Maratonul electoral al anului 2021 s-a încheiat odată cu balotajul pentru alegerea preşedintelui (şi a vicepreşedintelui ţării), ce a avut loc duminică, 21 noiembrie. După ce, cu o săptămână mai devreme, în faţa a nu mai puţin de douăzeci şi două de cupluri de contracandidaţi, lui Rumen Radev şi Ilianei Iotova le-a lipsit doar un pic de mai mult de jumătate de procent din voturile exprimate pentru a obţine absoluta majoritate (fără a putea fi, însă, realeşi din primul tur de scrutin, în condiţiile unei rate de participare la vot de sub 50%), cei doi au obţinut o victorie clară în cel de-al doilea tur: 67%, faţă de 32% cât au obţinut profesorul universitar (şi rector al Universităţii din Sofia) Anastas Gherdjikov alături de Neviana Miteva.
Teoretic, ambele echipe au fost alcătuite din independenţi, dar cei doi câştigători au fost sprijiniţi în urmă cu cinci ani de socialişti, iar acum de un evantai de partide ce speră să construiască noua coaliţie de guvernare, adunând şi ceva voturi de la unele formaţiuni din extreme, în timp ce învinşii au fost susţinuţi de GERB-SDS, alianţa lui Boiko Borisov, ce a condus executivul de la Sofia în ultimul deceniu, şi de partdul dominat de etnicii turci – DPS.
Ca şef al statului (al cărui al doilea mandat va începe pe 22 ianuarie 2022), Radev este, deja, membru al aşa-numitului ″Arraiolos Group″, ce-i reuneşte pe acei 15 preşedinţi ai unor state-membre UE (Austria, Bulgaria, Croaţia, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Malta, Polonia, Portugalia, Slovenia şi Ungaria) ce nu îndeplinesc funcţii executive şi nici nu participă la summit-urile la nivel înalt ale uniunii. Pentru aceştia, se organizează cam la un an (la Roma, în 2021) o reuniune specială a grupului, numit astfel după localitatea portugheză unde a avut loc prima întrunire, în 2003. Rolul ceremonial al preşedintelui Bulgariei are o pondere mai însemnată în perioadele de criză politică, cum s-a întâmplat şi în acest an.
Cu toate atribuţiile simbolice ale funcţiei prezidenţiale bulgare, campania electorală a reverberat şi peste fruntariile ţării. In primul rând, pentru că, în premieră, turcii din Bulgaria au avut un candidat propriu – Mustafa Kardayi, liderul formaţiunii cu o clară componentă etnică (centrată pe numeroasa minoritate turcă) şi musulmană (căci îi include şi pe unii pomaci, tătari sau romi) – DPS [Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi]. Bazându-se pe puternica emigraţie din Turcia, acesta a reuşit să se claseze pe primul loc la votul exprimat în străinătate, devansându-l pe Rumen Radev, cu 38,76% din totalul celor circa 225.000 de opţiuni exprimate.
In perspectiva turului II, în care DPS a anunţat că-l va susţine, alături de alianţa dirijată de Borisov, pe rectorul sofiot, spiritele s-au inflamat şi s-a enunţat pericolul ingerinţei Turciei în alegeri, întrucât preşedintele Erdoğan, atât de sensibil faţă de turcii de pretutindeni, se adresase congresului DPS şi-l primise pe Borisov în vară. De aici au rezultat protestele de la Sofia din faţa ambasadei turce, cu convocarea reciprocă a înalţilor diplomaţi la ministerele de Externe din capitala bulgară şi de la Ankara, plus blocarea de către manifestanţi a punctului vamal Kapitan Andreevo (spre Adrianopol), pentru a împiedica turismul electoral dinspre Turcia. Asta în condiţiile în care numai în acea ţară erau deschise 126 de secţii de votare (SVS), cele mai multe după cele 132 din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, peste un sfert dintre toţi votanţii din Turcia de la primul tur fiind înregistraţi într-un singur oraş – Brusa, din Asia Mică.
