CEI O SUTĂ Anabasis (12)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Prea puţini l-au cunoscut pe fiul lui Nabu-Daş, bogatul damkar din Noul Babylon. Primul murise suficient de tânăr, pentru ca persoana sa să nu apuce să stânjenească mitul. Dar Al Doilea fusese una dintre figurile cele mai des întâlnite în vremea lui. Al Treilea nu le semăna cu nimic ascendenţilor săi, spuneau oamenii. Aceia se arătau tot timpul interesaţi să construiască, să-şi desăvârşească propria lucrare, pe care de multe ori o confundau cu opera suveranilor şi, în orice caz, cu gloria zeilor. Al Treilea era preocupat doar să distrugă. O glorie cumplită îi însoţea toate manifestările: pentru că a fost mult prea răsfăţat, spuneau unii, pentru că demoni neînduplecaţi îl măcinau, spuneau alţii. Despre ce demoni era vorba, n-a cercetat nimeni. Oricum, demonii aceştia purtau chipul imenselor dezamăgiri: gloria soldăţească, pe care până şi grecii o cântau atât în poemele lor eroice, părea să nu-i fie îngăduită tocmai lui, cel ce o căuta cu atâta dor. El, fiul celui de Al Doilea, fusese crescut, de la vârsta de două ori şapte ani, asemenea fiilor Marilor Regi: patru dascăli, cel mai învăţat, cel mai drept, cel mai virtuoz şi cel mai viteaz îl pregătiseră pentru fapte nemuritoare. În loc de acestea, nici o întâmplare deosebită nu i se arătase, nici un prilej pentru marea jertfă nu i se ivise, mereu doar mizerie, boli, duşmani epuizaţi şi nevolnici, răsculaţi înspăimântaţi. Ce fapte să sperie în aceste condiţii cumplitele spaime, făcându-le să se mute cât mai departe? Dacă elenii vorbesc atât de mult despre eroi trecuţi în nemurire, dacă şi ei cântă atâtea pilde ale unor bătălii legendare în care un bărbat a reuşit să întoarcă el singur soarta unei confruntări, dacă aceiaşi greci răspândiseră mitul unor lupte proaspete la fel ca şi al altora din timpurile înghiţite demult de uitare, atunci de ce nu-i apar şi lui în faţă asemenea viteji? Al Treilea era dispus să plătească orice preţ pentru o înfruntare adevărată, fiindcă el ştia că oricât ar plăti, chiar şi cu traiul acesta vremelnic, răsplata va fi nesfârşită: gloria armelor părându-i-se singura în stare să-i liniştească sufletul şi să-i prelungească viaţa în nemurire. Unde este Achile? Unde este Hector? Unde sunt Miltiades şi vitejii lui, cei care recent au fost numiţi eroii de la Marathon? Unde este Leonidas, aşa-numitul erou de la Thermopylai? Unde sunt grecii acoperiţi de glorie la Artemision şi la Salamina? Ce zei potrivnici îl împiedică pe el, pe Al Treilea, să întâlnească şi să se confrunte cu asemenea personaje? Sau este, mai degrabă, totul doar o mare minciună? Cum să fie elenii în stare să opună astfel de eroi, atunci când toţi duşmanii întâlniţi de el n-au fost decât nişte creaturi jalnice, apte nu să ofere cheia spre poarta nemuririi, ci neputincioase chiar şi de a umple demn mizerabilul trai primit cadou nemeritat? O scârbă imensă îl cuprindea atunci şi manifestările îi erau pe măsură!

Şi se întâmpla ca şi Marele Rege Chşajarşa — sau Xerxes, cum îl numeau cu groază popoarele, dar şi Aşhaversus, după cum îi binecuvântau evreii — se întâmpla ca şi Marele Rege să fie tot mai dispus la răzbunări cumplite împotriva unor neamuri ce refuzau să contribuie la îndeplinirea unui destin glorios. După dezastrul armatei lui din Europa, suveranul, retras rănit în bârlog, nutrea gânduri de răzbunare şi, atunci când se ivea un prilej, punea aceste gânduri în faptă. Zeii vor de multe ori ca aceleaşi vremuri să dea acelaşi soi de oameni. Bătrânul Nabu-Daş, a cărui amintire abia dacă mai pâlpâia, avusese parte de un rege tolerant asemenea lui Cyrus cel Mare, Al Doilea trăise şi lucrase sub Dareios şi firea îi era la fel de energică; dar Al Treilea suferea umilinţa nemăsurată şi dornică de răzbunare a celui care nu primeşte totul gratis şi imediat, aşa cum e încredinţat că ar trebui să aranjeze soarta în cazul său. (Iar Xerxes — bântuit şi el de spaime — era la fel. După ce a reprimat cu o cruzime uitată răscoalele, Marele Rege a măcelărit oraşe întregi; la fel ca unealta sa, Al Treilea, a făcut și suveranul una cu pământul cetăţile ce i-au căzut în mână. Nici Babylonul n-a scăpat de furia Marelui Rege, marele zigurat a fost distrus, iar statuia de aur a lui Marduk topită.) Retras la Persepolis, ocupându-se cu interminabila construcţie a palatului şi ascuns după taurii uriaşi cu cap de om şi păzind intrările, aştepta momentul prielnic pentru a-şi răscumpăra înfrângerile în numele lui Ahura Mazda. Răzbunarea dezamăgirilor Marelui Rege era cumplită şi cădea implacabilă, ca un trăsnet. Dar, interzicându-l pe Marduk şi cultul tuturor celorlalţi zei, pe care îi considera mincinoşi, Ashaverus îi tolera, datorită Esterei şi a marelui dregător Mordehai, pe cei ce credeau în Iahve. Teroarea din extremităţile imperiului era neînduplecată. În centru, însă, la Susa şi la Persepolis, cei aflaţi mai aproape de stăpân îi puteau influenţa voinţa.

