CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Cum învăţăturile lui Christoph Ernest către Al Optzeci şi doilea au căzut pe un ogor fertil, Bătrânul a decis să-şi trimită şi strănepotul cu o misiune asemănătoare la Obersdach, sperând ca şi asupra Păpuşii să se abată influenţa contelui de Dietz. Păpuşa s-a purtat aşa cum s-a aşteptat Stăpânul, a trimis rapoarte corecte şi punctuale acasă, însă spiritul de iniţiativă tot nu i s-a dezvoltat. (Bătrânul, analizând mai atent conduita lui Christoph Ernest, a trebuit să-şi recunoască faptul că nici fiul Margarethei nu excela în a lua hotărâri de capul lui, dar că a avut mereu parte de impulsuri venite din sfaturile altora ori din instinctul său de conservare foarte dezvoltat. „Uneori ne luăm ca model anumiţi oameni şi învăţăm de la ei ceea ce ei însuşi nu sunt în stare niciodată să aplice.” Aşa s-a petrecut cu Bastardul, dar nu şi cu Păpuşa.) Nici de data aceea contele de Dietz n-a venit din proprie iniţiativă în Saxonia Inferioară, ci împins din spate de sora sa, Margarethe cea Tânără, alături de care, dintre cei nouă copii ai lui Philipp cu Margarethe von der Saale, a rămas singurul în viaţă. Dar, iată, au început să dispară şi fiii moştenitori, fraţii săi vitregi din căsătoria lui Philipp cu „soţia legitimă”, Christine von Sachsen. Între „fiii moştenitori”, Philipp şi-a împărţit principatul, până când anul 1583 moartea a secerat şi printre ei. După ce, în 1582, s-a prăpădit Elisabeth, soţia lui Ludovic al VI-lea de Pfalz, în 1583 a murit şi cel de al treilea „fiu moştenitor”, Philipp II von Hessen-Rheinfels, în vârstă de 42 de ani. Înainte ca fraţii ceilalţi să-şi împartă domeniul său, Margarethe cea Tânără a crezut că este momentul ca şi supravieţuitorii celeilalte ramuri de descendenţi să se amestece în partaj. Philipp Ernest s-a întors în locurile natale, însă a preferat să-şi trimită emisari la cei trei „fraţi moştenitori” supravieţuitori, el rămânând ascuns timp de peste trei luni la Obersdach. A stat ascuns şi nu a primit vreun răspuns concret. Coincidenţa după care Christoph Ernest şi Păpuşa s-au născut în aceeaşi zi, primul împlinind 51 de ani, celălalt 25, l-a făcut pe Contele de Dietz să-l simpatizeze pe fiul celui cu care a petrecut mai multă vreme, cu ani în urmă, în acelaşi loc.

Aşadar, tot atunci se afla la Castelul Obersdach şi episcopul Jean de Metz, prelatul catolic activ în lupta împotriva hughenoţilor şi obligat să se ascundă de… catolici. (Şi Philipp Ernest a redevenit catolic, probabil ca semn de sfidare a faptului că tatăl său l-a lăsat doar cu titlul de conte de Dietz, în fond un titlu destul de calp.) Cei doi adepţi ai Vaticanului se întâlneau des în acel spaţiu limitat şi se rugau împreună în capela catolică. (Încă o dată, scribul nu poate decât să-şi arate admiraţia pentru Al Optzecilea, care a avut înţelepciunea de a amenaja două locuri de rugăciune chiar şi la Castelul Obersdach, împiedicând, astfel, conflicte lungi şi costisitoare, ca de pildă cel care a început tocmai atunci la Strasburg, unde, după decesul episcopului, atât protestanţii, cât şi catolicii au încercat să-şi impună câte un candidat pentru domul de acolo, conflict care a durat peste un sfert de veac…)

