CEI O SUTĂ – Anabasis (5)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Primul zăcea în cortul său şi dormea aproape toată ziua. Noaptea se plimba o oră, apoi stătea întins pe spate şi privea cerul.

— …n-am înţeles ce scria pe stela pe care o duceau preotesele, dar din nisip apăruseră zeci de mâini trăgând de ea. Doi lei cu câte patru aripi şi cu feţe de om încercau zadarnic să menţină piatra deasupra deşertului. Mâinile din nisip o trăgeau şi eu am zărit toate astea printre frunzele de tamarisc şi de smochin, de parcă m-aş fi aflat eu însumi sub pământ şi între mine şi femeile care duceau piatra s-ar fi aflat nisipul deşertului, iar sub deşert ar fi fost un alt cer cu verdeaţă şi miile de gângănii văzându-şi de viaţa lor. Aşa că eu nu cred că dacă în timpul vieţii nu trăim decât pentru a-i sluji pe zei, după moarte ni se opreşte orice dorinţă.

Iar fata se încolăci în jurul său, asemenea muşchilor pe trupul copacilor şi-i şopti că, în timp ce-i slujim pe zei, ne mai rămâne destul timp şi pentru alte lucruri.

În oaza Teima soarele şi stelele păreau să fi uitat să se mai învârtă în jurul pământului. Sigur, Preoţii astrologi ar fi putut stabili şi de aici efemeridele şi mişcarea zodiilor, dar zăpuşeala era în fiecare zi aceeaşi, de parcă pământul însuşi ar fi început să petreacă soarele în drumul acestuia. În primele zile, Primul încercă să facă scurte plimbări în jurul oazei, simţea nevoia de singurătate şi simţea nevoia de a se tot duce. Însă deşertul nu numai că dogorea, dar aerul nemişcat îi îngreuna respiraţia. Cu timpul, începu să iasă tot mai rar din casă şi apoi tot mai rar se sculă de pe pat. Primul începu să priceapă de ce a zăbovit Nabo-na’Id atât de îndelung la Teima, iar Ţipor era fericit că zeii au cruţat viaţa tânărului bărbat, împiedicându-l să întreprindă acea mult mai lungă şi mai grea călătorie în Ţara Kuş, Etiopia.

— Locul acesta, spuse într-o zi Primul, a fost sigur uitat de zei. Aici anotimpurile nu se schimbă unul după altul şi anii stau pe loc. Mi se pare că abia am ajuns aici şi dacă oaza aceasta nu acceptă trecutul înseamnă că ea n-are nici prezent. N-ai cum să pleci dintr-un loc, în care nici nu ştii sigur dacă ai ajuns deja.

Cei din jur nu-i înţelegeau raţionamentul, dar auzind de veştile venite din Babylon, preferau să aştepte feriţi derularea rapidă a evenimentelor. Nabo-na’Id fusese primit cu răceală în oraşul său, sărbătorile de anul nou, desfăşurate aşa cum ar fi trebuit să se desfăşoare întotdeauna, nu reuşiră să micşoreze încordarea. Cel ce îi relatase faptele îi povestise Primului — cu care puteai vorbi ceea ce altuia nu-i puteai spune — că în timp ce bătrânul rege numea pe rând diferitele denumiri ale lui Marduk, peste mulţime trecuse, ca un şoc, un duh rău, adăugând fiecărui nume câte un rege al Babylonului. De mulţi dintre aceşti regi n-auzise până atunci nimeni. Ultimele denumiri avuseseră drept ecou numele regilor Nergalsaruşur şi Labasmarduk, cei ucişi fără îndoială de Nabo-na’Id harranitul. Iar acestuia nu i s-a mai ajuns nici o denumire a marelui zeu. Totul fusese doar o impresie, totuşi lumea rămăsese profund afectată de cele auzite.

Primul întrebă de Nabu-Daş. Restul părea că-l interesează prea puţin.

