CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (75)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Aşa că mama-bunică a aşteptat. Ce era să facă? A aşteptat îmbătrânind. A fost lunga perioadă când s-a măcinat tot mai neputincioasă, realizând că se repetă problema succesiunii conducerii afacerilor, o problemă pe care doar Dumnezeu a rezolvat-o de când a existat pe pământ Hanul Diavolul Argintiu. O vreme, cât Bătrânul, fondatorul întreprinderii, nu a găsit pe nimeni să-l urmeze, Domnul l-a lăsat să trăiască în putere oricât de mult, până s-a ivit această Marie de Fragniol care să ducă lucrarea mai departe. (Marie de Fragniol – o femeie! Doamne, tainice şi minunate sunt căile Tale!) Şi din nou doar Bunul Dumnezeu era aşteptat să indice soluţia. Şi a indicat-o, deşi nu atât de spectaculoasă ca prima oară: a lăsat-o şi pe Marie să fie în stare să stea la post exact până ce nepotul i-a ajuns major şi abia atunci a chemat-o la El. Iar ea a plecat liniştită, conştientă că Păpuşa n-a condus Diavolul Argintiu, Învingătorul leului nici atât, dar că – iată! – a sosit vremea să se nască şi un manager adevărat! Pentru că, măcar în privinţa aceasta, deja încă din adolescenţă, nepotul a dovedit că este un adevărat stăpân.

Spre deosebire de tatăl său, Al Optzeci şi cincilea n-a fost un „elev altfel decât colegii săi”. Dacă, pe vremuri, nesuferitul domn Gabriel Köppel s-a arătat tot timpul exasperat că Învingătorul leului punea alte culori decât cele „normale” în desenele sale, ori că venea cu întrebări nepotrivite în momentele cele mai nepotrivite, ori că introducea artificii în prestaţia sa de la cor, ori că îl enerva pur şi simplu, domnul Robert Brink nu a avut astfel de probleme cu Al Optzeci şi cincilea. Acesta era harnic, disciplinat, chiar „prea disciplinat”, i s-a plâns odată mentorul lui Marie. Doar că bunica n-a putut pricepe la ce s-a referit învăţătorul, iar el n-a insistat. Singura condiţie pentru ca băiatul să-şi facă atât de conştiincios lecţiile era să i se explice scopul fiecărei lucrări. Când admitea că scopul este valid, se conforma întocmai sarcinilor. Atât de mult, încât parcă ar fi căutat desăvârşirea. Şi asta l-a speriat puţin pe domnul Brink, însă nu i-a mai spus bunicii-mame că, de obicei, discipolii eminenţi la toate disciplinele de învăţământ nu sunt şi cei mai de succes în viaţă. (Bine că nu i-a spus, fiindcă, de data asta, previziunea nu i s-a adeverit. Sau, cel puţin, nu aşa cum şi-a imaginat-o el.)

– Cu cine semeni tu? îl alinta Marie pe copilul care nu punea niciodată nici o problemă.

Când a împlinit paisprezece ani, tatăl Gertrudei murind, a venit şi bunica sa dinspre mamă tot mai des la Han. Doar că nu se prea simpatizau cuscrele între ele. Contesa von Romzug avea prea multe ifose de înaltă doamnă¹, după cum i se părea lui Marie, iar Marie prea se purta ca o slujnică, după cum nu s-a putut abţine nobilul personaj să-i reproşeze. (Când i-a ales nepotului ei pe Gertud de nevastă, Marie a tratat cu contele, fără s-o cunoască pe mama alesei, altfel poate că acel mariaj nici nu s-ar fi încheiat vreodată. Dar atunci nu s-ar fi născut nici iubitul nepot, „lumina ochilor” ambelor bunici. Bine că doamna contesă îşi mai amintea din când în când că mai are şi doi băieţi şi mai pleca şi la reşedinţele acelora…)