Aflând că Philipp Ernest şi Păpuşa erau născuţi în aceeaşi zi, Bătrânul a organizat sărbătoarea… pentru amândoi. La Han. La început, contele de Dietz a refuzat să iasă din ascunzătoare, apoi, la insistenţele atât de amabilei sale gazde, a acceptat, cu rugămintea ca evenimentul să rămână în limitele unui cerc restrâns şi discret. Pregătirile – nu foarte excesive – s-au terminat, bucatele au fost fierte şi coapte, doar sărbătoriţii n-au sosit. Bătrânul nu ştia dacă să se bucure că, în sfârşit, strănepotul său n-a fost atât de enervant de punctual ca de obicei sau să se enerveze că nu i-a fost ascultat ordinul. De impacientat nu avea de ce să se impacienteze, întrucât rapoartele Păpuşii au continuat să vină, ca şi până atunci, la termenele convenite, la fiecare trei zile. Şi au mai sosit mesajele de la Obersdach şi după data la care au fost aşteptaţi protagoniştii aniversărilor. Până ce, în a zecea zi, au apărut şi aceia. Ce se întâmplase? Philipp Ernest a preluat calendarul gregorian, adus la castel de către Jean de Metz şi a onorat invitaţia în conformitate cu noua măsurătoare a timpului. Iar Al Optzeci şi treilea, deşi protestant ca toţi cei din Hanul Diavolul Argintiu, s-a luat după el¹.

Scribul n-ar fi insistat asupra acestui episod, întâmplare bună mai degrabă pentru o anecdotă, dacă ea n-ar fi avut şi consecinţe mult mai serioase decât că platoul cu fripturi s-a răcit în aşteptarea Păpuşii.

Până ce, în sfârşit, contele de Dietz şi strănepotul patriarhului au ajuns la Hanovra, în Han a putut fi văzut iarăşi Golo. Care a stat cât a stat acolo şi, văzând că aniversarea nu are loc, a dispărut din nou.

Despre Golo s-a răspândit credinţa că este întotdeauna de faţă, doar că, fiind atât de discret, nu se face recunoscut decât la anumite evenimente. (Şi cu ocazia aceea, probabil pentru a nu fi pierdut vremea de pomană, s-a aşezat la masă cu nişte nuntaşi şi n-a plecat până ce socrul mare n-a căzut brusc lipsit de viaţă, pe când toasta în cinstea mirilor.) Întrucât Stăpânul l-a tolerat întotdeauna la Hanul Diavolul Argintiu, nimeni n-a avut curajul să-l poftească să plece, înaintea unei noi nenorociri. (Percepţia generală că Golo provoca de fiecare dată un necaz a devenit, cu timpul, de neşters.)

Petrecerea dată în cinstea celor doi sărbătoriţi s-a desfăşurat decent şi fără incidente, Christoph Ernest s-a întors la Obersdach. Unde şi-a găsit locul ocupat: castelul, aşa cum s-a întâmplat şi altădată, s-a transformat din nou din hotel în temniţă. Cât timp contele de Dietz s-a aflat la Hanovra, un grup de patru asasini plătiţi au pătruns în clădire, l-au surprins pe Jean de Metz în capelă şi l-au omorât. A fost singura dată când paza de la Obersdach a fost penetrată. Atacatorii – un adevărat „grup de comando”, cum ar fi fost numit cu o jumătate de mileniu mai târziu – a fost surprins pe când a vrut să se retragă, unul dintre ei a fost ucis în luptă, altul a fost rănit. Cei trei prizonieri aşteptau să li se decidă soarta de către Bătrân.

Castelul era destul de mare pentru a-i găzdui într-un beci pe asasini şi în acelaşi timp să-i ofere condiţiile cuvenite contelui. Totuşi, lui Christoph Ernest i-a fost imposibil să rămână, aşa că s-a întors în Italia. Însă, mai înainte, la fel ca şi cu douăzeci şi şase ani în urmă, a trebuit să adeste peste voinţa sa, atâta vreme cât n-au venit indicaţiile de la Diavolul Argintiu.

Dacă n-ar fi fost încurcătura cu noul calendar, probabil că şi contele de Dietz ar fi pierit împreună cu Jean de Metz. Şi, poate că şi Al Optzeci şi treilea. Atacul asupra Castelului Obersdach n-a fost planificat întâmplător. Cu şase ani în urmă, papa Sixtus al V-lea l-a excomunicat pe Henric al III-lea pentru uciderea ducelui de Guise în noaptea de Crăciun. Tot de o mare sărbătoare trebuia să piară şi episcopul fugar. Crăciunul fiind prea departe, s-a ales ca dată a acţiunii Paştele. Doar că Paştele nu mai coincidea după cele două calendare. (Au fost şi evenimente de stat mult mai importante care n-au reuşit din cauza unor asemenea confuzii: întâlniri între diplomaţi, vizite regale, ordine de luptă neîndeplinite. Şi încurcăturile au durat încă multe secole, fiind suficient să ne gândim că şi în secolul al XX-lea, „Marea Revoluţie Socialistă din… Octombrie” era sărbătorită în… noiembrie în toate ţările blocului comunist, inclusiv în Uniunea Sovietică, deşi şi acele state au trecut în programul oficial la calendarul gregorian.) Şi nu trebuie să ne mire diferenţele calendaristice adoptate de unii sau de alţii, când până şi ziua de 1 ianuarie, ca început al anului nou, abia de a fost stabilită de curând de către tânărul rege Carol al IX-lea al Franţei, cu ocazia Edictului de la Roussilon.