Dar cel mai mare deranj din campanie s-a produs în cursul dezbaterii televizate a celor doi protagonişti ai balotajului. Această manifestare, singura, de altfel, corolar al unei democraţii şi prilej de minimă decenţă, s-a desfăşurat într-o atmosferă de respect mutual, fiind încheiată cu o strângere de mână (poate unde s-au întâlnit un fost pilot de MiG-29 şi un profesor universitar de la cea mai mare universitate a ţării, rămânând regretul că, la nord de Dunăre, românilor nu li s-a oferit, în 2019, plăcerea unei astfel de dezbateri, competitorii având cu totul alt calibru). Tema de scandal a fost Rusia, în contextul în care GLOBSEC a publicat ″Vulnerability Index 2021″, un indicator complex ce cuantifică, pe o scară de la O la 100, vulnerabilitatea unor state faţă de aşa-zisele „influenţe externe maligne“. Cea mai puţin „rezilientă“ fiind Serbia, cu 55, în timp ce pentru Muntenegru s-a determinat valoarea de 44, pentru Macedonia de Nord – 40, respectiv pentru România – 29, Bulgariei i-a fost atribuit scorul de 42.
Cum Gherdjikov a afirmat că «Rusia ne consideră, ca pe Belarus, teritoriu rusesc pe jumătate», l-a întrebat şi pe preşedintele în exerciţiu, de la care se aştepta să ţină cont de poziţia oficială a ţării sale, cum e azi cu Crimeea? La care, Rumen Radev a replicat că «e rusească», reflectând opinia larg-împărtăşită a multor est-europeni şi închieind retoric, cu o mulţime de sensuri, drept pentru care originalul e cel mai indicat a fi redat chiar în bulgăreşte: «Kakăv da e?» Cea mai potrivită traducere ar fi: «Cum să fie?»
A doua zi, ambasadorul Bulgariei la Kiev, Kostadin Kodjabaşev, a fost convocat la ministerul ucrainean de Externe. Autorităţile de la Kiev au subliniat că aşteaptă ca preşedintele bulgar să-şi retragă cuvintele. Pe de altă parte, Peter Stano, purtătorul de cuvânt pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate al Comisiei Europene (de origine slovacă) a declarat că, din punctul de vedere al Uniunii Europene şi al celor 27 de state membre, Crimeea e teritoriu ucrainean. Mai mult, ambasada Statelor Unite la Sofia a comunicat „profunda preocupare“ a SUA în legătură cu afirmaţia preşedintelui bulgar, subliniind identitatea poziţiilor exprimate de G7, de NATO şi de UE. In schimb, în chestiunea nord-macedoneană, ce a fost readusă în discuţie de recentele alegeri din Bulgaria, cei doi candidaţi pentru funcţia de preşedinte al ţării în anii 2022-27 au fost de acord că nu se impune vreun referendum pe tema poziţiei tranşante a autorităţilor de la Sofia în privinţa istoriei şi a limbii comune.
Insă, în acest complicat dosar, ce blochează începerea negocierilor de aderare la UE a Macedoniei de Nord (şi a Albaniei), efectiv, ultimul cuvânt îi aparţine executivului. Pe 14 noiembrie, alegătorii bulgari s-au prezentat la urne, pentru a treia oară în acest an, într-o nouă tentativă de a configura o Adunare Naţională – parlamentul unicameral al ţării – capabilă să susţină formarea unui guvern stabil. De această dată, fiind alegeri generale, întrucât concomitent s-a desfăşurat şi acel tur I al scrutinului prezidenţial, era de aşteptat ca participarea la vot să fie mai consistentă decât la precedentele două (49,10% – la 4 aprilie, respectiv 40,39% – la 11 iulie), dar n-a fost să fie. Abia s-a atins procentajul din vară, iar la turul II al prezidenţialelor – nici măcar atât: 34,10% (deşi a fost o zi cu o vreme extrem de frumoasă în toată ţara).
