Cei o sută, Ecce Homo (17) – de Gheorghe Schwartz

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Aici, spune manuscrisul, „toți ascultătorii au izbucnit în hohote de râs nestăvilit, consfințind astfel victoria de necontestat a lui Panaitios în dispută”. Numai că scribul nu poate crede această concluzie, fie și numai fiindcă filosoful a fost un orator celebru și nimic din cele reproduse în acest manuscris dubios nu ni-l zugrăvește astfel. Mai mult, dacă scribul ar fi relatat întâmplarea, el n-ar fi ignorat nici reacțiile auditoriului, plăcerea cu care desigur a ascultat el relatările fantastice, participarea lui și momentul când era gata să-l creadă. Dar miscelaneul de la Ferme zu Chiuso nu amintește nimic din toate astea…

Viața lui Caius M. ar trece cu totul neobservată și n-ar reprezenta decât traiul mărunt al uneia dintre multele figuri pitorești dintre cele ce au bântuit și mai bântuie și astăzi prin toate metropolele lumii. Singurul merit al unor asemenea personaje este acela de a umple sacul cu povești al generației lor, pentru ca apoi să dispară odată cu memoria ultimului lor contemporan. Faima orală – deosebit de răspândită – de care au avut parte, moare odată cu ei. Cine să-și mai amintească despre bărbatul mincinos, țâfnos și cult, gata să se jignească din te miri ce, dar trecând mereu cu nonșalanță peste finalul lamentabil al discursurilor sale? Mai ales că nici urmașii n-aveau de ce să se laude cu un asemenea străbun. Se mai întâmplă ca munca scribului să fie mult îngreunată de eroii acelei perioade fiindcă – printr-o întâmplare? – atât despre Bazilisc, cât și despre Sardus existau suficiente motive ca descendenții să nu dea prea multe amănunte. Totuși, și viața Celui de Al Șaptesprezecelea va reprezenta un reper strălucitor, chiar dacă nimic n-a prevestit evenimentul ce avea să-i dea tainicul luciu. Caius M. și-a înjghebat o familie, avea un fecior și îngrijea în casa lui și pe fiul fratelui său, ucis în condiții tragice; trăia asemenea atâtor pierde-vară, grav, cumpătat, monoton, mergând zilnic în for pentru a întâlni cât mai multă lume și pentru a-și debita poveștile, venind acasă, plecând din nou seara pentru a participa la diferite întruniri sau ospețe, întorcându-se dimineața și dormind până ce simțea iarăși imboldul puternic de a fugi în piață și de a povesti un alt crâmpei din istorisirea ce nu i se mai termina. Nenumăratele evenimente treceau și își găseau locul în cuvintele sale, însă veneau alte fapte și se ștergeau și acelea. În care orașe ale lumii nu se mai găsesc și azi personaje pitorești stând în locul lor știut din strada mare sau dintr-un parc și trăncănind la orice oră din zi despre toate câte se întâmplă în lume? Indivizii se află „la datorie” de 10, de 20, de 50 de ani și lipsa lor pare incredibilă atunci când mor. Trebuie să treacă un timp până ce concetățenii să aibă răgazul să se obișnuiască treptat cu cel ce i-a luat locul defunctului, un alt pierde-vară pe cale de a deveni celebru, ce-și cucerește și el statutul prin perseverență și – de ce s-o tăgăduim? – chemare. După o vreme, predecesorul va fi uitat cu totul, noul „retor publicus” asimilându-i nu numai trăsăturile, dar și amintirea. De aceea, un asemenea personaj este impasibil la o datare cronologică și nu depinde de transformările din jur. Pe cât este de efemer, pe atât este de etern.

Aceasta ar fi fost, deci, soarta lui Caius M., dacă zeii n-ar fi vrut ca viața sa să lase urmări tocmai atunci când nimeni n-ar mai fi crezut.

