Axa lumii (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Fără a dispune şi de calităţi pentru o activitate concretă, asemenea tatălui şi fratelui său mai mare, însă profitând din plin de renumele acestora, Cel de Al Cincizeci şi nouălea a avut şi el suficient şarm natural pentru a deveni un tipic conducător al grupului de tineri printre care s-a nimerit să trăiască. Vestea morţii lui Juglans, după ce, cu doar câţiva ani în urmă, se stinsese atât de neaşteptat întâiului moştenitor al familiei, a venit pentru toţi cei rămaşi din neamul Celui de Al Cincizeci şi optulea ca semn indubitabil al sfârşitului bunăstării şi al vieţii lipsite de griji. Dar pentru Kal, ştirea a primit, din primul moment, şi contururile perspectivei unei mari aventuri, după care, în adâncul sufletului, năzuia de mult. Traiul de până atunci, deşi îndestulat, i se părea tot mai plictisitor. Mai mult, Kal suferea din plin de otium. Melancolia îl făcea şi mai atrăgător, mai ales pentru femei, însă se transformase, încetul cu încetul, şi în nesiguranţa celui ce-şi pune prea des şi prea insistent întrebările fără de răspuns. Aşa că însărcinarea de drept ivită, aceea de a se îngriji de osemintele pământeşti ale tatălui său şi de a le aduce, eventual, acasă, îi conferea un scop concret şi, chit că o asemenea misiune incubă prin ea însăşi marile probleme existenţiale, nenumăratele amănunte punctuale ce se tot aglomerau în pregătirea călătoriei şi, mai apoi, noutatea drumului l-au reîntors la vechea sa imagine atât de plăcută: a tânărului care trece cu graţie peste toate provocările cotidiene. Kal era extrem de liniştitor pentru cei din jur, uşurinţa sa de a rezolva orice situaţie aparent dificilă făcându-l să fie resimţit drept o prezenţă dorită. Când se afla el de faţă, şi propriile-ţi greutăţi se dovedeau uşor de purtat. Era bine să se afle el de faţă…

Pe Cel de Al Cincizeci şi nouălea, scribul îl va numi Kal, de la vechile kalende ori Calende, de unde îşi trage denumirea şi calendarul. Dar, se pare, personajul a purtat acest apelativ şi în realitate, şi atunci când etiologia poreclei nu era încă de pus în legătură cu preocupările sale pentru măsurarea timpului. Câteodată, întâmplarea însăşi naşte asemenea premoniţii. (Şi, iarăşi, nomen et omen…)

Şi fiul acesta al lui Juglans, un fante al Răsăritului, fusese tocmai căsătorit prin grijă imperială. Se spunea că băiatul îi era mai apropiat împăratului chiar decât fratele său mai mare, primul descendent al lui Juglans, geniul dispărut atât de tânăr. Vasile a urcat pe tron exact în anul şi în ziua în care s-a născut Kal şi împăratul, superstiţios, ţinea la această coincidenţă ca la un semn divin. De aceea a şi aranjat acea unire cu o rudă imperială, o verişoară de a doua a bazileului, o femeie frumoasă, cu un trecut nu tocmai imaculat, mai mare decât soţul ei cu opt ani, iniţial prima soţie a fratelui dispărut. Pe primul ei soţ, importanta descendentă l-a primit pentru a se crea o punte de sânge cu tânărul hărăzit unui viitor atât de glorios. În anul morţii lui Juglans, Kal a dobândit acelaşi premiu pentru ca zestrea să rămână în familie, însă şi pentru meritele-i personale, datorită atracţiei superstiţioase pe care o exercita asupra lui Vasile. Cel de Al Cincizeci şi nouălea era răsfăţat de peste tot. De data asta, soţia lui Kal s-a grăbit să-i facă un prunc, mai mult pentru a-şi ţine bărbatul legat de ea, spuneau gurile rele. Într-adevăr, deşi traiul comun avea să dureze atât de puţin, noua sa stare civilă nu l-a împiedicat pe Cel de Al Cincizeci şi nouălea să ducă o viaţă complet liberă, cu nenumărate aventuri galante, aşa cum şi frumoasa lui nevastă îşi avea viaţa ei.