Componenţa legislativului de la Sofia este marcată de apariţia spectaculoasă a unui nou partid, care a reuşit să-şi adjudece şi cele mai multe voturi: PP [″Prodăljavame Promyanata″, sau, pe româneşte, „Continuăm Schimbarea“]. Adunarea Naţională, aflată la cea de-a 47-a legislatură (socotită de la refondarea statului bulgar, în 1878), include, în ordine crescătoare, următoarele şapte formaţiuni politice: 1. Renaşterea [″Văzrajdene″] – 13 mandate; 2. Alianţa Bulgaria Democrată & Unitate – 16; 3. ITN [„Există un astfel de Popor“] – 25; 4. Alianţa PSB pentru Bulgaria (socialiştii, comunişti şi alţii de stânga) – 26; 5. Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi [DPS] – 34; 6. Alianţa GERB-SDS – 59 de mandate, respectiv, 7. PP – cu 67 de membri.
In total, sunt 240 de parlamentari, aleşi pe liste în 31 de circumscripţii alcătuite din unităţile administrativ-teritoriale ale ţării, cele trei în care este împărţită capitala şi una pentru oraşul Plovdiv. Pragul, atât pentru partide, cât şi pentru alianţe, este de 4% din totalul voturilor valabil exprimate (ce le includ şi pe cele „Cu nici unul“ dintre candidaţi). La cât de consistentă a fost participarea la secţiile de votare din străinătate la alegerile din aprilie (peste 170.000 de persoane cu cetăţenie bulgară), în scurt timp s-a admis, în principiu, crearea unei circumscripţii speciale, însă când s-a pus în discuţie, în Adunarea Naţională, cedarea unui anumit număr de mandate din partea circumscripţiilor din ţară, care aleg între 4 şi 16 deputaţi, pentru cei din afara Bulgariei, nu s-a putut ajunge la un acord şi propunerea a căzut. La fel s-a întâmplat şi cu votul prin corespondenţă. In codul electoral s-au legiferat doar posibilitatea de a se crea o SVS cu numai 40 de solicitări (faţă de 60 de cereri câte erau necesare anterior) şi eliminarea limitei de 35 de SVS maxim admise pentru ţările din afara UE (ce afectase posibilitatea votării în special în Turcia, Statele Unite şi în Marea Britanie).
Tot atunci s-a decis ca în toate secţiile de votare cu mai mult de 300 de alegători să se voteze doar la terminalele electronice numite ″maşinnoto na glăsuvane″. Astfel, la alegerile din noiembrie, din 13.324 de secţii de votare ordinare din ţară, în 9.399 s-a votat electronic (1.981 secţii având chiar două „maşini“, ca şi în cazul a 208 SVS din cele 336 în care s-a impus această modalitate de votare). Dat fiind interesul de-a dreptul excepţional de care se bucură votul în străinătate printre români, ar fi de relevat că cetăţenii bulgari au putut vota recent la 749 SVS din 68 de ţări. Dincolo de cele mai mult de o treime din total deschise doar în Marea Britanie şi în Turcia, au mai fost 82 în Germania, 69 în Spania, respectiv 55 în Statele Unite.
S-au depus 56.690 de preînregistrări la vot, dar numărul celor ce au votat efectiv la o SVS a fost de patru ori mai mare (deşi s-au trimis, pentru orice eventualitate, şi peste şase sute de mii de buletine), fiind necesară doar completarea unei declaraţii simple care să ateste faptul că persoana în cauză nu a votat şi la altă secţie. Spre deosebire de votarea din ţară, în străinătate nu s-a putut exprima votul preferenţial acordat unui candidat anume. Şi pe acest palier, Mustafa Karadayi a ieşit pe primul loc, cu 98,61% în circumscripţia din sudul Bulgariei unde turcii sunt în majoritate absolută, faţă de sub 96% vot preferenţial obţinut de Kiril Petkov şi Asen Vasilev de la PP, fiecare în două circumscripţii în care au candidat. Indată după anunţarea rezultatelor sondajelor de la încheierea votării, acest nou partid a insistat că se va forma o coaliţie guvernamentală a tuturor forţelor care au participat la masivele demonstraţii antiguvernamentale din 2020.
