CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (47)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Al Optzecilea a început, în sfârşit, să-şi aştepte cu mai multă linişte sfârşitul. Având de acum calmul necesar în privinţa succesiunii¹, se pare că şi-a restrâns activitatea la ţinerea evidenţelor. Zilele i-au devenit şi mai egale unele cu altele ca înainte – spre marea sa mulţumire. Ce-şi poate dori un om în vârstă mai mult, când ştie că nici o noutate nu-i mai poate fi favorabilă pe acest pământ? (Acesta este semnul sigur al bătrâneţii, indiferent la ce etate vine el: când fiecare schimbare posibilă naşte teamă.) Da, încetul cu încetul, a ajuns şi Bătrânul la vârsta contemplării. O contemplare tot mai senină câtă vreme nu era înspăimântat de nici un zvon al unei schimbări.

Ultima dată când a intervenit prin puterea deciziei sale a fost atunci când preotul calvinist Anton Praetorius a trecut şi prin Saxonia. Praetorius a fost un personaj cu totul deosebit în vremea sa. Copil precoce, deja la doisprezece ani (!) şi-a schimbat numele moştenit (Schultze), traducându-l în latină. Un an mai târziu, asistând la arderea unei vrăjitoare, traseul vieţii sale a prins un contur definitiv. Întâi învăţător, apoi preot, a trecut la calvinism asumându-şi toate consecinţele convertirii. Când, în 1597, a fost numit el însuşi, la Birstein, să facă parte dintr-un tribunal chemat să judece patru femei pentru vrăjitorie, s-a opus metodelor folosite de ceilalţi judecători. Totuşi, în urma torturilor, trei dintre cele patru acuzate au murit, a patra fiind eliberată la insistenţele sale. Sosirea lui la Hanul Diavolul Argintiu de obicei nu este consemnată în literatura care se ocupă de viaţa şi opera sa. De ce? Aceasta a fost şi întrebarea care l-a intrigat pe scrib.

Primul răspuns ce i-a trecut bietului scrib prin minte a fost că lupta lui Praetorius împotriva oricăror agresiuni fizice i-ar fi atras atenţia că şi Al Optzeci şi doilea („Micul Monstru”) ar fi introdus tortura şi pedepsele fizice în activitatea Hanului şi că ar fi venit să-l lămurească pe Stăpân să se abţină de la ele, mai ales că Bastardul murise deja de mult. Însă, urmărind însemnările din cărţoiul-registru – un adevărat jurnal de zi -, scribul a constat că asemenea excese nu s-au mai întâmplat în Han sau cel puţin nu mai multe ca altundeva.

