CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (20)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Apoi, indefinibilul bărbat îşi va mai salva şi altădată băiatul. Ceea ce dovedeşte că Al Şaizeci şi şaselea, fără a face eforturi deosebite, s-a îngrijit, totuşi, de urmaşul său, urmărindu-l de la distanţă. La un moment-dat, la insinuările mamei, fiul l-a întrebat direct dacă îi este tată. Al Şaizeci şi şaselea a refuzat să dea un răspuns clar. Băiatul a continuat, tot la insistenţele mamei, rugându-l pe cel ce l-a salvat iarăşi, să o întâlnească pe femeia a cărei viaţă s-a oprit după despărţirea de el şi care-l tot aştepta de atunci. Al Şaizeci şi şaselea a refuzat din nou să dea un răspuns limpede. La a treia rugăminte, aceea de a-l lua cu el, Al Şaizeci şi şaselea a cerut un moment de gândire, s-a sculat de la masă, a ieşit din clădire şi… şi dus a fost.

Copilul a mai pretins că “străinul” nu l-ar fi eliberat doar pe el, ci şi pe alţi câţiva prunci, pe care i-a trimis să se descurce singuri în drumul spre casă. După ce ar fi abuzat de unii dintre ei, precizează cu scârbă singura confirmare scrisă a acelei afirmaţii. Să nu fi suportat acel scrib de demult posibilitatea ca el să fie şi lăudat, considerând un sacrilegiu un compliment adus lui Anticrist? Să-şi fi apărat fiul presupusul tată? Să fi făcut Al Şaizeci şi şaselea şi fapte bune, fapte ce nu au încăput în mărturiile vremii?

În 1214, a avut loc bătălia de la Bouvines, eveniment ce avea să mai schimbe o dată viaţa Omului fără Nume. Doar că, acum, în mod decisiv, chiar dacă lui îi va trebui ceva timp pentru a realiza modificarea esenţială de abordare a traseului său. Iniţial, nimic nu părea diferit: Al Şaizeci şi şaselea continua să se supună vechii sale devize: “Să bei, să iubeşti, să uiţi şi să mănânci sau coincidenţa lui 66”. Orice altceva rămânând, în logica sa, doar ipocrizie. Şi, după cum am văzut, “Noul Epicur”, atunci când – fie că era foarte obosit, fie că era foarte sătul – binevoind să-şi risipească vremea cu fleacuri, devenea extrem de elocvent şi de dificil de contrazis. Argumentele lui ne-au rămas – atâtea câte ne-au rămas – drept adevărate tratate teoretice ale individualismului practic.

La Bouvines, Otto IV suferă o înfrângere grea, iar Al Şaizeci şi şaselea este luat şi el prizonier. Omului fără Nume nu îi era teamă că va fi recunoscut că ar fi fost de partea lui Otto IV încă de pe vremea asasinării lui Philipp von Schwaben. În primul rând, că de atunci au trecut şase ani, în al doilea rând, că avea deplină încredere în vechea sa experienţă simbiotică, fiind încă ferm convins că e oricând capabil să se integreze anonim în orice colectivitate. Numai că, după bătălia propriu-zisă, personajul a fost rănit într-o încăierare întâmplătoare şi însemnat cu o nouă cicatrice pe obraz, o rană mai ciudată decât toate celelalte de pe chipul său atât de marcat de urme ale altor încăierări, un semn ce, pentru prima oară în viaţă, îl singulariza. Aşa că, din Omul fără Nume, fiul Mesagerului a devenit (şi) Omul cu Cicatricea, fapt ce aproape că a anulat sensul primului cognomen. Lucru de care Al Şaizeci şi şaselea nu şi-a dat seama decât treptat. (Foarte multă vreme, scribul a eliminat, din start, faptele săvârşite de acel Om cu Cicatricea, unul dintre mult prea mulţii Oameni cu Cicatricea dintr-o istorie ea însăşi plină de cicatrice.) Iniţial, Al Şaizeci şi Şaselea a reuşit, iarăşi, să fugă din captivitate, la fel cum a mai făcut-o de atâtea ori. În curând, însă, a fost recunoscut într-o cârciumă de către cineva cu care se văzuse cu puţine luni în urmă. Şi în continuare, cicatricea îl trăda tot mai des. Oamenii îl priveau îndelung, rămâneau pe gânduri şi, brusc, venea momentul de iluminare, ceea ce le producea o imensă bucurie: l-au recunoscut! De ce se bucurau de fiecare dată aşa, Al Şaizeci şi şaselea n-a reuşit să-şi explice, însă a înţeles că destinul i s-a schimbat: viaţa, aşa cum o concepea el, îi cerea mereu şi mereu să se facă nevăzut, după mai fiecare episod al celor mai intense trăiri de care reuşise să se bucure. Iar odată ce Omul fără Nume devenise Omul cu Cicatricea, veşnica fugă ajunsese chiar şi pentru el o problemă. Proporţia dintre satisfacţie şi goana după refugiu se schimba tot mai mult în favoarea fugii, mai ales pe măsură ce îmbătrânea. Iar fuga a fost cea care a devenit rostul şi restul aventurii sale pe pământ.