Iar tânărul? Tânărul se simţea în acelaşi timp şi de rang nobil şi burghez înstărit. N-a preluat aerele contesei, dar nici n-a acceptat întrutotul atmosfera instaurată încă de Bătrân, cel care a pretins că, alături de el, şi membrii familiei să lucreze cot la cot cu personalul, ba să şi împartă în mod egal educaţia pruncilor, hrana şi programul de lucru. Al Optzeci şi cincilea s-a implicat devreme, de copil, am putea spune, în treburile Hanului şi, treptat, şi în „activităţile conexe”, doar că ţinea să se simtă că el nu face parte din echipă, ci că este conducătorul ei. Cum Gertrud a avut şi doi fraţi, fiul Învingătorului leului n-a avut acces la titlul nobiliar al familiei von Romzug, ceea ce nu l-a împiedicat să caute cu îndârjire să nu rămână mai prejos nici în privinţa aceea. Până la urmă, şi-a atins şi acest scop, devenind şi el conte². Aşa că şi vechii angajaţi ai Hanului – unii fiind urmaşii familiilor sosite cu peste un veac în urmă din Toscana împreună cu Bătrânul – nu i se mai adresau simplu cu „domnule” sau chiar pe nume, aşa cum fusese rânduiala până atunci în acea colectivitate clădită pe modelul unei familii lărgite, ci cu „Domnule conte” sau „Conte Lorenzzi”. Şi, deşi la nevoie Al Optzeci şi cincilea nu se dădea în lături de la orice muncă brută, treaba respectivă o făcea nobilul, lucru pe care ceilalţi trebuiau să-l simtă ca atare, chiar dacă acţionau umăr la umăr cu noul şef. Da, tânărul a devenit adevăratul stăpân încă de pe vremea cât au trăit Marie, Păpuşa şi Învingătorul leului şi cât el însuşi încă nu era conte. „Eu le asigur tot ce este necesar pentru un trai fără griji!”, i-a spus lui Marie, care l-a rugat să se poarte mai cald cu cei din jur. „Eu îmi fac datoria!” au fost cuvinte rostite încă de pe când a fost foarte tânăr.

Lucrând din zori şi până în noapte, Contele pretindea aceeaşi râvnă din partea tuturor angajaţilor săi. Încă de pe vremea cât a fost sub supravegherea domnului Brink, Marie l-a introdus încetul cu încetul în tainele nenumăratelor ramificaţii ale afacerilor Hanului Diavolul Argintiu. La început, l-a învăţat noţiuni elementare financiare, pe urmă l-a lăsat să deprindă el însuşi cum se conduce un sector ţinând cont de întreg. Şi, ca şi tatăl bunicului său – piticul caraghios numit de scrib „Bastardul” – şi strănepotul şi-a început ucenicia tot în bucătăria Hanului. Şi, pentru ca asemănarea să fie şi mai frapantă, şi adolescentul de peste vreme a introdus o disciplină draconică, cu atât mai greu de suportat cu cât ea a venit brusc, după ce nici Păpuşa şi, mai ales, nici Învingătorul leului nu au pretins aşa ceva, iar cât o privea pe Marie, aceasta era greu de recunoscut ca stăpână, cât lucra alături de celelalte femei. Şi de la cine au venit acele cerinţe atât de dure? De la un copil aflat încă în plină creştere! Aşa că, la început, nimeni n-a prea luat în serios noua ordine. Numai că micul stăpân a dovedit repede că nu glumea. Şi chiar dacă n-a aşezat la loc stâlpul la care a pus Bastardul să fie biciuiţi cei sau cele ce nu i se supuneau întocmai, a găsit alte metode de a se face nu numai respectat, ci şi temut.

