CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Fusese o adevărată minune şi cum de a reuşit să parcurgă singur şi fără nici un ţel precis chinezul o distanţă destul de mare până lângă Worms. Venise călare şi mai mâna lângă el încă un cal de povară. Atât portul său, cât şi sacii căraţi cu el, n-aveau cum să nu atragă atenţia. Şi, totuşi, epuizat de drum şi de foame, terorizat de teama de a nu împărtăşi şi el soarta celorlalţi membri ai delegaţiei („jefuiţi până şi de haine şi omorâţi până la unul; unul care a fost dus legat fedeleş spre a fi batjocura celui care a pus la cale întregul masacru”), omul galben s-a prezentat în faţa porţii parcului cu copaci şi pomi înalţi, care înconjurau clădirea de piatră a Rahelei. Un refugiu mai sigur ar fi fost imposibil să găsească şi dacă ar fi fost ghidat în toată vremea de cel mai înţelept şi, totodată, cel mai bun cunoscător al regiunii. Poarta întotdeauna deschisă l-a lăsat să intre, împreună cu caii săi.

Ceea ce a urmat a reprezentat o surpriză uluitoare pentru… scrib. Povestea întreagă el n-a aflat-o în labirintul nesfârşit al rafturilor din pivniţele mănăstirilor care nu l-au dezamăgit niciodată, ci… în China. Coincidenţa este prea miraculoasă spre a nu merita şi ea măcar două-trei rânduri. Scribul, aflat într-o călătorie de studii în China, o călătorie fără nici o legătură cu Cei O Sută – în măsura în care s-ar putea afirma că şi cel mai mic amănunt din viaţa scribului nu ar avea vreo legătură cu lungul şir -, a fost primit, în cadrul programului oficial întocmit de gazde, şi la o bibliotecă dintr-un oraş din Ţinutul Yunan. Acolo, la sute de kilometri de Kunming, le-au fost arătate vizitatorilor din Europa mai multe înscrisuri foarte vechi, fala colecţiei instituţiei. Scribul a întrebat – mai mult într-o doară – dacă toate se referă doar la istoria locală. Custodele bibliotecii, un bătrân profesor părând a se bucura de multă stimă din partea comunităţii locale, a suspinat şi a recunoscut că nu toate înscrisurile au fost descifrate până acum, dar că se lucrează în acest sens şi la ultimele dintre ele. În ceea ce priveşte conţinutul celor care pot fi deja citite, două dintre ele povestesc întâmplări petrecute în lumea largă: una descrie o călătorie chiar în Europa atât de îndepărtată pentru autorul povestirii.

– Când s-a petrecut acea călătorie? a vrut să fie politicos scribul şi să pară interesat de spusele gazdei, care îl privea cu ochii mulţumiţi, de parcă tocmai i-ar fi oferit un dar de preţ.

– Când? Pe la mijlocul secolului al XIII-lea. Faţa bătrânului profesor strălucea de fericire. Era mult mai mult decât zâmbetul obişnuit al asiaticilor. După care, şezând în cerc şi fiind serviţi cu ceşti de ceai aromat, cei de faţă au putut asculta povestirea ambasadei eşuate.