Cine sunt cei doi lideri salvatori ai Bulgariei, Petkov şi Vasilev, pe care oamenii de rând îi numesc ″harvardovţi″, ori ″diplomţite ot Harvard″? In primul rând, au pretenţia de a nu fi creat un partid prezidenţial după modelul francez. Ei socotesc că sunt doar doi ″young urban professionals″ fără conotaţiile maliţioase atribuite acelui stereotip ″yuppie″ al anilor ’80. Au avut, într-adevăr, slujbe bănoase, dar, pentru Bulgaria, au fost un pic mai mult decât clasa de mijloc. Pentru acest statut, au învăţat temeinic, studiile fiindu-le încununate la prestigioasa universitate din Cambridge, Massachusetts. Suficient ca să revină în actualitate o vorbă de duh din America: „In spatele fiecărei crize ce apare în istoria noastră, există intenţiile bune ale cuiva de la Harvard!“
Kiril Petkov, care va fi viitorul premier, sau, mai exact, ″ministăr-predsedatel″ al Bulgariei, s-a născut în 1980, dar, după gimnaziu, a plecat cu părinţii în Canada, la Vancouver, unde a studiat finanţele la UBC [Universitatea Columbiei Britanice], obţinând titlul de BCom [Bachelor of Commerce] şi a absolvit, apoi, Universitatea Harvard, devenind MBA [Master of Business Administration], în anul 2007. Un om extrem de isteţ, Petkov a fondat, în acelaşi an, compania ProViotic AD specializată în finanţarea de start-up în companii inovative din Europa central-răsăriteană şi care deţine mai multe brevete de biotehnologie în Statele Unite. De asemenea, el a fost unul dintre fondatorii Centrului de Strategii Economice şi Competitivitate al Universităţii ″Sf.Kliment Ohridski″ din Sofia (cea al cărei rector a candidat la preşedinţie, pe lista opusă), afiliat la Harvard Business School. Acolo, el predă cursuri de dezvoltare economică şi de „Microeconomia competitivităţii“.
In 2018, Kiril Petkov a înfiinţat Centrul pentru Cercetare Aplicată şi Inovare în Ştiinţele Naturii (CASI) din cadrul Facultăţii de Biologie a aceleiaşi universităţi – un centru de excelenţă pentru studenţi şi doctoranzi din domeniile biologiei, chimiei, farmaciei şi biotehnologiei. Evoluţia sa politică în executiv a durat din mai până în septembrie a.c., când a deţinut portofoliul Economiei în guvernul interimar condus de Stefan Ianev. La 27 octombrie, fiind sesizată de 55 de membri ai ultimei Adunări Naţionale, Curtea Constituţională a decis, aproape în unanimitate, că numirea lui Petkov ca ministru a fost neconstituţională, întrucât la acea dată acesta deţinea şi cetăţenia canadiană. Că doar nu era să n-o aibă dacă emigrase acolo în anii ’90… Pe 14 noiembrie, Petkov a reuşit să fie penalizat pentru campanie electorală nepermisă în ziua alegerilor, dat fiind că a declarat în faţa camerelor TV cu cine a votat.
Asen Vasilev, născut în 1977 (tot în Rumelia Orientală de odinioară), are chiar mai multe specializări la Universitatea Harvard, unde a absolvit Harvard College, în anul 2000, fiind şi licenţiat al Harvard Business School (în administrarea afacerilor) şi al Harvard Law School (în drept), în 2008. După un an, a fondat şi prezidat firma Everbread Limited, cu finanţarea parţială a Fondului Naţional de Cercetare din Singapore, specializată în oferte avantajoase de transport aerian, prin mijlocirea unui sofisticat motor de căutare, domeniu în care lucrează şi din 2017 încoace, ca CEO al companiei CTW. Din 2008, este co-fondator şi director la Centrul de Strategii Economice şi Competitivitate, unde predă în cadrul Programului pentru Creştere şi Dezvoltare Economică. Ca şi Petkov, a fost ministru în cabinetul interimar al lui Ianev, deţinând portofoliul Finanţelor, în aceleaşi patru luni, însă, în anul 2013, a mai fost şi ministru al Economiei, tot într-un guvern de tranziţie (între două mandate ale lui Borisov).