Ca magii, mişunând acum prin palat, Al Treilea părea o figură la fel de neînduplecată. Fiul marelui negustor devenise în sfârşit ostaş, chiar dacă nu ostaşul visat de copilul de şase ani într-unul dintre corturile unui general de-al lui Dareios. Figura lui încruntată de copil bosumflat, pe care nici barba n-o putea face mai matură, la început obiectul ironiilor şi al bătăii de joc făţişe, începu să câştige o tristă notorietate în răzbunări şi cruzimi. Cei ce glumiseră pe seama lui făceau acum tot ce puteau pentru a li se şterge de pe feţe urmele zâmbetelor, cei ce nu l-au luat în serios se fereau să-i mai iasă în cale, cei ce i se împotriviseră pe faţă, o făceau acum doar pe ascuns. Regele însuşi îl primea tot mai des şi se aştepta doar un moment nefericit când Xerxes va trece peste sfaturile dregătorilor şi-i va încredinţa nebunului Marea Armată pentru ca Al Treilea s-o îngroape într-o nouă expediţie dezastruoasă în apus.

Marele Rege, din dispreţu-i suveran, nu se mai întitula şi stăpân al Babylonului, dar domnea peste o sută douăzeci şi şapte de ţinuturi şi putuse aduna înainte de Salamina o armată formată din şaizeci şi unu de popoare. Marele Rege mai credea într-o victorie rapidă şi răzbunătoare împotriva grecilor. Abia întors în capitală, Xerxes fu asaltat de insistenţele celui de Al Treilea. Acesta, sprijinindu-se pe eficienţa sa în expediţiile de pedepsire pe care le comandase, cerea, nici mai mult nici mai puţin, decât să îl înlocuiască pe Mardonios în fruntea Marii Armate rămase să cucerească ţinuturile de peste mare.

Câteodată, cea mai neruşinată pretenţie formulată limpede are şanse mai mari decât un drept îndelung şi pe deplin meritat. Perspectivele celui de Al Treilea nici măcar nu erau lipsite de orice sorţi de izbândă. Îmbrăcat în cel mai scump echipament de luptă, cu coif şi cu cuirasă, Al Treilea intra în Marele Palat ca şi cum s-ar fi pregătit de a da un atac decisiv pe câmpul de bătălie. Pe cei mai slabi de înger lucrul acesta îi impresiona. Şi mai ales pe tineri şi pe femei. Era însă singurul atu firesc posedat de tânărul veşnic furios — în rest totul nu era decât fanfaronadă, ameninţări şi implorări pentru o rapidă parvenire ierarhică.

Veştile din apus soseau tot mai alarmante şi oastea lăsată sub comanda lui Mardonios nu reuşise încă să şteargă inexplicabilele înfrângeri ale Marii Armate. Xerxes era prea ofensat pentru a mai asculta de orice sfaturi înţelepte. Al Treilea se apropia cu paşi repezi de comanda supremă şi, tocmai pentru a nu se întâmpla aşa ceva, dregători înţelepţi au făcut să fie trimis în ultima clipă cu un mesaj în Elada. Mardonios, care se dezvinovăţise acuzându-i pe fenicieni, egipteni, ciprioţi şi cilicieni drept autorii reali ai înfrângerii, rămase în funcţie. Atunci, Al Treilea, nemaiavând răbdare ca Marele Rege să se decidă să-l pună în fruntea armatei cumplitei răzbunări şi folosindu-se de misiunea formal primită, plecă spre mare. Dar nu singur: toată averea care îi mai rămăsese o investi în formarea unei oşti proprii. Plecă, aşadar, în fruntea unei gloate de mercenari, indivizi ce trebuiseră să fugă de greci sau de aliaţii acestora, aventurieri, oameni nevoiaşi, trădători. Atât povesteşte cronicarul. Iar deznodământul acestei armate s-a contopit cu deznodământul de la Plateea şi Mycale. În piesa aceea mare, Al Treilea n-a jucat decât rolul unui figurant. Autorul l-a pierdut pe drum. Nemurirea pe câmpul de luptă părea să-i fi rămas fiului marelui damkar refuzată. Dar, totuși, Al Treilea a constituit veriga unui lanţ între generaţii.