Deşi a anticipat unele evenimente, scribul a realizat şi el abia mai târziu că Noul Epicur devenise el însuşi o fiară hăituită. Dar poate o fiară hăituită să rămână Epicur?

În accepţiunea comună, epicureanul stă întins pe o canapea şi, într-o plăcută reverie, consumă multă mâncare şi băutură, lăsându-se, eventual, răsfăţat de femei (sau/şi de bărbaţi). Probabil că din imaginea acestui model se va naşte individul comod şi aplecat spre otium, dacă nu chiar obezul inert şi leneş. Numai că Al Şaizeci şi şaselea îşi găsea plăcerile în plină activitate, cheltuind pentru ele multă energie şi plătindu-şi satisfacţiile printr-un joc în care, de multe ori, lupta pentru scop nu era lipsită de riscuri. Nu numai că n-a fost leneş, dar depunea eforturi complicate, iar corpul său atât de însemnat de urmele rănilor primite constituia dovada cea mai concretă că Omul cu Cicatricea nu s-a zgârcit să-şi plătească bucuriile cu vârf şi îndesat. Nestând niciodată locului, el s-a întâlnit în mod curent, pe drumurile atât de nesigure, cu tot felul de oameni, printre care şi cu numeroşi călugări. Cu unii dintre aceştia va colinda ţinuturile la întâmplare, mai ales atunci când el însuşi nu se îndrepta spre o ţintă fixă şi lăsa hazardului plăcerea de a-i scoată în cale noile întâmplări plăcute şi, alături de acestea, noile victime necesare. Iar hazardul se înfăţişează, de obicei, darnic pentru cei ce au ochi să vadă în lucrarea sa ceea ce ei tocmai caută.

Printre călugării cu care s-a asociat pe drum, de mai multe ori, a fost şi Dominic, care-l atrăgea prin blândeţea sa, prin faptul că sfaturile lui nu erau ordine imperative, iar sacrificiile pe care le pretindea de la fraţii săi nu erau atât de dure ca ale altor monahi celebri, severi şi – mai ales – mohorâţi în penitenţa lor. Şi este tot doar un şablon al gândirii de a-i asocia pe oamenii cruzi doar oamenilor cruzi. Omul fără Nume, chiar dimpotrivă, a găsit în Dominic un om al păcii şi, profitând de faptul că erau aproape de aceeaşi vârstă, a profitat de liniştea pe care acela o răspândea în jur, spre a putea să-şi cultive propriile iniţiative. Când, după uciderea trimisului pontifical Pierre de Castelnau, a fost declanşată îngrozitoarea “Cruciadă împotriva albigenzilor”, Dominic a continuat să-şi ducă mai departe convertirea prin persuasiune, fără a se amesteca în măcelul iscat de papistaşi. Şi, în vreme ce mănăstirea Laib a fost devastată şi semănată cu nenumăraţi morţi, Al Şaizeci şi şaselea, alături de Dominic, va cutreiera cu totul alte regiuni. Mai ales după ce un crez născut dintr-un vis l-a făcut pe Omul fără Nume să fie convins că va muri împreună cu călugărul, fiind, nu mai ştim de ce, încredinţat că amândoi ar fi venit pe lume în aceeaşi zi¹. De aceea, el nutrea speranţa că stându-i aproape fratelui în negru, la nevoie, va putea să-l apere şi, astfel, să-şi apere şi propria viaţă. Dominic era unul dintre drumeţii cei mai activi între Italia, Spania natală şi Paris, iar, în 1216, când Omul fără Nume rătăcea iarăşi prin lume, după ce s-a poziţionat în mod greşit în bătălia de la Bouvines, el se afla chiar alături de călugăr la momentul fondării oficiale a ordinului dominican. Dar, oricât de înţelegător ar fi fost Dominic, pentru Al Şaizeci şi şaselea viaţa monahală nu era decât noul mediu unde spera să-şi refacă puterile, acum când familia din Laib nu mai exista şi când nici tatăl nu-i mai oferea refugiul necesar. Aşa că, după ce a îmbrăcat şi el rasa cea neagră, dispărea periodic, (“asemenea unui pisoi în călduri”, după cum s-a exprimat Ulrich von und mit der Flamme, biograful său de ocazie) şi încerca să-şi găsească vechile satisfacţii în actele sale întunecate, de care alături de călugăr nu era în stare să se bucure, chiar dacă ar fi avut, uneori, “noi prilejuri pentru marile sale ticăloşii”. Al Şaizeci şi şaselea începea să îmbătrânească, cicatricea de pe obraz îl desconspira tot mai des, iar el nu mai găsea întotdeauna mijloace de a se face una cu mediul. Calităţile simbiotice ale Şopârlei Galbene începeau să se epuizeze. Lângă Dominic, vechile sale pofte nu-şi mai aveau locul.