Întâmplarea face ca epoca să fi fost dominată de mai mulți bărbați puternici, dintre care unii au dus cetatea la culmi, iar alții (dar de multe ori chiar aceiași) au împins-o până la marginea prăpastiei. (Dar de câte ori nu s-a întâmplat altfel în istoria popoarelor?) Printre protagoniștii acelor ani se afla indiscutabil și Caius Marius, de șapte ori consul, învingătorul lui Iugurtha, al teutonilor și al cimbrilor și victorios în încă multe alte războaie. Despre acest om de origine umilă, ajuns la cele mai mari demnități și averi, se poate, spune că a pus să fie uciși aproape la fel de mulți romani cât inamici. Situând mereu ambițiile personale în fața intereselor țării, el și-a împins patria la cel dintâi război civil, deoarece, așa cum spune Appian, până atunci neliniștile n-au fost decât cel mult tulburări de stradă de mai mică sau mai mare amploare, în timp ce Marius și Sulla s-au luptat între ei după toate regulile războiului. Acesta era deci personajul admirat și temut, urât și lingușit, care a îndoliat atâtea mii de familii dintre cele mai de vază, care a cunoscut culmile cele mai de sus și cele mai de jos, dar care, a știut, de fiecare dată, să întoarcă soarta cu fața zâmbitoare spre el și – asemenea atâtor dictatori – a murit în patul său, după ce trecuse de șaptezeci de ani. Acesta a fost personajul și el a însemnat cu viața lui istoria timpului său, pe când Al Șaptesprezecelea nu era decât un figurant cu totul obscur, mai mereu ignorat pe bună dreptate de analiști, un om ce nu părea nici măcar conștient de vremurile cumplite ce au fost hărăzite Romei. Diferența dintre cei doi a fost atât de mare încât nici o clipă nu i-a trecut prin minte scribului să-i pună alături. Însă, întâmplător, o coincidență cu totul neînsemnată i-a atras scribului atenția: bărbatul care a fost consul de șapte ori s-a numit Calus Marius sau Caius M., deși mai tot timpul el nu este amintit decât simplu Marius, în timp ce umilul figurant Al Șaptesprezecelea s-a numit și el Caius, și chiar dacă „Mendax“ este un apelativ postum, provenit de sub pana scribului, inițiala este adevărată. Deci iarăși Caius M. Desigur, în Roma lui Marius au existat nenumărați Caius M., chiar dacă majoritatea lor nu s-a remarcat prin nimic care să-i introducă în preocupările istoricilor. Poate și de aceea multe dintre anecdotele atribuite lui Marius n-au găsit în decursul timpului nici un pretendent pentru a le contesta. Totuși, într-o descriere a consulului găsim următorul fragment: „Parcă ar fi fost doi oameni într-unul singur. Viața lui n-a fost decât o cumplită luptă între aceștia doi, luptă de pe urma căreia au murit – vai! – prea mulți nevinovați…“ Alți analiști nu fac această precizare, zugrăvind celebrul personaj doar ca pe un despot crud, doritor de sânge și nestăpânit în poftele-i de mărire și de răzbunare.

La întoarcerea lui Marius pentru ultima oară la Roma, Mendax avea și el deja o vârstă aptă de a impune respect: era un bărbat de cincizeci și șapte de ani, însă nimeni nu i-ar fi dat nici această etate, nici alta – pentru toți romanii Al Șaptesprezecelea nefiind decât același palavragiu fără vârstă, găsibil oricând în for, gata de a minți cu gravitate și deplin indiferent față de evenimentele din jur.

Se spune că, după ce Marius a devenit consul pentru a șaptea oară, crimele și arbitrariul domneau atât de insuportabile în toată Italia, încât celor mai importanți bărbați ai Romei le-ar fi fost frică să se mai arate în public. În plină stradă au fost uciși senatorul Anharius, n-a reușit să scape nici oratorul Marc Antonius, nici Lutatius Catulus – cel care a intrat în cetate în triumf împreună cu Marius, după războiul cu cimbrii. Lista ar putea fi foarte lungă în privința bărbaților celor mai de seamă și cu atât mai imposibil de reconstituit în partea numeroaselor personaje secundare, jelite în măcelul general doar de familii și – în taină – de prietenii cei mai apropiați.