Pe urmă, scribul şi-a spus că poveştile răspândite în jurul Ordinului Diavolul Argintiu – în mod sigur exagerate, asemenea relatărilor despre cele mai multe societăţi secrete exclusive – ar fi ajuns într-o versiune spectaculoasă la urechile preotului. (Scribul îşi depăşeşte din nou atribuţiile făcând afirmaţii de genul „poveştile răspândite în mod sigur exagerat” ori „versiune spectaculoasă”. În fond, societatea înfiinţată de Bastard n-a avut mari consecinţe, iar scribul nu ştie decât că „după moartea Bastardului, rolul Ordinului a devenit chiar periculos pentru structura iniţiată de Bătrân şi a fost, treptat, desfiinţat”. Totuşi, fără să se bazeze, de astă dată, pe surse, este foarte probabil ca despre cele ce se petreceau în ritualurile din încăperea atât de sofisticat amplasată într-un subsol al Hanului să se fi putut bănui, prin asimilare, tot felul de grozăvii. Cu atât mai mult cu cât Micul Monstru a stat în centrul acelei organizaţii, Micul Monstru despre care se putea bănui orice. Iar dispariţia – reală ori doar apocrifă a unor tinere femei – n-a putut trece neobservată, fiind într-adevăr subiect de zvon.) Cine ştie cum s-au colportat acele bănuieli cumplite, întrucât cei din apropierea Hanului, atât înainte, cât şi după perioada Bastardului, ştiau foarte bine că nu era deloc înţelept să povesteşti cele ce se petreceau acolo? Să faci aşa ceva era atât de periculos, încât şi cei mai nepăsători deveneau prudenţi. Pe de altă parte, însă, este la fel de adevărat că foarte rar până şi cele mai păzite taine rămân ascunse pentru totdeauna. Ele ies la suprafaţă te miri cum şi te miri când, chiar dacă nu de puţine ori în versiuni ce nu mai au nici o asemănare cu cele întâmplate în realitate. Să fi venit din cauza celor auzite despre Ordinul Diavolul Argintiu Anton Praetorius la Hanovra? Să fi fost preotul calvinist în trecere şi să se fi oprit acolo, în urma celor aflate încă prin Frankfurt sau, poate, abia pe drum? Faptul că acea călătorie nu este consemnată altundeva decât în registrul Hanului poate avea două explicaţii: fie că preotul n-a vrut să se ştie de ea, fie că Bătrânul a fost cel ce n-a dorit să fie popularizată. Scribul o aminteşte pentru că ea s-a petrecut cu doar doi ani înaintea decesului Celui de Al Optzecilea şi a prilejuit ultima sa decizie, categorică la fel ca pe vremuri.

Anton Praetorius este, într-adevăr o personalitate greu de cuprins pentru un contemporan de-al scribului. Foarte tânăr rector, apoi trebuind, din cauza convingerilor, să plece dintr-un loc într-altul, fiind chiar închis o vreme pentru ele, ducând o viaţă austeră mereu argumentată din citate din cărţile sfinte şi presărată cu succesive suferinţe parcă nesfârşite, fiecare eveniment din viaţa sa terminându-se cu câte un deces al cuiva din intimitatea lui – o logodnică, trei soţii, toţi copiii, cu excepţia primului născut, mort şi el la doar douăzeci şi opt de ani -, acest adevărat Iov a cheltuit infinită energie pentru a-şi susţine ideile. Greu de cuprins pentru un contemporan de-al scribului este modul cum şi le-a susţinut: de pildă, una dintre primele sale cărţi este dedicată descrierii marelui butoi din castelul de la Heidelberg², descriere care trebuia să dovedească… superioritatea concepţiilor calviniste. La fel cum este greu de înţeles cum umanistul Praetorius, cel mai activ militant împotriva metodelor interogatoriilor severe şi al execuţiilor, a fost un adept atât de convins al calvinismului – care pretindea tortura şi arderea pe rug pentru blasfemie, vrăjitorie şi erezie. Adept şi practicant al vieţii austere, el a fost încântat să vadă minunata bucătărie a Hanului Diavolul Argintiu înzestrată cu cele mai ingenioase ustensile pentru gătit. Chiar dacă o asemenea înzestrare a unui han era o excepţie rarisimă, nemaivăzută de Praetorius, şi ea, asemenea imensului butoi din castelul de la Heidelberg constituia în accepţiunea sa tot un semn al superiorităţii spiritului calvinist. (Teologul Gabriel Köppel, învăţătorul şi mentorul spiritual din Han, era într-adevăr calvinist, însă Bătrânul nu le-a impus niciodată oamenilor săi cărei confesiuni creştine să li se alăture, fiindu-i suficient să-i vadă cu frică de Dumnezeu. Nici măcar despre el însuşi, deşi îşi petrecea atâta vreme recitind Biblia, n-ar fi putut spune ce crez a îmbrăţişat. Doar faptul că îşi susţinea fără intermediari dialogul solemn cu Divinitatea l-ar fi putut înscrie printre reformaţi.)

