Bastonul contelui (19)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Încetul cu încetul, prezicerile au fost interzise mai peste tot în Europa. („Era magilor s-a încheiat în timpurile biblice, aşa cum a decretat şi episcopul Ballieri, un oaspete obişnuit al familiei Celui de Al Optzeci şi optulea, în desele-i treceri prin Lombardia.”) Împăratul magician Rudolph a devenit istorie. Odată cu el, şi libertatea speculaţiilor esoterice la vedere. Dar, în ciuda tuturor interdicţiilor, oamenii au continuat să creadă în predicţii. Nu numai dorinţa de nestăpânit de a afla cu o oră mai înainte ce o să li se întâmple îi obliga la aceasta, ci şi nenumăratele superstiţii legate de semnele benefice ori malefice în care au fost educaţi. Eşti neliniştit când nu ştii la ce să te aştepţi, când nu ştii cum se va termina ceea ce tocmai trăieşti. O previziune pozitivă îţi dă putere.

Încă înainte de a trebui să plece din Segrate, Stefano Eximius (considerat tot mai mult drept Stefano Exitiabilis – Ştefan Aducătorul de Nenorociri) n-a mai avut darul de a linişti oamenii care-l consultau. Iar zvonurile despre faptele sale de dinainte de a ajunge sub protecţia contelui Ambrogio au ieşit tot mai mult la suprafaţă. Acelaşi episcop Ballieri i-a atras primul atenţia Celui de Al Optzeci şi optulea în legătură cu pericolul reprezentat de astrologul „pătruns în castel, asemenea unui şobolan într-o cămară de alimente, unde spurcă tot pe ce pune botul”. Ba, mai mult, înaltul ierarh pretindea că Stefano Exitiabilis nici măcar n-ar fi creştin, ci un evreu care s-ar ascunde sub o identitate falsă. Evreii sunt citiţi, au trebuit să admită şi cei ajunşi la această destăinuire, iar despre Stefano se putea afirma orice, doar că n-ar fi un mare erudit nu se putea spune. Aşa că nu era defel exclus ca sub înfăţişarea sa de mag să se ascundă un evreu. Ei? Pe de altă parte, Ţipor, care chiar era evreu şi îndeplinea misiunea de administrator al castelului Contelui, nu l-a simpatizat din prima clipă pe proroc. Auzind că ar fi putut fi un coreligionar de al său convertit, sentimentele sale faţă de Stefano au devenit explicite: „Cine-şi trădează dumnezeul se înfrăţeşte cu răul!”¹. Nu de mult, un ghicitor în pietre aruncate în cerc a fost atât de îngrozitor umilit de argumentele implacabile ale lui Eximius, încât a trebuit s-o şteargă cu coada între picioare din Segrate, fără speranţa vreunei recompense pentru munca sa. Acel magician n-a putut digera nicicum umilinţa şi, din dorinţa de răzbunare, s-a ocupat timp de câteva luni doar de cercetarea trecutului lui Stefano. Pe detectivul de ocazie l-a chemat Dorian Herlos şi pretindea că provenea dintr-o veche familie de armurieri din Rodos, însă se pare că şi el şi-a fabricat trecutul şi că n-ar fi fost decât fiul unor ţărani din pusta maghiară, de unde ar fi trebuit să fugă din pricina unei tâlhării la care ar fi fost coautor. Cel puţin aceasta a fost varianta lui Stefano Eximius, ale cărui cunoştinţe n-au provenit nici ele doar din învăţătura cărţilor… (Scribul se simte dator să privească la fel de precaut şi relatarea acestuia, ca şi cele povestite de adversarul său.)