Cei doi noi lideri ai Bulgariei au recunoscut în interviurile acordate că au fost mai demult membri ai mişcării ″Da, Bălgaria!″, din care s-a născut alianţa „Bulgaria Democrată“. Aceasta reuşise să intre în parlament în aprilie, cu 27 de mandate, urcase la 34 după alegerile din iulie, dar a scăzut la 16 în noul legislativ, pierzând capital politic în faţa formaţiunii lui Petkov şi Vasilev. Cei doi au demisionat din guvern odată ce au fost anunţate alegerile din 14 noiembrie pentru a fonda PP. A fost o mişcare onestă, rapidă şi bulversantă, alegându-şi majoritatea candidaţilor pentru listele depuse la scrutin dintre cei 670 de cursanţi pe care i-au şcolit de-a lungul deceniilor de activitate didactică. Oricărei formaţiuni mai mici care a dorit să-i sprijine i s-a refuzat din start vreun loc pe aceste liste, iar drept slogan au ales să promoveze ceva ce e la modă – „politici de centru-dreapta pentru rezultate de stânga“.
Surprinzător, sondajele de opinie dădeau coaliţia GERB-SDS condusă de Borisov drept câştigătoare, aşa cum se petrecuseră lucrurile şi în aprilie, când cei aflaţi, atunci, la putere obţinuseră majoritatea în 169 de municipalităţi din cele 225 şi în 24 din cele 31 de circumscripţii electorale din ţară. In opt luni, Borisov a pierdut, însă, mai mult de un sfert din voturi. Ce să mai zică socialiştii, care s-au trezit cu o gaură de peste 40% faţă de voturile obţinute în aprilie? Sau mişcarea protestatară ITN condusă de realizatorul TV Slavi Trifunov, care a întrunit 565.000 de voturi pe 4 aprilie, a câştigat alegerile din 11 iulie cu 658.000, scăzând pe 14 noiembrie cu circa 400.000 de voturi, ori alianţa democraţilor, căreia i s-au înjumătăţit voturile din iulie până în noiembrie? Şi totuşi, cele patru formaţiuni care vor alcătui viitoarea coaliţie de guvernământ din Bulgaria sunt PP alături de cele trei forţe din spatele campaniei de manifestaţii împotriva lui Borisov de anul trecut, dar care au fost, în final, atât de şifonate în cursul scrutinelor din acest an. Impreună ar avea 134 de mandate.
Mai ales pentru socialişti, reduşi la 10% din electorat, a fi parte din noul executiv de la Sofia şi broker al noii coaliţii e ceva cu totul nesperat. Sunt excluse de la negocieri atât DPS, blamată laolaltă cu GERB de corupţia pe scară largă, cât şi gruparea Renaşterea, ce s-a luptat din greu pentru a lua din voturile naţionaliştilor şi a accede în premieră în parlament, considerată ca având tente extremiste şi… anti-vaxx. Ce frustrare pe Boiko Borisov, după mai bine de un deceniu în care s-a aflat la pupitrul de comandă al executivului de la Sofia, să ajungă în postura de a reclama fraude electorale greu demonstrabile comise la manipularea voturilor electronice. Ba mai mult, şi să asiste la instalarea la butoane a doi şcoliţi la Harvard Business School, ce şi-au dat cravatele jos, în alianţă cu socialiştii, pe care i-a adus la condiţia de partid de buzunar, ca să îl înlăture definitiv din fruntea bucatelor, când, teoretic, cele mai puternice formaţiuni ale momentului, situate ambele spre dreapta, ar însuma 126 de mandate!
