Cochilia (23) -Ediția a doua, revizuită după 30 de ani

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

9. ÎNCEPÂND SĂ PICTEZI AMINTIRI

Nu ești singur nici măcar în mlaștină. Acesta este motivul pentru care te afunzi atât de încet. Straturile trebuie să se sedimenteze. Înaintea ta s-a afundat altă generație. De aceea ar trebui să te afunzi cât mai rapid. Ca să nu încurci ordinea. Ordinea firească. Ordinea-ordine. Prin stufăriș se zăresc de acum urmașii. Și ei trebuie să se afunde. Și ei au drepturile lor. Așa că n-ar fi rău să privim lucrurile și din altă direcție! Doctorul nu vrea să se reînsoare. E bunic, e văduv, mai are vagi scuze. Însă Domnișoara Colțea ce scuze are? E studentă, să zicem că mai înainte vrea să-și termine studiile, să nu se încurce între timp, căsătoria poate însemna copil, unde să-l crești când tu nu știi nici măcar unde vei fi repartizat peste câțiva ani, unde vei face stagiul și unde vei fi trimisă apoi definitiv? Definitiv până ce vei face rost de suficiente pile spre a ieși din fundătura spre care te-au îndreptat. Mă rog, asta ar fi scuza, deși… Păi, chiar Domnișoara Colțea să-și facă probleme cu repartiția? În primul rând că e șefă de promoție… Adică nu! În primul rând că părintele endocrinologiei veghează asupra ei. Dacă nu are chef să se mărite, de ce nu o vizitează măcar un prieten, vreun coleg, un drăguț de orice fel?

Ce drăguț? Nici Doctorul și nici pupila lui nu primesc niciun fel de vizite de la oraș. Pe vremuri, se mai întâmplase să mai apară străini, însă se dovedise ușor că nu erau decât pacienți recunoscători sau rude ale pacienților recunoscători. Nu trebuie să fii prea isteț să-ți dai seama cine e un prieten și cine e un pacient. (Chiar și un prieten din clipa când devine pacient nu mai e decât pacient. Un adorator plin de speranțe și temeri…) La Piatra Arsă n-a sosit niciodată nici un coleg și nici o colegă de-a Domnișoarei. Așa că, în cazul acesta, ar mai fi existat posibilitatea ca Domnișoara să se ferească de tutorele ei și de bârfa localității, preferind să întârzie în oraș. Putea să pretindă că a rămas la un spectacol, la un film, la o discotecă sau că a avut o ședință până seara târziu, că i-a plecat ultimul autobuz din fața nasului, fiind obligată să înnopteze la un prieten, adică, vreau să spun, la o prietenă. Nu-ți trebuia nici un fel de imaginație să poți născoci, în cazul ei, câte cinci scuze perfect plauzibile pentru fiecare seară, pentru fiecare noapte. Ți-ai găsit! Nepoata lui Colțea – la fel ca și Doctorul – făcea pe dracu-n patru și revenea cât putea de repede acasă. Singură. Despre alți studenți se spunea că au atâtea ore, cursuri, seminarii, lucrări de laborator, studiu în bibliotecă, referate, activități obștești, muncă politică încât nu mai știu cum să-și împartă cele douăzeci și patru de ore câte au fost îngrămădite în ziua oficială. Studenta din Piatra Arsă avea vreme din belșug. Pleca de dimineața și se întorcea după prânz, rar spre seară. Când se nimerea să fie totuși obligată să întârzie mai târziu, o aștepta Diamant cu mașina. Acum, de când mașina era stricată, ea și-a aranjat în așa fel treburile încât să nu trebuiască să vină noaptea acasă. O singură dată se întâmplase să fie reținută la o ședință UTC până după plecarea ultimului autobuz. Atunci Diamant îl rugă pe un vecin să-l ducă s-o ia cu automobilul. Chiar dacă nu e benzină, cine să-l refuze pe Doctor? Și, pe urmă, să fim serioși, nici chiar zece kilometri dus, nici chiar zece întors?! Se poate, Domnu’ Doctor?