În lumea aceea în care mişunau atâţia fugari de toate soiurile prin locuri unde majoritatea băştinaşilor n-au depăşit niciodată hotarele ţinuturilor natale, străinii erau remarcaţi în grabă. Localităţi ca Hanovra nu ajungeau la câteva zeci de mii de locuitori decât în perioadele de înflorire economică. Într-un han celebru, cum a fost Diavolul Argintiu, e drept că se perindau numeroşi străini. Numai că aceia veneau şi plecau, iar familia de Fragniol a rămas, ba mai mult, s-a încuscrit cu Bătrânul. Şi cu acest lucru s-au obişnuit localnicii, iar, cu timpul, şi Fragniolii au fost socotiţi de-ai lor².

Când a auzit şi de Fragniol de asasinii lui Jean de Metz (cel rănit în timpul luptei a murit înainte de a i se hotărî soarta de către Bătrân), a insistat să plece şi el la Obersdach, fiindcă, după descrieri, i se părea că îi cunoaşte pe prizonieri. Şi a plecat chiar şi Bătrânul să-i vadă, el care n-a mai părăsit de foarte mulţi ani hanul. Al Optzecilea era îngrijorat: el voia să ştie cum s-a întâmplat ca patru bărbaţi străini să poată intra pe furiş la Obersdach, fapt care, dacă ar fi fost făcut public, i-ar fi ruinat castelului faima de ascunzătoare inexpugnabilă. Şi mai voia să ştie Bătrânul şi dacă atentatul a fost plănuit doar împotriva episcopului sau dacă nu cumva şi Cristoph Ernest sau chiar şi Păpuşa au fost vizaţi. Pentru asta, trebuia să afle cine i-a plătit pe ucigaşi. Spre surpriza sa, după ce prizonierii au refuzat să vorbească şi în urma unor interogatorii extrem de dure, răspunsul a venit de la de Fragniol. El, care a cunoscut îndeaproape, deşi „de la galerie”, cum singur a recunoscut, intrigile de la curtea Franţei, a fost la curent şi cu lupta surdă dintre Caterina de Medici (soţia regelui Henric) şi Diane de Poitiers, amanta oficială a suveranului. Fiica metresei Louise (din căsătoria cu Louis de Brézé), soţia lui Claude de Lorraine, duce d’Aumale, fratele Mariei de Guise, era dovada adusă de de Fragniol. Dezgropând întâmplări mai vechi, a amintit de cruzimea ducelui de Guise care a fost la baza măcelului cumplit al hughenoţilor la Blois, când soldaţii săi i-au omorât pe toţi protestanţii care le-au ieşit în cale. Şi, într-adevăr, aşa s-a ajuns ca un oarecare Jean Baptiste Faure³ să-i plătească pe asasini pentru a-l ucide pe Jean de Metz, „episcopul trădător”, adică omul care i-a persecutat pe hughenoţii din sfera lui de influenţă. De Fragniol însuşi abia a scăpat de urgia acelui Faure, care l-a urmărit atunci când s-a refugiat în ultima clupă din Franţa, nu înainte de a fi urmărit de unul dintre asasinii pe care i-a recunoscut iniţial doar din descriere. Da, acela era omul. Da, au recunoscut ucigaşii, după ce şi-au îndeplinit misiunea, ei ar fi trebuit să înlăture toţi martorii. Dacă nu ar fi întârziat la aniversarea lor de la Diavolul Argintiu şi s-ar fi întors la Castel, posibil că şi contele de Dietz şi Păpuşa ar fi avut aceeaşi soartă cu Jean de Metz. Acest episod de capă şi spadă a fost ultimul incident care a avut loc la Obersdach, până la distrugerea sa de către oştenii lui Wallenstein. În continuare, „Armata de oameni” a Diavolului Argintiu a fost instruită corespunzător.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.