Al doilea fiu al lui Juglans a plecat din capitala pământului, din Bizanţ, spre capitala pământului, spre Roma. Axa ascunsă a lumii unea cele două extremităţi, care doar ele ieşeau la suprafaţă, devenind vizibile oamenilor tot numai ele, marginile. Parcă bănuind acest traseu secret şi folosindu-l din plin, Cel de Al Cincizeci şi nouălea străbătu mult mai repede şi mai lipsit de incidente drumul, uimindu-i pe tinerii săi însoţitori de simplitatea aventurii. (Doar în ultimele zile de dinaintea plecării, Kal se arătă şi el mai îngândurat – mai emoţionat? – decât de obicei. Stare firească pentru oricine se pregătea să se confrunte cu pericolele unei asemenea călătorii în anul Apocalipsei şi prin teritorii unde Fiara bântuia mai peste tot şi te putea pândi de după fiecare copac¹. În fond, şi fiul mijlociu al lui Juglans nu era decât un om care lăsa în urmă o situaţie, o familie, o soţie şi un copil la care ţinea din tot sufletul (atunci când îşi amintea de ei). Or, în asemenea clipe de despărţire, era firesc să se gândească la ei. Însă nimeni nu bănuia că puseul de teamă reală prin care trecea Kal avea o cu totul altă cauză: amintirea neaşteptatei îmbolnăviri a fratelui mai mare chiar înainte de a porni în călătoria care ar fi trebuit să reprezinte prima treaptă a unei cariere prodigioase; şi acela se oprise în faţa primului său examen major şi nu este, oare, aceasta un semn că sunt paşi pe care nu ne este îngăduit să-i facem? De obicei, în cadrul aceluiaşi neam, asemenea întâmplări se repetă. Pe parcurs, însă, pe măsură ce se întâlnea cu noul ce se succeda atât de rapid prin faţa sa, Cel de Al Cincizeci şi nouălea uită de nemiloasa spaimă şi redeveni el, cel din totdeauna, cel ce se descurca de fiecare dată – cu graţie! – în faţa concretului vieţii.)

Aşadar, drumul fu parcurs mult mai repede şi mai lin decât s-au aşteptat călătorii, iar lipsa evenimentelor periculoase a fost compensată din plin de multele realităţi noi întâlnite. În doar două săptămâni, grupul îşi făcu intrarea în Roma, timp aproape incredibil de scurt pentru acele vremuri. De ce la Roma şi nu direct la castelul ducelui Adrian, ţinta declarată a expediţiei? Fiindcă, aşa cum s-a arătat, la Roma ieşea la suprafaţă axa al cărui celălalt capăt se afla în capitala Imperiului de Răsărit. Pentru că numai aşa se putea explica, prin respectarea strictă a traseului ascuns, iuţeala parcurgerii distanţei.

Kal îşi făcu intrarea în Cetatea Eternă în fruntea cortegiului său monden. În atmosfera mai degrabă mohorâtă a vechii metropole, apariţia lui a reprezentat o pată de culoare, imediat remarcată de o mulţime obişnuită, mai nou, să stea mai mult cu capul în pământ. Despre romeii veniţi s-a discutat cu atenţie, ei au fost urmăriţi pas cu pas de o mulţime de ochi curioşi, Kal a fost primit de Gerbert de Aurillac, papa Silvestru al II-lea. Şi nu o dată. O dată ar fi fost mai mult sau mai puţin obişnuit: un străin de rang înalt venit de atât de departe putea dori să ajungă la papă. Dar Cel de Al Cincizeci şi nouălea l-a frecventat timp de două săptămâni aproape zilnic pe Gerbert. Uneori, se spunea, papa cerea chiar să fie lăsat singur cu tânărul său oaspete. (Poate că o parte din zvonurile care i-au creat faima lui Juglans să fi fost postume şi să fi pornit tocmai de la această relaţie neobişnuită dintre fiul său şi Gerbert. Dar, atunci, am putea pune problema şi invers: de unde o asemenea bruscă trecere a străinului pe lângă suveranul pontif? Explicaţia după care fiul continua misiunea atât de brutal întreruptă a tatălui – explicaţie totuși nedovedită prin nimic – pare mult mai plauzibilă.) Doar că nici Kal nu era un mesager tipic şi nici Silvestru II n-a fost un papă obişnuit.

