentul a produs consternare în toată ţara şi „doctor Adam” începu să fie temut, răspândindu-se zvonul că el ar fi ucis marele VIP doar pentru a-şi păstra secretul. Degeaba a dat, pentru prima şi ultima oară, un interviu în care a analizat proiecţia pe perete a atât de vestitului producător, explicând indiciile clare ale suferinţei ascunse însă nevindecabile a răposatului, degeaba a încercat taumaturgul să-şi destăinuiască din cunoştinţe, renumele său a prins să primească accente tot mai sumbre. Personajul malefic din evul mediu ieşise din nou la iveală.

Poate dintr-un reflex firesc de apărare, peste foarte puţin timp, medicul de umbre n-a mai fost privit decât ca unul dintre nenumăraţii vraci ce împânzesc, din când în când, ţara. O vreme a mai fost căutat de disperaţi, dar în curând s-a zvonit că în judeţul Alba ar fi apărut un alt colosal vindecător, unul mult mai eficient, care nu avea o rată de eşec cotată la douăzeci la sută şi care se ocupa chiar de suferinzi şi nu de umbrele lor, înzdrăvenind oamenii cu ajutorul unor ceaiuri naturale şi foarte aplicate la fiecare maladie în parte. Plus că respectivul era într-adevăr medic.

Cele două hoteluri începute în judeţul Arad n-au mai fost terminate niciodată, unul rămânând în stadiul de cârciumă cu sală de biliard şi jocuri mecanice şi celălalt fiind transformat din mers într-un complex pentru şezători şi nunţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.