Iată biografia pe care i-a atribuit-o Herlos astrologului din palatul lui Ambrogio: în primul rând, a pretins că acel Stefano n-ar fi fost decât descendentul unor evrei convertiţi din Spania şi că nici măcar n-avea încă şapte generaţii de creştini în spate. Dar, ceea ce era cel mai grav, strămoşii săi ar fi trecut în Portugalia în calitate de conversos, însă ar fi revenit travestiţi în mod ilicit la Toledo şi la Huelvo pentru a-şi recupera bunurile abandonate acolo, atunci când au trebuit să părăsească regatul vecin. Ar fi fost doi fraţi care au făcut acest lucru, un al treilea, precum şi un cumnat, rămânând sub identitate adevărată la Porto. În versiunea lui Herlos, autorităţile le-ar fi luat urma celor doi marrani sosiţi din Portugalia şi au încheiat cu ei un târg pe cât de secret, pe atât de ambiguu: pornind de la vechile afirmaţii ale lui Ambrozie al Milanului cum că „Acolo unde este drept de război este şi drept de cămătărie” şi recunoscându-le abilităţile, le-au fabricat o nouă biografie şi i-au însărcinat să se ocupe de împrumuturi cu dobândă în numele suveranului. Misiune imposibilă: deveniţi „creştini cu patalama”, cei doi n-aveau dreptul să împrumute alţi creştini: „celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă”, cum este precizat în Deuteronom, XXIIII, 20. Da, însă în Conciliul Lateran IV, Inocenţiu al III-lea nu a interzis în întregime camăta, ci doar dobânzile mari, „cametele grele”, celelalte fiind trecute cu vederea. Oricum, spunea Herlos, statutul ambiguu al celor doi fraţi era preferabil în faţa oricărei suspiciuni. Fratele de la Toledo a reuşit, în scurt timp, să adune din împrumuturi o avere considerabilă, iar fiul său, „Don Alberto da Capia”, a mărit şi mai mult aceste câştiguri chiar şi după ce capitala a fost mutată la Madrid. Iniţial, s-a stabilit ca tot ce se strângea din camătă să ajungă în visteria regală, străbunii lui Stefano reprimind în schimb averile părăsite în 1492, odată cu expulzarea evreilor, averi suficient de atrăgătoare pentru ca târgul convenit să fie benefic ambelor părţi. În ăst timp, celălalt frate, cel stabilit la Huelvo, nereuşind performanţele celui de la Toledo, a plecat în regatul Neapolelui, cu aceleaşi gânduri cu care a revenit şi în Spania. Pentru că n-a izbutit nici acolo mare lucru, a fost demascat drept cine era în realitate, pretenţiile asupra bunurilor confiscate i-au fost respinse, iar el însuşi a fost acuzat de practici în spiritul lui odium humani generis², veşnica vină adusă evreilor. Acel frate pur şi simplu a dispărut împreună cu toată familia sa, a disparut în linişte, probabil pentru a nu putea face nimeni legătura cu atât de folositorul neam „de Capia”, ale cărui operaţii financiare constituiau o sursă importantă de venituri pentru cercurile cele mai înalte ale imperiului.

Numai că după Alberto şi după fiul său, Rodrigo da Capia, oameni întreprinzători şi protejaţi de noroc, au urmat doar două fete, iar soţii lor n-au mai reputat succesele casei în care au intrat prin căsătorie. Drept urmare, una dintre cele două surori moare în mod misterios, iar cealaltă sfârşeşte pe rug, împreună cu soţul ei, acuzaţi amândoi de falsă convertire şi de vrăjitorie în spiritul continuării în secret a prăznuirii celor mai agresive rituri împotriva creştinilor. Aceasta s-a întâmplat în toamna lui 1635. Copiii celor doi au fost ascunşi de nişte oameni miloşi şi crescuţi în spiritul dreptei credinţe, din ei formându-se chiar şi doi preoţi. Dar, după alte două generaţii, dovedind că sângele (de evreu) apă nu se face, a apărut acel Stafano – care-şi spunea Eximius, el nefiind de fapt decât Exitiabilis -, un escroc şi un bandit patentat, autor a nenumărate fărădelegi şi care se ascundea sub postura unui ghicitor în stele. Pe unde a trecut, şi-a însuşit întotdeauna ceea ce nu era al lui, a pretins Dorian Herlos şi, drept dovadă, a numit şi obiectele de preţ care au dispărut în ultima vreme de la Segrate, odată cu părăsirea castelului de către astrolog.

Ambrogio nu era prea convins de zvonurile răspândite de Herlos. În primul rând că acesta îi era profund antipatic, în al doilea rând că era greu de înţeles cum de ştia străinul că au dispărut anumite obiecte din palat, ba ştia şi despre ce obiecte era vorba şi, în al treilea rând, fiindcă Herlos a venit cu prorociri sinistre, în vreme ce Stefano a ştiut mereu că liniştească spiritele. Şi, pe urmă, de unde să fi avut un simplu escroc atâta erudiţie şi atâta abilitate în a descompune cu argumentele inexpugnabile ale cărţilor şi ale logicii afirmaţiile celorlalţi astrologi profesionişti?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.