Axa lumii (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Experimentul nu are cum să nu reuşească. Nu este primul cutremur declanşat de gânduri, dar Gerbert vrea să dirijeze forţele în mod exact. El cere ca, în cădere, coloana ţintită să se răsucească în aşa fel, încât să cadă conform formulei prevăzute. Ea trebuie să se oprească pe locul unde se află masa de mare protocol şi peste o parte din masa emisarilor. Prin strivirea lui Adrian şi a marilor ierarhi şi demnitari locali, evenimentul percutează în mintea contemporanilor şi gândul se întăreşte cu noi forţe. Prin moartea lui Ulric, episodul atrage chiar şi un sfânt. Doar Juglans pare victimă întâmplătoare în miezul dezastrului. Doar Juglans pare… Numai că nimic nu este întâmplător în calculele unor minţi ce nu se cunosc între ele, dar care se bănuiesc şi se caută şi pe care le cunoaşte concret un singur om: papa. Deşi nici el n-a stat personal de vorbă decât cu Guillaume. (În schimb, Guillaume s-a întâlnit în mod tainic cu Marele Poliglot. Cel ce l-a adus la acela a fost Juglans. Contele Aquitaniei nu poate avea un ascendent asupra lui Silvestru şi e mai prudent ca singurul martor la acea întâlnire din deşert să dispară şi el. Allium nu ştie decât că stăpânul său poartă o vină, fără a-i cunoaște conţinutul.)

Şi, în sfârşit, Arnoulf. Scribul e bine să rămână în viaţă şi să transmită posterităţii ceea ce a văzut. Trecând moartea razant prin faţa sa, el are impresia că, pentru o clipă, a zărit chipul apocalipsei. Cu atât mai implicată va fi descrierea, cu atât va fi mai pe măsura evenimentului.

Coloana se prăbuşeşte aşa cum trebuie să se prăbuşească. Oleg, trimisul lui Vladimir I Sviatoslavici, şi-a luat prea în serios rolul şi acum, coborând, în sfârşit, în cupa-i de aur, nu-l mai încurcă pe Igor Igorevici. Gabriel şi Ţipor scapă. Este suficient, consideră papa, ca aceştia să fie doar sever avertizaţi. Gabriel şi Ţipor sunt singurii soli ce mai pot fi, deocamdată, folosiţi pentru a juca rolul de nervi între cele patru emisfere. Între cele patru emisfere, prin Gebert – corpus callosum – Gabriel şi Ţipor nu joacă rolul unor nervi, ci chiar sunt nervii necesari.

Clipa s-a oprit. Toţi cei din sală degajă energie suficientă pentru a se prăbuşi coloana şi, răsucindu-se uşor în aer, să cadă exact aşa cum a fost calculat. Şi doar Arnulf, răsturnat în mod salvator pe spate, are răgazul să vadă limpede sfântul inel pontifical de pe degetul de la mâna care suceşte uşor stâlpul, abia sesizabil, la dreapta, izbăvindu-l pe el, pe scribul menit a le descrie pe toate. (Arnulf nu ştie că şi Gabriel a avut aceeaşi revelaţie. Dar Gabriel tace.)

Până la un eventual al şaselea gong:

Concluzia scribului

(Scribul nu ştie dacă un al şaselea gong va mai exista în această piesă. Şi dacă va mai fi, este puţin probabil să mai facă parte integrantă din spectacol, ci, cel mult, să reprezinte o exegeză erudită pentru un public nu mai puţin erudit.)

Scribul a găsit şi formula exactă folosită în experimentul secret de la palatul Ducelui Adrian. O proprietate a psihicului oamenilor, dragă lui Gerbert şi utilizată cu măiestrie de întreaga lui „echipă” este senzaţia de déjà vu, acea fereastră misterioasă de unde se vede, câteodată, amintirea clipei în tumultul scurgerii timpului. Munca lui Arnulf e prodigioasă şi cei puţini aleşi care au parte de lectura Manuscrisului morţii de după moarte trăiesc impresia că sunt ei înşişi prizonieri în castelul Ducelui Adrian în timpul prăbuşirii coloanei. Doar marii artişti produc programatic déjà vu. Arnulf n-a fost cruţat degeaba. El ştie cât poate reînvia din trecut şi ce nu trebuie să spună din lucrurile pe care nici contemporanii nu le-au ştiut. (Uneori scribii ne descriu anumite taine, ascunzând altele, cunoscute doar de cei ce le-au trăit. Atunci istoria se schimbă. Nu e vina scribilor: ei n-au de unde să ştie care mister e admisibil de a fi revelat. Ei nu sunt decât nişte scribi. Şi, conştienţi de nimicnicia loc, scribii sunt prudenţi şi păstrează pentru ei ceea ce nu sunt siguri că pot dezvălui. Aşadar, poate fi dezvăluită formula folosită de oamenii lui Gerbert? Dar este ea formula adevărată? Şi, mai ales, este ea formula completă? Arnulf nu e explicit, iar scribul mai bătrân cu o mie de ani, e pur şi simplu ignorant. Şi, ca orice neştiutor, e îngrozit în faţa forţei: gândul împreună cu clipa singură sunt mai puternice decât energia nucleară. Este un subiect care nu este indicat nici nenumăraţilor ucenici vrăjitori şi nici misiţilor de putere mişunând în toate timpurile şi în toate locurile. E greu să ţii pentru tine o asemenea taină. Concluzia scribului este că, deocamdată, nu este bine să bată cel de al şaselea gong.