Ceea ce l-a mirat, de la început, pe scrib a fost reflexul în oglindă a imaginarului colectiv: ţinuturile miraculoase ale unui Orient fabulos perceput de apuseni îşi aveau un corespondent extrem de fidel în senzaţionalul Occident imaginat de asiatici. Deosebiri, desigur, existau, iar cea mai importantă, după părerea scribului, a fost aceea că în timp ce europenii erau incitaţi de tărâmuri asemenea regatului Preotului Ioan, oamenii de la răsăritul lumii erau mult mai puţin curioşi să afle ce se întâmplă atât de departe la soare apune. Aceasta cel puţin la nivelul maselor largi. De aici, poate, şi expansiunea ulterioară a europenilor în celelalte continente, după ce „revărsarea migraţiei din pâlnia fără de sfârşit a răsăritului” se va mai fi domolit. Mulţi autori consideră penetrarea oamenilor din vechiul continent drept un fenomen natural: după flux, trebuie să vină şi refluxul. Scribul, însă, a fost încredinţat că, pe lângă foame, interesul faţă de un miraculos atât de amăgitor într-un belşug aşa de uşor de cucerit a fixat sensul deplasărilor din istorie. Pe urmă, ascultându-l pe bătrânul profesor din Yunan şi fiind de acord că sferele înalte, dacă ştiu să manipuleze inconştientul colectiv, sunt cele care reprezintă motorul marilor evenimente, scribul n-a mai fost atât de sigur pe cele pe care le-a crezut înainte.

Aşadar, din China, cu trei sferturi de mileniu mai târziu, povestea solului ajuns în curtea cu arbori înalţi a lui Miriam a sunat, pe scurt, cam aşa:

„Împăratul Linzong, din dinastia Song de Sud, urmaşa dinastiei Song de Nord, după ce ultimul ei împărat, Quinzong, a fost înfrânt şi dus în captivitate de mongoli, se temea că aceştia, mongolii, nu vor mai putea fi opriţi nicăieri pe lume, aşa că a încercat mai multe alianţe cu stăpânii zonelor încă libere, dar a fost convins că singura măsură cu adevărat eficientă de contracarare a mongolilor era o coaliţie mondială, mai ales că nici Occidentul Îndepărtat nu s-a dovedit în stare să opună singur o rezistenţă reală invadatorilor. Desigur, diplomaţia sa urmărea, nu în ultimul rând, ca dinastia Song din Sud să ajungă în fruntea acelei armate a întregii omeniri, motiv pentru care s-au încercat şi numeroase demersuri paralele. Alte pietre scrise demonstrează din plin, pentru iniţiaţi, acest lucru.

Translatorul imperial a rămas câteva luni în casa Rahelei. În toată această vreme, el le-a povestit localnicilor, dar mai ales femeilor şi copiilor, care aveau vreme să-l asculte, nenumărate amintiri din ţara lui şi din ţinuturile străbătute în drum spre Europa. Dintre toţi ascultătorii, doar Miriam ştia destulă latină clasică pentru a-l înţelege, aşa că ea a devenit translatoarea translatorului. (Miriam beneficiase, de foarte mică, de mentorii cei mai valoroşi, aşa că ştia să citească şi să scrie în ebraică, în greaca veche, în latina clasică şi în cea vulgară, era iniţiată în aritmetică şi în muzică, avea cunoştinţe de astronomie şi de chimie, putea tălmăci numeroase fraze din Biblie şi cunoştea proprietăţile ascunse ale numerelor, precum şi numeroase plante şi minerale. Avea o „cultură de rabin”, după cum se minunau oamenii din întregul ţinut. Şi de mai departe. Mare minune că n-a trebuit să plătească, aşa cum se întâmplă atât de des, pentru erudiţia ei, se mai minuna profesorul din Yunan.) Într-o zi, Miriam îi puse în faţă translatorului imperial volumul trei din „Otia imperialia”, cartea pe care i-a scris-o Gervais din Tilbury, pentru desfătare, împăratului său, Otto al IV-lea. Partea a treia e o culegere de „minuni adevărate”, mare parte provenind, după afirmaţiile autorului, din Orient, multe din India, Regatul Preotului Ioan, dar destule şi din China. Translatorul imperial citi cu nesaţ, dar recunoscu prea puţine dintre cele povestite de Gervais din Tilbury drept fapte sau fiinţe din ţara sa. Cu toate acestea, erau lucruri ce nu-i erau deloc străine. Într-o culegere recentă a lui Wang Shifu, pretindea el, sunt descrise multe episoade minunate, preluate desigur de Gervais din Tilbury de la acela. Sau, nu cumva, da… da…, mult mai degrabă Wang Shifu a preluat de la autorul apusean, întrucât în ţara sa, a translatorului imperial, toată lumea ştie că minunile respective s-au petrecut şi se mai petrec în Occident. De altfel, înainte de a porni în lunga călătorie, întreaga delegaţie a fost amănunţit pregătită pentru a învăţa cum să se comporte la întâlnirea cu acele situaţii ciudate. (Creştinii le numesc minuni şi nu miracole. Miracolele nu pot fi înfăptuite decât de către voinţa divină, în vreme ce minunile, acele imperialia, nu sunt decât „fenomene care scapă înţelegerii oamenilor, deşi sunt naturale”, cum le-a definit însuşi Gervais.)