Care bucate nu arată tocmai rău: ţara e ca şi în zona Euro, deci se împrumută cu dobânzi rezonabile, tronsoanele cel mai greu de construit ale autostrăzilor sunt, deja, finalizate, Turcia a lansat proiectul unei căi ferate ultra-rapide spre Bulgaria şi Europa Centrală, terenurile de golf aduc profit din plin… In octombrie, acest executiv interimar, care a funcţionat atât de eficient încât mulţi s-au întrebat dacă n-ar fi fost o soluţie à la longue, a reuşit să depună PNRR –ul bulgar, la Bruxelles. Nu e chiar ultimul, ci penultimul, întrucât, la acea dată (când nici planurile Suediei, Ungariei şi Poloniei nu fuseseră aprobate), Comisia Europeană mai aştepta un plan „de înaltă calitate“ din partea executivului de la Haga.
Acest plan implică alocarea a 6,6 miliarde de Euro la dispoziţia autorităţilor de la Sofia. Şi în acest caz, tinereţea a avut un cuvânt greu de spus, coordonator al lucrărilor de elaborare fiind Atanas Pekanov, de 31 de ani, care a studiat la Viena, lucrând, apoi, ca expert, în cadrul Băncii Centrale Europene. In guvernul interimar a deţinut funcţia de vicepremier responsabil cu gestionarea fondurilor europene. Va fi, cel mai probabil, şi membru al noului executiv de coaliţie. O altă stea pare a fi Daniel Laurer, presupus a prelua portofoliul Externelor, domeniu în care analiştii evocă posibilitatea unor schimbări radicale.
Cum vor putea, oare, Petkov şi Vasilev să refuze Occidentului cele două solicitări stringente legate de ceea ce părea intangibil pentru opinia publică din Bulgaria? In primul rând, e vorba de deblocarea „dosarului macedonean“, care riscă să amâne sine die admiterea în UE a unor noi membri din Balcani. Intransigenţa Sofiei în legătură cu insistenţele guvernanţilor de la Skoplje de rămâne ancoraţi în miturile fondatoare ale propriei identităţi naţionale, cristalizate după 1945, părea imuabilă. Convenabile şi reale în faţa hegemonismului sârb din fosta Jugoslavie (ca dovadă şi faptul că, la 1991, FYROM s-a detaşat fără convulsii majore ori conflicte armate), dar nu la fel de puternic conturate în faţa naţionalismului bulgar (care, de trei decenii încoace, contestă existenţa unei limbi şi a unei naţionalităţi macedonene distincte de cele bulgare), aceste chestiuni ce ţin de modul de abordare a istoriei vor putea fi privite dintr-o altă perspectivă .
Deja înainte de alegeri, Vasilev afirmase: «Dacă ne uităm doar în urmă, nu vom face niciodată un pas înainte». Iar a doua zi după victorie, în cadrul unui interviu pentru agenţia MIA, Petkov i-a asigurat pe viitorii parteneri de discuţii de la Skoplje că Sofia «va avea o nouă abordare…, iar din partea bulgarilor, politicienii nu vor mai fi o problemă». Dar problema e chiar acolo, reflectând sentimentul cvasi-unanim al bulgarilor conform căruia slavii macedoneni le sunt „fraţi“. Dacă Karakaceanov, liderul mişcării naţionaliste VMRO, nu mai e vicepremier, în schimb, parlamentul de la Sofia a declarat, încă din octombrie 2019, că nu va permite distorsionarea, în Macedonia de Nord, a evenimentelor, documentelor şi mărturiilor istorice, ca şi a rolului unor personalităţi ale istoriei naţionale.