Însă nici să rămână ascunși nu îndrăzneau cetățenii cunoscuți de teamă să nu-și provoace singuri chiar în felul acesta condamnarea la moarte. Riscând să se spună că ar fi încercat să-l evite sau să uneltească împotriva Iui Marius, se expuneau a fi uciși, știut fiind că era destul să nu-i placă teribilului consul modul cum a fost salutat de cineva pentru ca, la un semn, respectivul să fie răpus în plină stradă, fără nici o judecată. Așa că auditoriul lui Caius M. s-a redus încetul cu încetul la o adunătură de inși fără de căpătâi, oameni ce nu aveau de ce să se teamă, dar care, la urma urmei, nici nu reprezentau mai nimic. Ceilalți, cei importanți, fără a se ascunde, aveau toate motivele să fie prudenți. Și, totuși, Mendax le vorbea și prăpădiților ca mai înainte ascultătorilor celor mai instruiți și trebuia să-și întrerupă și în fața unor liberți și a unor zdrențăroși discursurile din pricina acelorași cascade nestăvilite de râs cu care se terminaseră întotdeauna povestirile sale. Era de parcă vorbele lui își creau singure publicul, făcându-l mereu același, forțând reacțiile și participarea ascultătorilor.

Se mai spune despre Caius M. că ar fi devenit și el între timp senator, deoarece prin avere făcuse parte din ordinul ecvestru și atunci când au fost admiși trei sute de cavaleri în senat, s-ar fi aflat pe listă. Însă absolut nimeni nu lua in serios noua sa poziție și, dacă stăm să ne gândim că era poate singurul orator „independent” în acea perioadă tulbure, nici el însuși nu părea conștient la ce se expune. Să-l bănuiești de o strategie adâncă ar fi fost mult prea mult și nici n-a încercat nimeni s-o facă. Vorbăria lui era aceeași ca întotdeauna. Când s-a auzit că Sulla a terminat cu bine războiul împotriva lui Mithridates VI, regele părților, romanii s-au așteptat cu groază la un nou val de teroare, știind că în nici un caz confruntarea dintre Marius și Sulla nu se va termina lin. Prin urmare, analiștii propun ca motiv pentru domolirea cruzimilor înfăptuite din ordinul lui Marius, perspectiva iminentă a unui nou război civil.

Totuși, în perioada respectivă Mendax a ținut un discurs mult mai important ca de obicei, un discurs terminat în aceeași atmosferă, dar cu urmări indirecte excepționale. Era pe vremea când cei ce se simțeau mai amenințați începuseră din nou să spere, aflând că Sulla revine în capitală cu armata, pe când fripturiștii încercau și ei să găsească atitudinea cea mai potrivită pentru noua situație ce se profila. Pe față bineînțeles că nimeni nu lăsa să-i scape nici un semn, pentru aceasta Marius era încă prea puternic și… prea aproape, iar dușmanul lui încă prea departe, dar planuri secrete își făcea fiecare. Ceva nou plutea în aer și asta se simțea și la auditoriul ocazional al lui Mendax. Din nou, de câteva zile Al Șaptesprezecelea nu le mai vorbea numai sclavilor eliberați sau proaspeților cetățeni. Încercând să se documenteze mereu asupra noii stări de lucruri, ieșeau rând pe rând din ascunzători și personaje pe care nu le-a mai văzut nimeni de când și-a început Marius cumplita serie a răzbunărilor. În ziua cu pricina, când și-a povestit Mendax marea minciună¹, se spune că printre numeroșii ascultători s-ar fi aflat și consulul însuși. Dacă este adevărat sau nu, scribul n-are de unde să știe, însă faptul nici nu are o importanță deosebită; chiar fără a fi de față, Marius avea o armată de fideli, gata să-i transmită orice se auzea în cetate sau în lume. Erau atât de talentați acești oameni și atât de scrupuloși, încât până și atmosfera inefabilă degajată de spusele lui Caius M. erau în stare s-o redea. Ei nu erau decât niște ecouri vii, declanșate la ordinul stăpânului lor.