Şi, bolnav de livresc, scribul va încheia această atât de diferită biografie, spunând că, în fond, chiar şi cele mai mari piese n-au decât cinci acte. Orice amănunt în plus din viaţa lui Juglans conţine prea multe informaţii. Deocamdată, aceasta este concluzia scribului.

AL CINCIZECI ŞI NOUĂLEA

(976 – 1064)

– Kal –

[În căutarea clipei care a fost (şi este)]

“Iată, Apocalipsa vine! Nu trebuie să aşteptaţi o <Apocalipsă universală>. Timpul nu există. Nu există decât clipa. Iată! Clipa a sosit!”.

(Citatul reprezintă „ultimele cuvinte” atribuite de memoria culturală lui Kal.)

Cel de Al Cincizeci şi nouălea din şir avea în jur de douăzeci şi patru de ani, atunci când a venit în Lombardia pentru a putea cinsti, după datină, resturile pământeşti ale tatălui său, pierit în cutremurul din 8 septembrie Anno Domini 999, adică la doar câteva luni înaintea Apocalipsei Aşteptate. Până a sosit vestea nenorocirii taman în Bizanţ, până ce a aflat-o şi Kal, până să reuşească tânărul să-şi organizeze dificila călătorie, au mai trecut peste două luni. Aşa că nisipul clepsidrei era pe punctul de a se scurge în întregime. Kal a sosit la castelul ducelui Adrian cu puţin înaintea sărbătorilor de Crăciun. Anul 1000 se pregătea să vină.

Kal n-a ajuns singur în Italia. N-a ajuns singur întrucât, în vremuri atât de nesigure, când şi o călătorie mult mai scurtă se constituia într-o aventură extrem de periculoasă, nici nu era posibil să străbaţi fără însoţitori de nădejde un drum atât de lung. Dar n-a sosit singur şi pentru că era deprins să fie mereu înconjurat de numeroşi prieteni. De mic copil, se obişnuise să se găsească în mijlocul atenţiei, să conducă un grup, să fie urmat de cât mai mulţi tineri de o seamă cu el, să impună mersul lucrurilor şi să sancţioneze tot ceea ce nu se întâmpla după gustul său. Înalt, bine făcut, cu un păr blond ondulat cu atenţie, la fel cum întregul corp îi era îngrijit cu minuţiozitate de către o echipă întreagă de specialişti, obişnuit să petreacă multă vreme în faţa oglinzii, Cel de Al Cincizeci şi nouălea vorbea insinuant, întotdeauna cu un zâmbet persiflant în colţul gurii, folosind totuşi o voce plăcută, chiar cuceritoare. Spre deosebire de fratele său mai mic, total eclipsat de personalitatea lui Kal, acesta dădea dovadă că nu are prea multe obstacole de trecut pentru a ajunge întotdeauna acolo unde dorea. (Numai că nu prea era clar unde voia să ajungă, dădea din cap tatăl cel atât de important, cel atât de ocupat.) Kal a fost cel de al doilea copil al lui Juglans, dar primul născut avea să moară la nici douăzeci de ani, motiv pentru care Kal a ajuns să fie socotit de către scrib drept Cel de Al Cincizeci şi nouălea. Poate că pe nedrept. În scurta-i viaţă, primul urmaş al lui Juglans a izbutit să se facă suficient de remarcat spre a merita cu prisosinţă şi el o biografie în lungul şir. Fusese un copil precoce, moştenise de la bunic extraordinara capacitate de asimilare şi plăcerea erudiţiei, iar de la tată pragmatismul şi prestanţa. Socotit copil minune, i se prevedea o carieră cu totul excepţională, mai ales că avea darul de a-i şi cuceri pe cei din jur, acea charisma pe care cele mai multe genii nu se obosesc s-o etaleze, chiar presupunând că o au¹. Pe rând, cei doi bazilei, Vasile şi Constantin, au fost gata să-l ia în imediata lor apropiere şi să-i ofere cele mai înalte însărcinări. Primul fiu al lui Juglans impunea respect, ca toate marile personalităţi, chiar şi nefăcând nici un efort spre a cuceri. De aceea, în modul cel mai firesc, părea hărăzit pentru o carieră de conducător militar şi, în pofida oricăror precedente, la nici optsprezece ani, a fost numit comandantul unui mare corp expediţionar care trebuia să pacifice Balcanii până dincolo de Dunăre. Doar că foarte tânărul erou se îmbolnăvi chiar înainte de plecare, el care n-a cunoscut niciodată boala. Iniţial, s-a hotărât să nu se amâne ziua stabilită pentru începutul deplasării, lucru care ar fi putut fi socotit de către plebe semn rău, considerându-se, mai ales, că nu era vorba decât de o indispoziţie trecătoare. Însă, în loc să se simtă mai bine, comandantul muri după doar două zile de suferinţă. Expediţia n-a mai avut loc, nemaiputându-se ascunde semnele ce prevesteau limpede şi în modul cel mai dramatic posibil că acel război nu era indicat. Cel puţin pentru moment.

Nu-i de mirare că al treilea fiu al Celui de Al Cincizeci şi optulea, total eclipsat de fraţii săi mai mari, a trăit toată viaţa în umbra acestora. Era de parcă vigoarea tatălui s-ar fi epuizat, treptat, odată cu zămislirea primelor sale odrasle. Pe lângă cei trei băieţi, Cel de Al Cincizeci şi optulea a mai avut şi două fete. (Dintre care cea mai mare avea să-i fie dată de soţie, în mod diplomatic, unuia dintre marii duci franci. Ceea ce dovedeşte că, indiferent de suveranul aflat la putere, familia lui Juglans se bucura, într-adevăr, de o faimă deosebită în Imperiul de Răsărit.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.