Cum viaţa Celui de Al Şaizeci şi şaselea devenise tot mai mult o fugă, nici măcar haltele refugiilor găsite printre dominicani nu-i mai dădeau puterea de a se reface. Următorul episod, cel din timpul Cruciadei maghiare, va fi – şi pentru el – pur şi simplu un dezastru. Şi abia atunci, la nici 45 de ani, Omul fără Nume a început, încetul cu încetul, să perceapă că viaţa lui a luat-o, iremediabil, pe panta descendentă.

Era abia un an după fondarea ordinului dominican. Papa Honorius căuta noi posibilităţi pentru recucerirea Ţării Sfinte, crezul major al tuturor suveranilor pontifi ai acelor vremi. După experienţa Cruciadei copiilor, era limpede că trebuia găsit un alt areal de unde să se recruteze noii luptători. Acesta părea a fi Europa Centrală, unde Leopold al VI-lea rămăsese profund dator în timpul precedentei cruciade, ca şi mult discutatul Andrei al II-lea, regele Ungariei, căruia Honorius i-a amintit că se află în fruntea unui “stat apostolic”, adică ţinând de scaunul papal şi că – deocamdată, cel puţin – Andrei nu şi-a îndreptăţit cu nimic această favoare. Şi, pe lângă ameninţarea conţinută în reproş, papa a ştiut să-l mobilizeze pe regele ungur şi prin aceea că îl vedea drept conducătorul expediţiei, în calitate de singur cap încoronat.

Cruciada a V-a a început în toamna anului 1217 şi, în octombrie, la Acra se aflau deja 25.000 de oameni, chiar dacă, printre ei, doar 2.000 de cavaleri. Cruciada a V-a, “Cruciada maghiară” era în plină desfăşurare. Amintindu-şi de apartamentele lui Balduin IV, Al Şaizeci şi şaselea îşi mai încercă o dată norocul, de data asta în cea de a treia cruciadă în care participase în mod activ, uneori cu consecinţe decisive, chiar dacă rolul său nu va fi consemnat în istorie. De pildă, chiar şi în Cruciada a V-a, personajele principale reţinute de poveste n-au fost ducele Leopold al VI-lea şi nici regele maghiar şi, cu atât mai puţin Omul fără Nume. Drept actori principali, vor fi consacraţi Jean de Brienne, regele Acrei, (în calitate de erou pozitiv) şi legatul papal, cardinalul Pelagius din Albano (considerat de analişti drept principalul vinovat pentru ceea ce va deveni o altă înfrângere grea).

Al Şaizeci şi şaselea se va alătura sfintei expediţii, abia când suveranii europeni au părăsit-o. Totuşi, chiar fără a se fi semnalat vreo victorie importantă, evenimentele se mai desfăşurau promiţător şi anunţau un război de durată. Adică o situaţie suficient de confuză pentru a-i conveni de minune Omului cu Cicatricea. El va fi trebuit să fugă din Italia, după ce, îmbrăcat în straie de călugăr, a ocupat de la sine putere un castel din Puglia, i-a judecat public şi cu multă solemnitate pe stăpânii istorici ai locului, a supus-o unui proces de “moarte elegantă” pe castelană, soţia încă tânără a unui nobil dispărut de mult într-o expediţie anterioară şi a domnit peste domeniul astfel “cucerit”, timp de mai multe luni. Pe undeva, găsise niciodată uitatele de el oportunităţi din apartamentele lui Balduin, Regele Lepros al Ierusalimului, numai că nu şi satisfacţiile de atunci. Nici măcar capriciile culinare exersate la Constantinopol nu mai aveau gustul din amintire: fie că bucătarii nu erau la fel de buni – şi sigur nu erau -, fie că materiile prime erau altele¹, nostalgia trecutului întrecea cu mult prezentul. Chiar dacă acum, în apropiere de Taranto, beneficia de mult mai mulţi figuranţi pentru înscenările sale, chiar dacă decorul se lărgise de la două încăperi la un ţinut întreg, iar imaginaţia legată de vechile sale scenarii sexuale secrete se putea dezlănţui până la orizonturile îndepărtate ale Mării Ionice, cea plină cu cei mai gustoşi peşti şi cu cele mai alese specii de fructe de mare, satisfacţiile nu mai erau nici pe departe cele din tinereţe: el nu mai era în stare să realizeze clipa singură; în subconştient, Omul cu Cicatricea devenise de mult fiara hăituită, obligată să stea mereu cu urechile ciulite, ajungând, astfel, sclavul unui trecut încărcat şi al unui viitor tot timpul ameninţător; nici vârsta nu-i mai permitea inconştienţa totală de dinainte; poate că viaţa însăşi se schimbase şi uitase de a-l distribui într-un rol iarăşi convenabil. Un zvon, care până la urmă se dovedise nefondat, l-a făcut să fugă, imediat după lungul “proces” al castelanei, spectacol ce fusese încă suficient de acaparator pentru el pentru a mai risca să fie, la rândul său, recunoscut şi ucis de localnici.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.