Ziua era neobișnuit de răcoroasă și un vânt rece bătea dinspre Aventin. Bărbații, adunați în grupuri, discutau despre scumpirea tuturor produselor. Erau prea mulți pentru a comenta ceea ce-i interesa cu adevărat și vocea cunoscută a lui Mendax li se păru o diversiune binefăcătoare. Acesta povestea despre un oștean din vremuri străvechi², învingător în toate luptele purtate și murind de boala spaimelor în propriu-i pat.

– Este de neînțeles, spunea Caius M., cum de a putut să sufere atât un om ajuns la cele mai mari demnități și averi, victorios în toate războaiele, având urmași care să-l moștenească, bărbați destoinici la rândul lor, cu timpurii izbânzi personale și, mai ales, fiindu-le pe plac zeilor, astfel încât lui i s-a îngăduit să atingă o vârstă înaintată. Ce motive a avut acel om să cadă în deznădejde. Viața nu i-a oferit decât bucurii, chiar dacă pentru multe dintre ele a trebuit să lupte din greu și să dea dovadă de calități excepționale ca să le poată dobândi. Dar tocmai acele calități deosebite dau măsura oamenilor și nici în această privință, cum am spus, omul nostru n-avea de ce se plânge. Și totuși, nu trecea noapte în care să nu-i apară vise cumplite. A doua zi le împărtășea și apropiaților și aceștia, văzându-l atât de tulburat, se grăbeau să i le tălmăcească de parcă nu erau semne sinistre, ci ar fi fost vorba de niște prevestiri cât se poate de favorabile. Însă nici această stratagemă n-a durat mai mult de câteva zile sau săptămâni. Visele deveneau tot mai fără de echivoc și disperarea fostului comandant cu coif de argint creștea tot mai de nestăvilit. Curând, nici cei mai buni specialiști în mantică n-au mai putut să-l convingă de inocența viselor sale. Coșmarurilor din fiecare noapte li se adăugau mai nou amintiri tot mai vii ale unor spaime de mult uitate, iar imagini – altfel imposibil de ordonat într-o succesiune logică – reveneau noapte de noapte, încât ceea ce nu mai avea nici o legătură în lungile-i încercări de a-și explica lui însuși cele trăite în somn se aduna la momentul respectiv într-o mulțime de înțelesuri. Până și figuranții imediat uitați reprezentau pentru bătrânul luptător chipuri cunoscute, cu biografii bogate. Era de parcă orice inamic și orice spaimă a strămoșilor își dădeau întâlnire în acele revelații cumplite din somn. Toți și toate îl strigau pe nume și-i făceau semn să-i urmeze, astfel că bărbatul, neînfricat în lungi campanii militare, simțea o oboseală cumplită ori de câte ori se trezea și nu numai că nu-și putea reveni, dar nici măcar nu mai avea curajul să-și dorească un alt somn, care, eventual să-l liniștească. Pentru el – știa – un asemenea somn nu mai exista. Și ce e mai cumplit pentru un călător însetat, aflat în mijlocul deșertului, decât să vadă un izvor limpede în drumul său, dar să știe că nu-i este permis să bea, deoarece pentru el – și numai pentru el! – apa constituie un rău cumplit? Ce e mai groaznic decât să trebuiască să-ți alegi singur moartea: să mori de sete sau răpus de lichidul răcoros și atât de dorit?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.