Nu ştiu dacă istoria României mai poate consemna un număr atât de mare de ciobani veniţi să bată la uşile Parlamentului! Au mai fost crescători de animale, au mai venit ţărani la Bucureşti, dar patru mii de ciobani care să îşi apere câinii şi turma nu ştiu să fi fost. Această descindere ciobănească a luat prin surprindere pe toată lumea. Parlamentarii s-au trezit luaţi la întrebări, fluieraţi şi huiduiţi într-un mod care avea mai multă hotărâre decât ne-am închipuit noi şi decât se aşteptau ei. Adevărul este că modernizarea Românei, atâta câtă este, şi aderarea la Uniunea Europeană vor fi lăsat impresia că lumea ciobanilor şi oieritul s-au stins încet-încet. Puţini sunt cei şi-au imaginat că undeva departe de privirile lumii politice şi ale telespectatorilor oierii de la poalele Carpaţilor îşi văd de drumul lor, dincolo de prevederi, de legi, de tehnologie şi de preţuri. Ba de vreo doi-trei ani, prin pieţe şi pe lângă marile magazine au apărut tonetele cu produsele de la Sibiu, mai toate mezeluri şi brânzeturi gătite după reţetele ciobanilor. Numărul lor a crescut pe neaşteptate şi cine ar fi avut o clipă de răgaz să se întrebe ce-i cu ele ar fi înţeles repede că lumea ciobanilor, în loc să se prăpădească, trăieşte o adevărată expansiune.
În primăvară am pornit pe coama Dealului Mic, cel care se ridică timid deasupra Orăştiei şi tot creşte ca o culme înclinată spre Ludeşti şi Costeşti şi mai departe până la Sarmizegetusa şi Godeanu. Este vechiul drum al dacilor (unii zic al romanilor) care duce până sus la cetăţile dacice. Şi numai pe creasta dealurilor şi mai apoi a munţilor blânzi, în paralel cu Valea Orăştiei, pe lângă care şerpuieşte asfaltul destinat coloanelor de turişti. Am trecut de ”ţâţele Tămăşesii”, trei gorgane semănând cu tumuli funerari, şi am coborât spre Sereca şi Ludeşti. De acolo au început să apară turmele. Se retrăgeau spre Jina şi Poiana Sibiului după ce vânduseră mieii de Paşti. Pe la jumătatea drumului spre cetăţi era plin de oi. Sibienii veneau dinspre Timişoara şi Arad iar dâncanii şi berienii scoseseră turmele comunelor la o primă întâlnire cu colţul ierbii. Pe câţiva kilometri de dealuri, între Orăştie şi Orăştioara, am întâlnit cel puţin zece-douăsprezece turme cu o mie sau două de oi fiecare. Şi pe lângă ele, ciopoare de câteva sute ieşite din satele apropiate. Era ca o defilare a ciobănitului, ca un semn de primăvară bogată, ca un peisaj din Alecu Russo sau ca o amintire despre plaiurile româneşti străvechi. Acolo pe dealuri, trecând printre turmele de oi, am realizat că România Europeană nu trăieşte nici prin autostrăzi şi trenuri rapide, prin modernizări tehnologice sau cine ştie ce. O Românie care avea rădăcini în trecutul îndepărtat renăscuse prin subvenţii şi prin iscusimea ciobanilor de a găsi noi pieţe. Oricât am părea de miraţi, oieritul din România, dincolo de pitorescul său, are o valoare economică neaşteptată. Dă chiar specificul alimentar al zonei, fiind gata să ofere spaţiului european produse de o calitate şi un gust greu de întâlnit pe aiurea. Ţara noastră s-a pregătit pentru tot felul de industrii, investiţii şi modernizări şi s-a trezit că undeva departe de interesul lumii politice renaşte şi ia avânt tradiţia oieritului.
Când în Bucureşti au apărut o mie de ciobani mânioşi a fost semn clar că există o clasă ţărănească gata să lupte pentru drepturile sale, chiar dacă protestul ei era legat de iernatul oilor şi de numărul câinilor.
Marţi seara, ciobanii au încheiat un protocol cu parlamentarii. Un câine la 100 de oi. Pentru prima oară am avut sentimentul că nu un partid politic sau altul a câştigat o bătălie. Ciobanii au descins la Bucureşti pentru a-şi apăra un drept. Şi au ajuns la un pas de a înfrânge o lege.
Politicienii şi jurnaliştii şi, în general, societatea românească ar putea înţelege câteva lucruri. Că bogăţia şi frumuseţea lumii noastre stau în relieful nostru atât de primitor şi de divers şi în munca acestor oameni. Şi că oieritul diferenţiază România de toate ţările europene şi ne aduce pe mese ceea ce nu găsim în nici o parte a lumii.
Niciodată nu m-a bucurat atât de mult o victorie a ciobanilor. Cea obţinută prin protocolul semnat marţi cu parlamentarii are o valoare simbolică. Să fie clar care este numărul câinilor necesari pentru paza unei turme, indiferent de orânduire şi guvernare.
La numărul parlamentarilor mai pot interveni schimbări nesemnificative!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.