La vârsta de paisprezece ani, Al Optzeci şi cincilea a renunţat să mai participe la lecţiile domnului Brink, petrecându-şi toată ziua în bucătării, apoi şi în ferma de animale, în grădina de legume, iar ceva mai târziu s-a implicat tot mai profund şi în „activităţile conexe”. La început, s-a consultat cu părinţii săi în privinţa deciziilor pe care le sugera, lucru necesar nu atât pentru a-şi forma propriile opinii, cât pentru a-i obişnui pe cei ce se aflau în posturile de execuţie cu faptul că el, un copil, este abilitat să dea dispoziţii. (În unele cazuri era vorba despre hotărâri ce presupuneau consecinţe vizând valori foarte mari, iar cei chemaţi să pună în aplicare acele decizii simţeau nevoia să se convingă dacă trebuie sau nu să asculte ceea ce venea de la tânărul moştenitor.) Pe urmă, Al Optzeci şi cincilea a primit mână tot mai liberă, Păpuşa – până ce a mai fost în stare să se implice în activităţile Hanului – ducând la îndeplinire ceea ce-i spunea nepotul, iar Marie rezumându-se la a completa registrul contabil şi de a mai discuta, din pură obişnuinţă, despre ce era de făcut. (Şi, tot mai des, despre ceea ce s-a făcut deja înainte de a avea loc acele discuţii. Pe atunci, Marie a fost singura persoană care a reuşit să aibă măcar asemenea conversaţii cu Al Optzeci şi cincilea, cel care a ajuns să ia hotărârile de unul singur. „Până stai şi te sfătuieşti, rişti ca pasărea să-şi ia zborul!” îşi explica el modul de lucru şi: „Dacă vrei să faci ceva, atunci fă-o repede! Altfel rişti să fii asaltat de îndoieli şi fermitatea ţi se toceşte. Iar în lumea aceasta, dacă te laşi frânat de tot felul de temeri şi scrupule, n-ajungi nicăieri şi rămâi doar cu ele [cu temerile şi cu scrupulele]!”. Încât faptul că mai era dispus să analizeze împreună cu Marie treburile Hanului dovedea că a rămas extrem de ataşat de bunica-mamă, fiinţa care i-a oferit căldură şi securitate de mic, fiinţa care a continuat să reprezinte pentru el simbolul protecţiei de care fiecare om are atâta nevoie. Iar când Marie de Fragniol a murit, nimeni n-a putut să-i ia vreodată locul. (Până la o altă Marie. Dar aceea a venit prea târziu…)

Nepotul a împlinit optsprezece ani şi, deşi major, oficial nu se regăsea încă decât pe locul trei în ordinea stăpânilor Hanului. Doar că primul pe listă, bunicul, Păpuşa, trăia tot mai mult în propria-i lume, chiar dacă uneori se mai făcea util… ca executant. (După moartea soţiei sale, Al Optzeci şi treilea a acţionat ca o găină căreia i s-a tăiat capul şi care a mai ţopăit câţiva paşi prin bătătură, până să cadă lată. Păpuşa n-a căzut atât de repede în ţărână, ci a continuat să mai trăiască având toate simţurile îndreptate spre interior. Când a murit şi fizic, n-a mai fost conştient de mult de cele ce se petreceau nici în jur şi nici în sinele său.) În timpul acesta, abulia celui de al doilea de pe listă, tatăl, cel numit Învingătorul leului, s-a accentuat şi ea, doar că s-a manifestat altfel: Al Optzeci şi patrulea comunica, îşi crease chiar un cerc de convivi („un cerc de trântori”, cum îl descria Contele), însă se dovedea nu numai dezinteresat de activităţile Hanului, ci arăta foarte explicit că toate treburile de rutină, ca şi hotărârile ce trebuiau luate, pur şi simplu îl plictiseau. Iar când a găsit „armonia universală” în „armonia beţiei”, a devenit cu totul de nefolosit pentru întreprindere. (Pe de altă parte, despre cea de a treia soţie a Învingătorului leului, scribul nu a găsit nimic demn de a fi relatat. Mai sincer spus, despre ea n-a găsit chiar nimic…)

Colaboratorii, de la cei cu responsabilităţi şi până la ultimii slujitori, n-au putut să nu observe toate astea, aşa că au învăţat repede de cine trebuiau să asculte. Şi să se teamă! Iar cei ce nu s-au orientat suficient de repede au fost puşi la curent de însuşi adevăratul stăpân.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.