La Abdera, la graniţa fermă a imperiului, unde se spune că Marele Rege în drumul de întoarcere şi-ar fi scos pentru întâia oară centura, în semn că de abia de acolo se simţea în siguranţă, călătorind în sens invers, la Abdera, Al Treilea avu un vis: se făcea că se află într-o sală mare, pe care o recunoscu a fi lângă apadana încă neterminată de la Persepolis. Chşajarşa — Marele Rege Xerxes — lipsea şi toată lumea îl aştepta, de parcă urma să dea glas unei decizii importante. Marele Eunuc şi alţi câţiva eunuci importanţi stăteau într-un grup şi discutau în şoaptă. Din când în când, întorceau capetele şi se uitau spre Al Treilea. Într-un colţ erau strânşi Mordehai şi dregătorii. Şi ei şuşoteau preocupaţi şi celui de Al Treilea i se părea că şi dregătorii îl privesc pe furiş. Şi, în sfârşit, într-un alt colţ se aflau mai mulţi magi: aceştia tăceau, însă păreau să-l privească făţiş, cu ochi de foc. El însuşi se afla în mijlocul încăperii, îmbrăcat în echipamentul strălucitor de luptă. Nu se simţea în largul lui: o dată, pentru că ştia că este ţinta unor discuţii şi priviri al căror conţinut nu-l cunoştea, a doua oară, pentru că ar fi trebuit să sosească şi adjuncţii armatei sale, dar aceştia întârziau şi, în sfârşit, deoarece se făcea că a venit nechemat şi nu ştia dacă suveranul va întinde toiagul spre el, în semn că-l va ierta.

Aşteptarea devenea tot mai dificilă, Marele Rege nu mai sosea, iar el se simţea tot mai nesigur, singur în mijlocul acelei săli. Când nu mai răbdă şi vru să plece, intră Mardonios în chip de prizonier al lacedemonienilor. Generalul se smucea năprasnic, dar câţiva hopliţi vânjoşi îl ţineau strâns.

— Soldaţi ai Spartei, se auzi vocea Marelui Rege, cum îndrăzniţi să intraţi în palatul meu? Şi de ce l-aţi adus aici pe comandantul armatei mele?

Vorbind „în faţa regelui“, un bărbat, pe care Al Treilea nu-l cunoştea, îmbrăcat din cap până în picioare în argint, răspunse în numele noilor veniţi:

— Rămas în fruntea armatei, Mardonios ni s-a părut demn de a muri în locul Marelui Rege.

— Şi ce va primi Mardonios în schimb?

— Nemurirea.

Dar Mardonios se smucea sălbatic şi hopliţii abia puteau să-l ţină. Între timp se făcu iarăşi linişte şi se aştepta cuvântul lui Xerxes. Doar că acesta tăcea. Al Treilea privi spre eunuci şi-i văzu reluându-şi şoaptele şi privi spre dregători şi aceştia discutau din nou. Şi magii se aflau la locul lor. Adjuncţii celui de Al Treilea continuau să întârzie şi Mardonios îl întrebă:

— Tu, care ţi-ai pus toată averea şi toată viclenia în joc numai pentru a-mi lua locul, de ce nu mai schimbi acum rolurile cu mine?

— Ai fi de acord să-mi cedezi locul?

— Nu vezi că voi muri?

— Da, dar pentru ce preţ?

Însă bărbatul în cuirasă şi coif de argint îi întrerupse:

— Mardonios este un mare general. El poate muri în locul regelui său. Dar tu?

— Ce-ai de spus la aceasta? se auzi vocea lui Xerxes.

Iar şuşotelile eunucilor deveniră asemenea zgomotelor talazurilor mării.

Al Treilea vru să răspundă, însă nu-i veneau cuvintele potrivite în minte. Şi cu cât se gândea mai mult la ce să spună, cu atât îi era mai imposibil să deschidă gura. Himere cumplite dansau în cerc în jurul lui, iar cercul se strângea tot mai mult. Mardonios se smucea între hopliţi, discuţia eunucilor se transformase într-un zgomot îngrozitor, într-un colţ, printre alte personaje, abia vizibilă, femeia voalată făcea gesturi largi, iar Al Treilea se simţea atât de singur fără adjuncţii săi! Şi nu ştia ce să răspundă!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.