Tradiţia ne-a transmis nişte dialoguri între cei doi, îndelung explicitate de exegeţi. (Concluziile, desigur, n-au fost niciodată definitive… La un moment-dat, textele acestea, strânse şi păstrate, au fost considerate apocrife. O explicaţie mai mulţumitoare în legătură cu ele nici nu poate fi.) De la Leon al III-lea, de două veacuri, nimeni nu a mai ocupat măcar două decenii scaunul pontifical. Cei mai mulţi papi murind, mai mult sau mai puţin subit, la puţină vreme după consacrare: după câteva zile, după un an, după doi, după cinci, foarte rar după zece.

Înalta învestitură pare ea însăşi înzestrată cu suflarea morţii, ar fi spus Kal.

Remarca nu era specifică unui chefliu tânăr. Aceştia, tinerii, nu poartă încă în ei stigmatul spaimei.

– Anii nu se măsoară aşa cum ai fost tu obişnuit s-o faci, i-ar fi răspuns Gerbert.

Într-o zi, papa îşi invită oaspetele într-o mică încăpere de lângă cabinetul său de lucru. Chiar şi faptul că tânărul străin a pătruns într-un asemenea loc reprezenta o excepţie semnificativă de la regulă. Cabinetul lui Gerbert semăna, mai degrabă, cu odaia de primire a bunicului lui Kal, cu acel decor impresionant pentru cine era primit să-l vadă. Încăperea anexă constituia, însă, tărâmul de meditaţie al sfinţilor părinţi şi era, prin tradiţie, auster, văruit în alb, cu o singură icoană pe peretele de la răsărit şi cu nicio mobilă sau vreun alt obiect conţinut. Nimeni în afara papei nu avea acces acolo şi doar o fereastră mică lăsa o rază de lumină să pătrundă la o anumită oră a dimineţii. Se spunea că acela era locul unde şi-au aşteptat sfârşitul mai mulţi suverani pontifi, atunci când singura lor nădejde a rămas în Dumnezeu mai mult ca oricând şi că oamenii trimişi să-i piardă i-au scos cu forţa de acolo, dar au murit şi ei, atacatorii, fără excepţie, ca o pedeapsă binemeritată pentru că au pătruns în acel spaţiu interzis. (Atunci când a auzit de toate astea, se spune că Al Cincizeci şi nouălea ar fi fost străbătut de o spaimă cumplită, pe care tot Gerbert a fost cel care i-a îndepărtat-o.) Silvestru al II-lea se pare că a tratat diferit şi acea mică încăpere de taină, introducând în ea un mic scrin cu mai multe rafturi şi sertare şi atârnând pe perete o planşă mare, înrămată. Papa l-ar fi lăsat pe tânăr să admire în linişte afişul. În odăiţă ar fi fost destul de întuneric, doar o lumânare aprinsă sub icoană subţiind tenebrele. Cu o altă lumânare în mână, Kal ar fi încercat să desluşească înscrisurile şi semnificaţia desenelor. Multe grafeme îi erau necunoscute, o mulţime de simboluri nu le pricepea, iar ilustraţiile nu se legau între ele.

– Iată o reprezentare completă a unui Divinum Officinum, Cartea Sfintei Liturghii, l-ar fi învăţat într-un târziu papa. Încă Sfântul Benedict, în canonul său, a fixat orele când trebuiau să fie înălţate imnurile de slavă către Dumnezeu. Pentru ca acest canon al celor şapte repetiţii zilnice să poată fi respectat întocmai, era necesară o metodă aptă să stabilească exact timpul zilei şi al nopţii. Aşa am ajuns ca, astăzi, oamenii cei mai evoluaţi, cei ce încearcă să părăsească definitiv starea de animalitate, să păstreze la loc de cinste nişte „Horae”. După cum poţi să-ţi dai seama şi tu acum, cărţile acelea nu sunt decât nişte exemplare mult simplificate a ceea ce vezi aici pe perete. Oamenii n-ar înţelege nici ei ceea ce nici tu nu înţelegi.

