În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Timpul trecea și el se învârtea încă tot prin Roma, fără a fi în stare de a lua o decizie, deși știa că în clipa respectivă nimic altceva nu putea fi mai primejdios decât ezitarea. Până ce-i veni o idee ce i se păru cu totul strălucită. Ceru o audiență noului împărat și îi explică pe îndelete că își aduce aminte că în urmă cu douăzeci de ani, pe vremea când se afla de vârsta lui, Tiberius a știut să ia o hotărîre cât se poate de înțeleaptă, hotărâre ce-l inspiră acum pe Felix: atunci actualul împărat a renunțat de facto la toate demnitățile și a cerut să i se îngăduie să se retragă de bunăvoie la Rhodos ca simplă persoană particulară, numai și numai pentru a nu stârni ambiții nesăbuite în ochii unora. Istoria e lungă și drumul omenirii plin de meandre, continuă să-și expună Felix planul, dar se întâmplă uneori ca zeii să se bâlbâie puțin și atunci faptele se repetă aproape identic la intervale mult mai scurte decât te-ai aștepta. Acum a venit vremea ca Al Douăzeci și doilea să-i ceară voie lui Tiberius, așa cum acesta a făcut-o în fața lui Augustus, să părăsească Roma din aceleași motive. El, Felix, ar dori, dacă se poate, să plece tot la Rhodos, așa cum a procedat și cezarul.
Tiberius îl asculta și tăcea. Auzise destule despre „omul norocului” și-l cunoștea și pe Postumus, care îi era de-a dreptul antipatic. N-avusese încă timp să se ocupe de această familie incomodă, deși își propusese deja de mai multe ori să scape cât mai discret de ea. Însă tânărul îl surprinse cu adevărat: omul emana un aer de noblețe și suferință, poate și puțină ironie ascunsă, nu părea că se bazează doar pe renumele câștigat de „om al șansei”, ci dovedea că și gândește cu dibăcie. Motivul audienței i se părea împăratului o mișcare de maestru: așa ceva poate veni fie de la un bărbat foarte abil, fie de la unul foarte cinstit. Primul ar fi periculos și ar trebui înlăturat, al doilea ar face parte dintr-o categorie rară, de exemplarele căreia puteai să te folosești de minune. Tiberius ascultă lunga expunere a lui Felix și-i spuse că va reflecta la ea. Nu-i dădu nici un răspuns.
Dar chiar și în felul acesta Al Douăzeci și doilea obținu ceea ce a vrut: nu se mai simțea obligat să plece niciunde1. Îi era de ajuns că putea rămâne la Roma „pentru a aștepta decizia lui Tiberius”, decizie care, era convins după întrevederea obținută, că nu va veni nicicând. Dar s-a înșelat. Împăratul îi comunică peste doar câteva zile că a fost plăcut surprins de cerere și că îi dă voie să plece din capitală, însă nu la Rhodos, ci în Sicilia și nu ca simplu particular, ci în calitate de propretor. Asta deoarece nici viitorul cezar nu s-a retras la Rhodos fără funcții, ci în calitate de tribun. Felix se simțea mai mult decât zdrobit: trebuia deci totuși să plece, să se despartă de Roma, unde juca un rol atât de mare în viața mondenă, dacă nu și în cea politică, unde, oricum, reprezenta ceva și unde… unde va rămâne Calpurnia. Trebuia să se retragă într-unul dintre numeroasele morminte ale nesfârșitului cimitir reprezentat de imensele și neînsemnatele provincii, poate în cel mai obscur loc cu putință, unde de la luptele lui Octavian cu Pompei nu s-a mai întâmplat nimic. Chiar nimic!
Realitatea îi întrecu până și cele mai pesimiste așteptări: insula era moartă din punctul de vedere al oricăror ambiții. Dacă există până astăzi un sens peiorativ dat expresiei „viață provincială”, acesta pare să provină din jalnicele scrisori adresate din Syracuza de Felix prietenilor rămași la Roma. „Viață provincială” reprezenta pentru el un trai lipsit de măreție, unde ziua de azi se deosebește de cea de ieri și de cea de mâine doar prin aceea că a fost puțin mai cald sau puțin mai frig, deși până și clima locului era de așa natură încât chiar și iarna „nu trecea zi fără a te putea bucura de soare”. Nici o acțiune reală nu se petrecea, nici un incident demn de a fi povestit, nici un eveniment cultural. Grecii, veniți aici cu sute de ani în urmă, priveau încă și pe vremea lui Tiberius ocupația Romei drept un moment trecător și refuzau cu îndărătnicie să se asimileze Romei. Noii coloniști, aduși de Augustus pentru a repopula insula și a-i da energie după războaiele pustiitoare și jafurile cetelor de sclavi fugiți, nu erau decât „oameni noi”, direcți și inculți, „bădărani din prima generație”, cei întotdeauna grăbiți să se îmbogățească, folosind pentru aceasta orice mijloace și eliminând dintre ei pe cei mai slabi, pe cei mai puțin pragmatici, pe cei mai sensibili. Cu cine să stai de vorbă, cu cine să-ți reiei tabieturile părăsite în grabă în metropolă? Romanii aflați doar în trecere priveau peisajul cu ochi de turist, admirând Etna, marile fortărețe ale vechii Syracuze, peisajul sălbăticit, stâncile abrupte, locul unde au fost înfrânți, pe timpuri, athenienii. Sau mergeau să vadă templul Demetrei și platoul pe care s-ar fi desfășurat atâtea scene mitologice.