Contrar aşteptărilor, Anton Praetorius a mai găsit şi alte numeroase lucruri care l-au încântat la Hanul Diavolul Argintiu. Nu în ultimul rând, organizarea vieţii de acolo, faptul că se trăia ca într-o mare familie, că toţi copiii aveau parte de aceeaşi îngrijire şi învăţătură, că toată lumea lucra cot la cot, că nu erau admise excesele de nici un fel în îmbrăcăminte, că munca era socotită o obligaţie de onoare şi aşa mai departe. Nici măcar separaţia oaspeţilor în saloane diferite nu i se părea un păcat, dat fiind că şi aşa totul este orânduit de la început de către Dumnezeu. Şi nici torturile şi pedepsele crunte despre care a fost informat nu le-a găsit.

De altfel, Praetorius a purtat o lungă discuţie cu Bătrânul asupra pedepselor, discuţie pe care Al Optzecilea a consemnat-o aproape în întregime în registru. Nici n-a fost greu să se închege acea conversaţie între cei doi, date fiind multe similitudini în modul lor de a-şi trăi viaţa: auster, cu multă credinţă în Dumnezeu, însă considerând că şi micile plăceri nevinovate tot de la Dumnezeu vin. Praetorius a susţinut că o pedeapsă nu este resimţită ca pedeapsă decât dacă cel ce o suportă o acceptă ca atare. El se opunea pedepsei care ţine să-l umilească pe cel pedepsit:

– Eu am întâlnit două tipuri de torţionari: ce-i ce sufereau alături de victimă la aplicarea pedepsei şi cei ce simţeau plăcere din suferinţa provocată.

Iar Bătrânul l-a completat:

– Ai dreptate, însă găsim pedepse care merge în primul rând asupra trupului şi altele care se îndreaptă în primul rând asupra sufletului. Am întâlnit în lunga mea viaţă oameni care au suportat cu multă demnitate durerile fizice, dar n-au fost în stare să treacă peste umilinţe.

În continuare, cei doi au rememorat oameni şi evenimente vechi, au vorbit despre vremurile lui William Marshall – amândoi cunoscând varianta tipărită a primei biografii literare în limba franceză, „L’Histoire de Guillaume le Maréchal”. Acel „rege neîntrecut al turnirelor” – care n-a acceptat regenţa Angliei decât după ce însuşi Papa de la Roma i-a cerut s-o primească – a fost şi cel care, la fel ca şi Cidul, ar fi preferat să suporte orice lovitură în luptă, chiar şi moartea, numai să nu fie vreodată umilit.

– Mulţi fanfaroni de astăzi fac mare caz de onoare, însă cad repede în genunchi în faţa primei ameninţări concrete, a observat Bătrânul.

Iar Praetorius i-a povestit despre – Slavă Domnului! – deja uitatele pedepse prin „moarte elegantă”, la care au fost supuse femei, de regulă tinere şi atrăgătoare, pedepse în care nu era voie să curgă sânge şi în care nefericitele erau omorâte, oricât ar părea de ciudat, prin cele mai cumplite şi sofisticate umilinţe. Şi nu întâmplător, acele spectacole publice erau concepute, de obicei, tot de femei.

– Niciunde în Biblie nu se vorbeşte despre asemenea născociri perverse, au conchis amândoi.

Singurul lucru care l-a nemulţumit profund pe Praetorius a fost numele Hanului şi figurile celor doi diavoli argintii, Cel Mic între lada adusă de Golo şi punga cu cei patruzeci de taleri de pe şemineul din sala cea mare şi Cel Mare, cel din piaţeta din faţa clădirii. Praetorius a insistat atât de mult să dispară cele două figuri „care n-au ce căuta într-o asemenea casă binecuvântată” şi care „au o influenţă nefastă asupra a tot ce se întâmplă în prezenţa lor”, încât Păpuşa a fost gata să-l asculte. A fost ultima oară când Bătrânul şi-a folosit vechea voce care nu accepta nici un comentariu. Praetorius a trebuit să plece cu regretul că până şi o comunitate atât de bine organizată se află mereu aproape de diavol. Cele două întrupări ale necuratului au rămas pe locul lor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.