Desenele şi scrisul i s-ar fi părut, într-adevăr, de neînţeles lui Kal. Planşa, pe un pergament verzui – păstrând acea culoare poate din pricina materialului din care era înjghebată lumânarea – ar fi conţinut o îngrămădire de personaje şi peisaje, a căror succesiune se cerea descifrată, întrucât orice minte urmăreşte – pe înţelesul ei – o explicaţie pentru ceea ce i se oferă. Dacă sensul întârzie să se lase descifrat, mintea îşi pierde interesul în direcţia respectivă şi caută alte ţinte de care să se agheţe. La fel ca toate „Cărţile orelor” şi planşa aceea s-ar fi deschis cu un calendar – sau cu ceva ce se asemăna cu un calendar – doar că fragmentul acela de pergament ar fi fost detaşabil şi ar fi putut fi fixat în diferite locuri ale întregului, ajutând la măsurarea distanţelor dintre personaje şi dintre punctele peisajului faţă de bolta cerească ce se suprapunea peste toate scenele aflate dedesubt. Papa l-ar fi ajutat şi nu l-ar fi ajutat pe Cel de Al Cincizeci şi nouălea să se orientez pe desen: i-ar fi arătat cum poate fi mutat fragmentul cu rol de riglă, cum poate fi fixat în diferitele locuri de pe pergament, însă nu l-ar fi învăţat să realizeze conexiunile.

– Nu te neliniştii, l-ar fi asigurat Gerbert, ceea ce priveşti tu acum li s-a oferit, într-un fel sau altul, nenumărator oameni, dar prea puţini i-au dat importanţă. Doar faţă de cei ce încep să sesizeze relaţiile trebuie să fim prudenţi: pentru ca să nu afle ceea ce nu trebuie aflat.

– De aceea se află pergamentul acesta aici, ascuns ca şi sulurile sacre ale evreilor în Sfânta Sfintelor?

– Evreii îşi scot sulurile sfinte îmbrăcate din altar, pentru a fi adorate.

Apocrifă ori nu, discuţia a continuat într-o încăpere pe care, mai târziu, după două secole, nimeni n-a mai putut-o edifica. Kal ar fi primit nişte începuturi de indicaţii în numele unor relaţii cultivate de tatăl său, după principiul arhaic al transmiterii orale pe cale ereditară a unor oportunităţi exclusive. Astfel, fiul lui Juglans ar fi învăţat cum se mânuieşte rigla, chiar dacă nu ştia încă pentru ce trebuia s-o mişte din loc, ar fi deprins imaginile ascunse printre alte imagini într-o pictură plină de capcane şi iluzii optice, cunoscând doar primul strat ale semnificaţiilor şi, de cele mai multe ori, nici pe acela. Oricum, mai târziu, întâlnind în diferite distinse case exemplare comune ale acelor „Horae” sau „Cărţi ale orelor”, ar fi reuşit să surprindă diferenţele şi, prin absenţă, să descopere amănunte semnificative, care, la o primă vedere, i-au scăpat. În primul rând, ar fi învăţat că „Horae” sunt cu totul altceva decât nişte substitute de clepsidre, încărcătura lor simbolică facilitând relaţii utile pentru a te orienta în lumea asta, dar şi pentru a avea contacte cu sfere mult mai înalte.

– Timpul lumii noastre, i-ar mai fi spus Gerbert, răbdător şi lăsându-l să contemple după voie pergamentul, „pe care, oricum, nu vei mai avea prilejul să-l vezi şi altădată!”, timpul lumii noastre nu este decât o iluzie a unei percepţii subiective a simţurilor noastre imperfecte. Dar, asemenea oricărei percepţii, nu se poate spune că el vine de niciunde, întrucât ceea ce soseşte întotdeauna pleacă de undeva. Timpul este adevărata apreciere a lui Dumnezeu asupra oamenilor şi asupra fiecărui ins în parte.

Mai târziu, Kal însuşi nu mai era convins dacă scena aceea a avut loc aievea şi dacă a văzut cu adevărat pergamentul. Dar, ori de câte ori întâlnea un exemplar al „Cărţii orelor”, imagini trecute ciudat de exacte îi reveneau în minte de undeva – probabil că totuşi din memorie – şi îl făceau să-şi dea seama de primitivismul extrem al produsului faţă de ce îşi amintea el a fi fost originalul. Originalul?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.