A urmat o lungă dispută: dacă minunile acelea nu au avut loc nici în Orient şi nici în Occident, înseamnă că pe pământ există un spaţiu de trecere – aşa cum a fost şi lunga cale prin deşert străbătută atât de dificil de ambasada Împăratului Linzong, din dinastia Song de Sud, în drum spre Împăratul Apusului. Spaţiu de trecere locuit de neamuri ciudate, cu obiceiuri ciudate şi cu gânduri imposibil de desluşit pentru trecători. Probabil că acolo se petrec toate acele minuni, unele înfricoşătoare, altele încântătoare.

Din clipa aceea, translatorul imperial a găsit în frica de tărâmul trecerii pretextul ideal pentru a amâna întoarcerea acasă. Adevărul era că translatorul imperial ştia că nu mai are casă, faptul de a reveni singur şi de a anunţa dezastrul suferit de ambasadă era echivalent cu a se pune de bunăvoie la dispoziţia călăului.

Şi iată cum a povestit profesorul chinez deznodământul acelei întâmplări, aşa cum l-a citit el în înscrisul din veacul al XIII-lea: „Translatorul chinez, cu gândurile răvăşite de lectura din rândurile atât de asemănătoare din Wang Shifu şi din Gervais de Tilbury, nu mai ştia exact unde se află. De fapt, nu era nici în ţara de destinaţie a ambasadei eşuate, casa de piatră din Stätl, de unde n-a mai ieşit de câteva luni, părea ea însăşi un teritoriu dintr-o lume imaginară. Cu timpul, după ce şi-a găsit refugiul, chinezul se simţea tot mai înstrăinat: <Încetul cu încetul, nu mai sunt eu!> Visa în fiecare noapte stolurile de păsări albe planând pe deasupra albului cireşilor în floare din livada de acasă. Dormea tot mai mult, sperând să poată pătrunde în vis – spre a se mai desfăta – măcar încă o dată – cu parfumul vieţii sale. Îi era dor de o mâncare adevărată. Îi era dor de copacul cu o mie de braţe. Îi era dor de copacul cântător. Îi era dor de ai săi.

– Acum mai trăieşti pentru că ţi-e dor. Dacă ai ajunge acolo, n-ai mai regăsi nimic din ceea ce visezi, îl povăţui fata.

Într-o seară, când translatorul imperial adormi printre frasinii din curtea clădirii de piatră de lângă Worms, visul îl aşeză în livada de cireşi în floare. Privi prin fereastra larg deschisă şi se bucură că îşi vede soţia stând de vorbă cu copiii. Vru să se apropie, însă nu reuşi. Nici glasul nu-i mai ieşi din piept. Lângă pavilionul vechi, mai crescuse unul nou. Se sperie când printre picioare îi zbughi o şopârlă uriaşă. Departe, la orizont, se profila silueta semeaţă a unui castel pe care nu l-a mai văzut niciodată până atunci. Pe gardul grădinii stăteau cocoţate două pisici sălbatice uriaşe, cu cocoaşe ca de dromader. Speriat, se ascunse într-un tufiş ce mirosea înţepător a mirodenii arabe. Adormi şi se visă în parcul de lângă Worms. Miriam stătea aplecată asupra sa şi-i şoptea să nu-i fie frică: are ea grijă de el. Asta-l linişti pentru puţin timp, pe urmă simţi că vrea din nou acasă. Aşa că se strădui să doarmă şi să se viseze iarăşi în livada din China. Care nu mai mirosea a măr: mirosul venit din tufiş acoperea acum totul. Când a revenit iarăşi în Stätl de lângă Worms, răsuflă uşurat: totul n-a fost decât un vis, fetiţa se afla alături, citind dintr-un pergament vechi.