Acum un an, după cel de-al treilea veto exprimat de ţara sa, în Consiliul Afacerilor Externe [GAC], ministrul de Externe al Bulgariei a enunţat cele trei condiţii avute în vedere pentru a fi de acord cu începerea negocierilor de aderare a Macedoniei de Nord la UE: documentele oficiale să nu includă termenul „limba macedoneană“, ci sintagma „limba oficială a Republicii Macedonia de Nord“ (căci macedoneana ar fi doar un dialect al limbii bulgare), cadrul negocierilor să includă şi un capitol suplimentar, al 35-lea, destinat monitorizării implementării prevederilor tratatului bilateral din 2017 (ce a instituit comisiile mixte de studiere a problematicii limbii şi a istoriei comune), o cerere respinsă de multe state-membre UE şi, în fine, acceptarea inexistenţei unei minorităţi macedonene în Bulgaria (singurii recenzaţi ca atare fiind urmaşii acelor refugiaţi din Macedonia, în timpul războiului civil din Grecia).
Abia descătuşate din prelungita dispută cu Atena în privinţa numelui ţării, prin semnarea Acordului de la Prespa (ce mai are trei memorandumuri de înţelegere încă neratificate de parlamentul grec), autorităţile de la Skoplje s-au regăsit într-o nouă confruntare. Punctul de vedere oficial al Macedoniei de Nord a fost exprimat răspicat de vicepremierul Nikola Dimitrov: «Identitatea macedoneană şi limba nu sunt negociabile», care a mai afirmat că «actuala luptă nu e doar o bătălie pentru identitatea macedoneană, ci una pentru identitatea europeană», în contextul în care, după deceniile în care ţara s-a identificat, pe planul relaţiilor internaţionale, prin abrevierea FYROM, o nouă abreviere a căpătat o largă utilizare în Bulgaria – PCM [″Republika Severna Makedonia″], pentru a o diferenţia de acea mică parte din nordul Macedoniei istorice aflată la sud-vest de Sofia şi cunoscută drept ″Pirinska Makedonia″.
In aceste zile, un sprijin neaşteptat a venit din partea Comitetului pentru Afacerile Externe al Camerei Reprezentanţilor a Congresului SUA, care a adresat o scrisoare vizând impulsionarea aderării Macedoniei de Nord la UE. La 14 decembrie, când va avea loc ultima reuniune la nivel înalt a Consiliului UE din acest an, toate speranţele sunt puse într-un vot favorabil din partea Bulgariei, dar timpul e prea scurt. Cum Albania pare a fi victima colaterală a întârzierii deschiderii negocierilor cu Skoplje (cam cum a fost Slovenia la admiterea ratată în NATO, în 1999, când cu campania ProNATO din România), s-a pus problema decuplării celor două dosare în procesul integrării în UE. Această procedură ar fi putut fi iniţiată de orice stat-membru, în cadrul Consiliului Uniunii Europene, dar aşa ceva nu s-a întâmplat.
Dacă acest prim dosar a devenit, formal, unul intern al Uniunii Europene, cel de-al doilea priveşte interesele Alianţei Nord-Atlantice, odată ce admiterea Macedoniei de Nord a creat un spaţiu de manevră atât de larg, din Muntenegru şi Albania, până la Sulina, Varna ori Istanbul. NATO îşi doreşte o prezenţă tot mai activă la Marea Neagră, ale cărei ţărmuri nordice erau identificate odată, de Churchill, drept acel ″soft belly″ al Rusiei. Până acum, Bulgaria a fost extrem de rezervată în privinţa revizuirii Convenţiei de la Montreux din 1936, solicitare susţinută tot mai activ de corul unor politicieni din state nord-pontice. Coroborat şi cu începerea lucrărilor din Turcia europeană pentru canalul paralel cu Bosforul, care nu va fi supus acelor restricţii impuse în urmă cu decenii (ba mai mult, SUA nefiind parte în tratat), va fi interesant de văzut în ce măsură punctul de vedere al Sofiei se va nuanţa.