„Ce vor face regii morţi sau ucişi în întunericul împărăţiei de sub pământ? Gândurile oamenilor, dacă sunt bune, le sunt insuflate de zei; dacă sunt rele, de demoni. Dacă nu le mai insuflă nimeni nimic, înseamnă că sufletele morţilor nici nu mai gândesc, iar fără gânduri nu mai există nici măcar conştiinţa suferinţei fizice. Care este atunci pedeapsa?“^*

* Şi iarăşi scribul notează şi tace. Un strop de luciditate, un raţionament străin într-un raţionament străin nu naşte decât iluzii…

Vorbele primului erau interpretate de cei puţini, care aveau acces la ele, drept semne. Dar nimeni nu le putea tâlcui. (Întotdeauna cel mai greu a fost de tălmăcit semnul ce nu trebuia tălmăcit.)

O floare agăţătoare era fata şi trupul bărbatului era copacul pe care se încolăcea. (Îi sugea viaţa, se îngrozea Ţipor.) Fata lucea albă ca laptele, nici părul, nici picioarele, nici mâinile nu-i erau vopsite cu henne. Nici buzele nu-i erau boite, doar genele şi sprâncenele erau fardate. Dar se dovedi alunecoasă nu numai din cauza uleiurilor cu care se ungea mereu şi cu care-l ungea şi pe el. Iar lângă pat arzătorul de parfum nu era neglijat nici o clipă. Fata lucea albă şi Primul nu-şi amintea să mai fi văzut în Babylon ca o femeie să nu se vopsească deloc. Ca să-i facă Primului o plăcere, Ţipor o compară cu o margaretă şi cu o rodie. Ea însăşi se voia asemenea unei păsări albe, capabilă să planeze în partea cea mai înaltă a cerului, de unde să se întoarcă însă des, pentru a se odihni la pieptul Primului. Dar acesta nu o compara cu nimic.

Fata venea şi pleca în înalturi, deşi se afla mai tot timpul acolo, iar arzătorul împrăştia un parfum care îl făcea pe tânăr să uite tot mai mult unde se află. După atâtea zile, atmosfera acesta începu să-i convină şi respiraţia îi redevenise mai regulată. Mai regulată, însă mai grea. De câte ori ieşea în noapte, lipsa de aer devenea tot mai alarmantă.

— De ce să mai ieşi de aici? îl dezmierda femeia. Acesta este aerul care îţi convine. Şi, bineînţeles, şi mie îmi convine.

— Da, dar tu îţi mai iei zborul din când în când, planezi sub boltă în imediata vecinătate a zeilor. Tu respiri şi înălţimi.

Şi între timp veneau veşti noi din Babylon şi se povestea că un guvernator de al lui Nabo-na’Id, regele, şi-ar fi trădat stăpânul şi că acolo, la răsărit de Tigru, s-ar fi aliat cu regele Kuruş al perşilor. Gubaru se numea acel om, iar Nabu-Daş se afla bine şi nu erau motive de îngrijorare din cauza lui.

— Eu zbor până sub găoacea cerului, admitea femeia, dar nu rămân acolo decât pentru a auzi poruncile zeilor, pe care ţi le aduc imediat.

— Şi ce-ţi poruncesc ţie zeii?

— Asta nu se află uşor. Acesta este secretul meu.

„Ce nu-i scris în cuvinte nu există cu adevărat“ îşi aminti Primul, dar se îndoi de adevărul acestei înţelepciuni. Mirosul uleiurilor de susan şi al parfumurilor vorbea şi el un limbaj. Şi femeia care venea în zbor nu mai era nici pasăre, nici om şi nici pasăre-om. Femeia venea poate cu adevărat din înalturi şi-i lua lui minţile. Dar nu reuşea cu totul, nu, nu, Primul mai judeca, se mai deosebea prin aceasta în mod hotărâtor de lumea morţilor, mai avea conştiinţa plăcerii, şi cea a durerii, şi cea a nostalgiei după un lucru pe care de asemenea nu-l putea pune în cuvinte şi care, contrazicând orice înţelepciune, exista. Primul mai trăia din plin şi, chiar dacă se ridica tot mai rar de pe pat, şi, chiar dacă respira puţin mai greu, gândurile nu-l părăseau nici o clipă. Fiindcă aflase că gândurile sunt un privilegiu al celor vii, Primul ştia că trăieşte.