La început, făcând pe ghidul și bucurându-se de orice vizită, Felix spera să aducă pe insulă o societate suficient de numeroasă și de elevată pentru a-și putea reface obiceiurile abandonate. Da, inițial crezuse atât de mult în posibilitatea creării unei vieți noi la Syracuza, încât își pusese chiar problema dacă nu cumva aceasta va da de bănuit cezarului. Însă nu-și făcuse decât temeri inutile. În Sicilia nu se petrecea nimic. Ca o ironie, parcă la adresa lui, singurul loc cu adevărat frumos nu era decât gimnaziul din apropierea amfiteatrului, unde în palestra în formă de semicerc, de pe scările din scaunele de piatră, ca la un teatru, putea admira exercițiile conștiincioase ale atleților și ale celorlalți locuitori, mereu amatori de sănătate prin mișcare. Iar lui tocmai aceste activități i-au rămas interzise pentru vecie din cauza numeroaselor sale mici infirmități. Nici măcar cele două bazine de înot nu-i erau accesibile, încât preferă să nu mai frecventeze locul, deși era singurul demn de aprecierea unui om de gust. Și tocmai rafinamentul construcției și noblețea marmurei gimnaziului nu-i produceau decât suferințe.
Și iarăși veneau turiști din Roma și iarăși constatau că Syracuza este cel mai odihnitor loc cu putință și că Felix a avut – din nou! – noroc, putând lâncezi într-o interminabilă vacanță în vila-i confortabilă, superb situată și ornamentată cu un mozaic vechi de cel puțin o sută de ani. Fiul lui Postumus știa numai el cât de greu i-a fost să găsească și cele mai puțin pretențioase obiecte de artă și cele mai puțin rafinate ustensile de uz gospodăresc, care să mai amintească măcar cât de cât de vechile-i pretenții. De pe vremea lui Verres, și el propretor aici, dar cu aproape un secol în urmă, insula fusese despuiată de orice operă de valoare. Verres însuși, cel mai mare colecționar din toate timpurile pe care l-a dat Roma, s-a grăbit să ia de prin case, de prin edificiile publice și chiar din pământ tot ceea ce se putea lua, nesfiindu-se să omoare și să schingiuiască în numele satisfacerii avidității sale de frumos. În trei ani a reușit să adune tot și, chiar dacă a fost condamnat în urma denunțurilor repetate ale localnicilor și a discursurilor lui Cicero, el n-a sărăcit, iar insulei nu i-au mai fost redate bogățiile furate. A trecut aproape un veac de atunci și Sicilia, dormind și visând la perioada cât mai fusese parte a Greciei Mari, nu s-a mai îngrijit să-și refacă fața răvășită. Nici romanii n-au mai clădit aici nimic, nici măcar temple. Micul sanctuar al lui Vulcan de la Agrigent a rămas cu totul izolat. Iluziile lui Felix că ar putea muta Roma la Syracuza au înghețat în somnul nemișcat al ostrovului. Iar vilele confortabile nu făceau decât să mărească minciuna, s-o desăvârșească. Turiștii, în urma vizitării Siciliei, reveneau încântați în metropolă, lăudau viața tihnită de care se bucura Felix și numeau Syracuza „Cetatea fericită”. Dar vorbeau despre ea ca despre un fel de rai pe care nimeni nu se grăbește să-l cucerească. Cel de Al Douăzeci și doilea se strădui zadarnic să atragă prieteni, artiști, filosofi și bancheri. Insula nu putea fi trezită nicicum.
Dacă ar fi plecat în Iudeea și ar fi rezistat mulți ani acolo, evenimentele legate de un sectant evreu din Nazareth ar fi urmat o altă variantă? Sau poate că azi nimeni n-ar mai fi auzit de Pontius Pilatus și numele lui Felix ar fi rămas încrustat în Istorii?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.