Rămâne de văzut dacă a fost mai bine sub un guvern interimar. In Bulgaria, se agită din nou speranţa „luminiţei de la capătul tunelului“, iar corupţiei i se vor aplica, cel puţin declarativ, măsuri dure, tinzând spre „toleranţa zero“, Parchetul European fiind tot mai des invocat. Nimeni nu pare a-şi pune problema blocării mecanismelor economico-sociale în absenţa totală a acesteia. Schimbarea de guvern are meritul de a aduce în prim-plan oameni de succes din domeniul afacerilor, dar lipsiţi de orizontul necesar abordării altor domenii sensibile. Odată cu activarea ambiţiilor lor personale se va declanşa, cel puţin pe termen scurt, acea emulaţie specifică, al cărei ţel îndepărtat va fi de a face ca Bulgaria să înceteze a mai fi considerată, de către mai toţi comentatorii politici, drept „cea mai săracă ţară“ a Uniunii Europene. Măcar admiterea Macedoniei de Nord şi a Albaniei în UE va face ca, automat, acest obiectiv naţional să fie îndeplinit.
In 2007, la câteva luni după aderarea Bulgariei (şi a României) la UE, împreună cu fostul meu coleg de bancă din liceu şi amic de-o viaţă am plecat într-o plimbare de la Balcic la Nesebăr, vrând să-i prezint acest oraş pitoresc. La nord de istmul ce-l leagă de ţărm e un golf mai frumos decât cel de pe fosta Coastă de Argint a României, întrucât în acel loc lanţul balcanic coboară în Marea Neagră, iar plaja staţiunii Slăncev Bryag e încântătoare. Fiind o zi cu valuri extrem de mari, am avut de îndurat nesuferitele fluiere ale salvamarilor, care ţineau să ne avertizeze şi când făceam baie în apă până la buric. Ca să înotăm în voie în zona puţin mai adâncă, în care nu se spărgeau valurile, a trebuit să aşteptăm să se facă 6 după-amiaza şi ca aceia să-şi termine orele de serviciu. Cum a doua zi el urma să zboare de la Otopeni înapoi în America, spre seară am plecat pe o scurtătură ca să ne încadrăm pe drumul Varna-Ruse. După câteva zeci de kilometri, ni s-a pus bariera în faţă. Deşi calea ferată era electrificată, trenul a trecut lent şi după minute bune.
Am avut, astfel, răgazul să privim mai cu atenţie la satul în care ne aflam. Concluzia prietenului, care nu are nimic maliţios, întrucât amândoi nutrim oarece stimă faţă de naţia bulgară, e de neuitat: «Când văd atâta amărăştenie, rod al celor cinci secole de stăpânire otomană, îmi vine să cred că dominaţia sovietică o fi adus şi progrese pe undeva prin ţara asta!» După doi ani, alt fost coleg de bancă, din facultate de astă-dată, mă invită să le fiu ghid familiei lui şi unei alteia pe drumul de la Bucureşti spre Nesebăr. Aceeaşi barieră, bineînţeles alt tren, aceeaşi privelişte… Comentariul amicului e la fel de actual: «Măcar cu intrarea în UE, poate s-o mai schimba ceva şi pe aici…»
Nici un popor nu e condamnat veşnic la înapoiere. Istoricii portughezi nu contenesc să sublinieze că ţara lor era cea mai săracă din Europa, acum o sută şi ceva de ani. Poate nu ţineau cont, la 1910, de proaspetele regate ale Bulgariei şi Muntenegrului. Totul e ca, la momentul oportun, conducătorii unei ţări să folosească toate şansele la îndemână pentru progresul acesteia. Amicii din urmă au vizitat aproape tot ce se poate vizita pe Pământ, din Alaska până în Noua Zeelandă, trecând prin junglele sud-americane, prin strâmtoarea Magellan, prin deşertul namibian, prin India, China ori Singapore, au „mâncat“ croaziere pe pâine. Totuşi, şi după atâţia ani, ei continuă să susţină că servicii peste cele oferite în complexul de la Ravda, fostul sat de lângă Nesebăr devenit staţiunea de la sud de istm, unde i-am condus atunci, în 2009, nu au întâlnit nicăieri în lumea asta.
Fata de zgubiliticul nostru fost premier, Catzu Cutzu, cei doi bulgari sunt doi semizei in privinta seriozitatii studiilor si practicii profesionale!! Al nost are studii echivalente cu universitatea Pitesti sau Suceava!! Sa ma ierte cei de avolo!