„Asemenea unei flori agăţătoare, femeia asta suge şi ultima fărâmă de viaţă din el“ gândi Ţipor, dar trebui să se consoleze, deoarece, încercând s-o alunge, Primul se simţea şi mai rău. „Îi ia viaţă, dar îi şi dă viaţă“ mai admitea omul de încredere al lui Nabu-Daş, observând paloarea tot mai neobişnuită a tânărului, atunci când femeia îşi lua zborul şi revenirea culorii naturale, la întoarcerea ei. Când se întorcea, Primul o atingea şi din corpul ei trecea parcă în corpul lui puterea. Cât era lângă el, băiatul simţea nevoia să o atingă.

— Nabo-na’Id l-a trimis pe fiul său cu armata împotriva atacatorilor, dar asemenea orzului spulberat de vânt, lângă Opis armata Babylonului s-a împrăştiat fără a mai putea fi adunată vreodată. Kuraş, cel din neamul perşilor care nu-şi îngroapă morţii ci îi dau pradă animalelor pământului şi păsărilor cerului, a ocupat şi oraşul Sippar, sunau alte veşti, însă, ca niciodată, nimeni nu părea prea alarmat de sosirea iminentă a duşmanilor. Bărbaţii nu erau gravi, femeile nu-şi smulgeau părul, sclavii nu trebuiau potoliţi. Viaţa în „Oraşul Porţii Zeilor“ îşi urma cursul, iar despre Nabu-Daş nu trebuia să-şi facă griji.

— În curând vom fi trei, îi spuse femeia Primului, în timp ce ei se aflau în depărtarea deşertului. În curând vom fi trei.

Iar Primul respira parfumuri grele şi chipul îi era tot mai nefiresc de palid. „Dacă acel Kuraş, Ahemenidul, va îndrăzni să ne mai tulbure liniştea, voi pleca şi eu în fruntea oştenilor pentru a-l zdrobi!“ îi spuse Belşaţar şi Primul fusese convins că în clipa aceea prinţul singuratic era chiar încredinţat că aşa va face, că va trebui să-şi părăsească pentru câteva clipe singurătatea, poate pentru câteva săptămâni sau luni, că va învinge şi se va întoarce să rămână numai el printre curtenii ce vor benchetui.

Femeia se împlinea şi-i era tot mai greu să-şi ia zborul spre înălţimi, stătea acum mai tot timpul lângă patul Primului şi prin corpul ei le dădea putere şi copilului care se năştea şi bărbatului care se stingea.

„Gândesc, îşi spunea Primul, gândesc tot mai limpede, asta înseamnă că mă îndepărtez tot mai mult de moarte!“ se amăgea tânărul, dar respiraţia îl trăda tot mai des.

Ţipor ar fi vrut să cheme un medic, numai că la Teima n-avea de unde să-l ia. Şi, în afară de asta, conform principiului după care „un om ce va muri sigur nu trebuie atins de medic“, Ţipor n-ar fi găsit pe nimeni dispus să-l mai trateze pe Primul. Un servitor aduse odată un preot exorcist, dar starea bărbatului se înrăutăţea continuu.