– Omul nu poate sta aşa, fără să facă nimic şi fără a-şi potoli dorul, i-a spus.

– Cu fiecare dus şi întors din visele tale, drumul este tot mai complicat.

– Vreau să visez totul în starea în care se afla înainte de a porni pe drumul încoace, spuse translatorul imperial. Atunci totul a fost aşa cum trebuia să fie. Am avut un împărat mare, un post bun, am fost respectat, am avut o familie şi o casă cu un chioşc în mijlocul unei livezi cu meri peste care obişnuiau să zboare stoluri de păsări albe.

Dar când sosi acasă aşa cum a dorit şi când a ajuns tocmai în săptămânile de dinaintea plecării spre ţara Împăratului Apusului, i-a revenit şi cumplita durere de cap, cea care l-a chinuit întreaga viaţă, dar care a dispărut, ca prin farmec, la puţină vreme după ce ambasada s-a pus în mişcare. Şi au apărut şi pisicile cocoşate de pe garduri, miorlăind fioros. Într-o zi, văzându-o pe Lilith cu motanul ei negru, chinezul se sperie şi mai tare.

– De acum o să-mi fie groază să mă întorc şi aici, a spus.

Dar fata nu făcu decât să-i răspundă cu un râs cristalin. Nu era Miriam, în ziua aceea era Lilith.

În schimb, când translatorul imperial îi povesti noua sa temere, Miriam îi repetă:

– Cu fiecare dus şi întors din visele tale, drumul este tot mai complicat. Tu nu te întorci, tu te îndepărtezi mereu.

Iar când pisicile sălbatice cocoşate au dat semne că-l vor ataca tocmai în grădina sa, când tufişul cu arome arabe nu părea să-l mai poată apăra, când familia i-a ieşit şi ea la aer şi nu l-a recunoscut, fetei i se făcu milă de el şi-l ajută să-şi prelungească la nesfârşit drumul, să întâlnească toate acele minuni pe care nu le-a cunoscut nici în Orient şi nici în Occident, deşi atât Orientul cât şi Occidentul le-au arătat cu degetul. De atunci, în visele sale, translatorul imperial a călătorit îndelung şi le-a tălmăcit tuturor celor cu care stătea de vorbă plăsmuirile descrise atât de bine atât de Wang Shifu, cât şi de Gervais de Tilbury, încât puteai recunoaşte minunile narate de unul în istorisirile celuilalt. Ceea ce dovedeşte cu vârf şi îndesat că toate minunile acelea se confirmau, că erau adevărate şi că s-au petrecut aievea. Iar oamenii din tărâmul de trecere l-au ascultat pe funcţionarul imperial, a cărei misiune de translator a primit valenţe la fel de minunate.

Şi ce este mai înălţător decât să ai darul de a tălmăci şi altora minunile unora? O minune nu se poate naşte decât tot dintr-o minune. Fata aceea a făcut o treabă excelentă”, îşi încheie profesorul din Yunan relatarea de pe înscrisul din muzeul al cărui custode era. Faţa îi radia de zâmbet.

Scribul nu ştie ce să creadă: este lumea chiar atât de mică sau are el un noroc atât de neobişnuit încât să nimerească la mii de kilometri depărtare peste un martor peste timp al unei întâmplări pe care el căutase s-o desluşească cu totul altundeva?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.