Perşii au intrat în Babylon, sosi următoarea veste. Ştirile veneau, totuşi, greu şi cronologia lor era incertă. În loc să inunde totul în jur, Nabo-na’Id s-a retras cu fiul său în cetăţuie, iar perşii au secat Canalul Imperial şi au pătruns pe albia lui, ca pe un drum larg, în oraş. Nimeni nu le-a opus rezistenţă. Ba mai mult, Kuroş a fost primit ca un eliberator. Nabu-Daş este bine, nimeni nu s-a atins de vreun fir din barba lui.

— Zidurile Babylonului au fost atât de minunate, încât numai piramida cea mare a lui Khufu se poate compara cu ele. Iar planul de inundare şi secare strategică a canalelor a fost desăvârşit. Ce minte strălucită a conceput zidurile şi canalele? Ce braţe puternice s-au istovit să le facă? Şi de ce nu s-a folosit Regele Regilor de arma atât de perfectă? întrebă Primul. Perfecţiunea este măreţie şi se vede că măreţia îi place lui Marduk. Oamenilor ea nu le slujeşte mai niciodată într-un scop anume.

Femeia îşi alinta copilul, apoi îl dădea unei sclave să-l ducă la plimbare. Ea trebuia să rămână lângă Primul, acesta s-o simtă pentru a-şi lua înapoi măcar o parte din puterea pe care a dat-o.

— Viaţa este pentru a-i sluji pe zei, însă moartea ne preface în animale? Ni se spune să mâncăm cenuşă şi apă mâloasă, dar ce facem toată ziua acolo? Dacă nu gândim, nu avem a ne teme de nimic.

— Nici un babylonian nu vorbeşte ca Primul, şopteau cei din jur.

— Am văzut în vis un câine cu opt capete. Şapte erau moarte, doar unul mai era viu. Capetele moarte atârnau fără vlagă şi se hrăneau cu leşie. Capul viu se uita la mine şi parcă voia să-mi spună ceva, dar nu putea întrucât nu era decât un biet cap de câine. Se vedea, totuşi, că era disperat. Din toate cele opt capete doar cel viu era disperat.

Femeia nu-şi mai lua acum deloc zborul spre cer. Copilul trebuia îngrijit, iar Primul se stingea, lipsa de aer devenind cumplită.

„Mene, mene, tequel, ufarsin“ a scris o mână fără corp pe zidurile palatului unde chefuiau Nabonaide şi Belşaţar. Apoi Kuroş sau Kuraş sau Cirus, cum mai e numit persul, a intrat şi în citadelă. Pe bătrân l-a surghiunit în răsărit, pe fiu l-a omorât.

— De fapt nu i-a făcut decât un serviciu, oferindu-i singurătatea după care Belşaţar a tânjit dintotdeauna, a remarcat Primul.

Apoi parcă şi fiul lui Nabu-Daş murise şi toată lumea începuse să-l plângă. Dar el văzu un pardos cu două perechi de aripi, cu un trup de femeie şi cu picioare de vultur. Fiara se apropia de el şi lui i se făcu frică şi căută un mijloc să scape.

— Gândesc, deci trăiesc! Sau, poate, şi printre morţi se gândeşte? strigă cel care era jelit.

Şi îşi reveni. Într-o noapte şi în îndepărtata oază Telma se simţi o uşoară boare. Primul părea că se întremează. Îşi trase femeia lângă el şi o iubi pentru ultima oară, ca pe vremuri.

Dar chiar şi în clipele acelea pardosul înfricoşător se apropia tot mai mult. Parcă încerca să comunice ceva cu disperare cu ultimul său cap viu. Primul avu impresia că e pe punctul de a-l înţelege, dar sesizând o primejdie, ca să-l salveze, femeia îşi luă zborul şi-l luă pentru prima oară cu ea în înaltul bolţii.

Mai târziu Ţipor aduse noi veşti: în Babylon legile au rămas neschimbate, doar evreilor li s-a dat drumul. Nabu-Daş se simte bine. Însă Ţipor nu-i mai putea vorbi decât femeii şi pruncului: Primul n-a mai revenit niciodată de sub coaja cerului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.