Despre Domnișoara se spunea că este suficient să vadă ceva o dată spre a i se întipări pe veci în memorie. Așa se explică și cultura ei fenomenală la o vârstă fragedă, așa se explică și faptul că n-avea la institut nici măcar o singură notă de nouă – deși nimeni n-a văzut-o vreodată tocind, ba, nici măcar citind cursuri, ci stând toată ziua și mai toată noaptea cu nasul în altfel de cărți sau reviste. Vedea un om, și-l amintea până la detalii, vedea un bloc, îți spunea și după o săptămână câte ferestre avea, parcurgea un rând de pagini, ți-1 putea reproduce aproape cuvânt cu cuvânt și după zece ani. „Ai o memorie de idiot genial” o tachina câteodată Niky, deși era sincer îngrijorat pentru supraîncărcarea continuă a creierului fetei. „Așa ceva nu se poate termina decât cu o explozie a prea plinului” își spunea sieși, neavând cu cine să împartă asemenea temeri. Însă Domnișoara nu era idioată, ea era în stare să facă fel de fel de asociații surprinzătoare, informațiile din nesfârșitul ei depozit fiind mereu scoase la iveală nu numai pentru a fi șterse de praf, ci și pentru a fi utilizate. Plus că Diamant nu vedea nici un fel de compensație pentru acest dar sau pentru acest blestem: în loc să fie stângace, ca mai orice om cu o inteligență mult superioară normalului, ea se descurca minunat și la lucrările de laborator și chiar și la șofat. (Deși Niky nu îi dăduse voie să-și ia permisul de șofer, ea era cea care scosese de la cincisprezece ani mașina în fiecare dimineață din garaj, el julind-o nu o dată printre boscheți și pomi. Iar la institut, profesorul Farcașiu susținea că ar fi o crimă dacă puștoaica nu ar face chirurgie, el, Fărcașiu, fiind renumit pentru halul cum se purta cu studentele, pe care le considera din naștere total neindicate spre a fi medici, ci doar surori. De aceea, in timpul practicii, demixta grupele, băieții asistând la operații, iar fetele fiind în primul rând trimise în saloane pentru a schimba plosca de sub bolnavi. „Nu e just!“ s-a afirmat de mai multe ori prin ședințe, dar Fărcașiu își vedea de ale lui, comițând o segregație inadmisibilă intre sexe. Doar pe Domnișoara nu numai că o accepta, dar o și lăuda necontenit.)

Când să se refacă un asemenea creier? Diamant avea și vaga bănuială că fata nici nu dormea. Cât fusese mai mică, obișnuise să intre în dormitorul ei spre a vedea dacă nu s-a descoperit în somn. La început, o mustrase găsind-o citind și după miezul nopții, pe urmă, ea, auzindu-1, se prefăcea că doarme. O recunoscu o dată că simulează când, pufnind în râs fără să-și dea seama de ce, imediat explodă și ea în hohote. Dar n-ar fi putut pretinde cu certitudine că fata s-ar fi prefăcut de fiecare dată. Insă bănuiala exista. Și, dacă era adevărat că ea nici măcar nu dormea…

Să fi fost aceasta compensația? Că n-o interesau băieții? Păi, n-o interesau niciun fel de legături de niciun fel și cu nimeni. Nepoata lui Colțea stătea ore în șir și citea, cosea sau se îndeletnicea cu altceva. Ea, se părea, nu cunoștea reveria. Într-o zi, Niky, plictisindu-se, se pomeni că o desenează pe un colț de revistă. Ei îi plăcuse desenul și Diamant folosi prilejul spre a o pune să pozeze. Era un pretext bun: în timpul acela ea era obligată să nu facă nimic. Măcar atunci i se odihnea creierul?

Casa Colțea era aproape singura gospodărie fără antenă de televizor din toată Piatra Arsă. O dată, Doctorul, obosit ca de obicei, luă o coală de hârtie și, lăsând gândurile să-i alerge în voie, desenă un portret de femeie. Așa a făcut și în tinerețe, când se simțea prea istovit pentru altceva, se odihnea desenând. Cei ce i-au văzut lucrările l-au încurajat să continue, dar el a știut de foarte devreme că vrea să devină medic. Văzându-i și Domnișoara desenul, l-a privit îndelung și l-a rugat să-i facă și ei un portret. Niky acceptă, dar avu o impresie puternică, chiar dacă nedefinită, că observă o sclipire stranie în ochii tinerei femei. Pe urmă uită, dar sentimentul îi mai rreveni de câteva ori.

În serile lungi, petrecute împreună, Niky o reținea tot mai des pentru a o desena. La început, conversară între timp, însă ca ea să nu problematizeze și atunci, tutorele o rugă să tacă, spre a-i putea – vezi, Doamne! – prinde trăsăturile mai bine.

Tăceau ore în șir: ea stând nemișcată, el privind-o din spatele șevaletului. Nu tăceau: își vorbeau fără să rostească nici un cuvânt. De treceau câteva zile fără asemenea ore, amândoi deveneau nervoși. O sfială de neînțeles îl împiedica să-i propună o nouă ședință de pozat. Nici ea nu părea să îndrăznească vreodată să ia inițiativa. Pe urmă, fără să-și dea seama cum, se pomeneau iarăși în pozițiile inițiale, el cu șevaletul acolo unde a pictat-o de prima oară, ea pe fotoliul unde i-a pozat atunci.

Doar costumația ei era mereu diferită. Folosindu-se de fotografii vechi din albumele pândind din toate ungherele sau risipite te miri unde, nepoata lui Colțea intra de fiecare dată în pielea altui personaj. Nimeni n-ar mai fi fost în stare să precizeze pe cine reprezentau doamnele și domnii gravi din poze, stând serioși ca niște copii în fața obiectivelor, mulțumiți de gravitatea lor, de importanța lor, de trecerea lor integrală în eternitate. Când n-o picta Doctorul, fata venea cu câte un clișeu vechi și îi încropea pe loc o biografie completă. Așa s-a înfiripat și al doilea joc. Niky intra cu plăcere în această îndeletnicire, își dădea și el cu părerea, însă ea avea mai multă imaginație și atribuia personajelor fapte pline de mister. Cu vremea, toate acele ființe născute a doua oară își stabiliră relații între ele și dintr-una dintre bibliotecile „aproape terminate” fură date afară mai toate obiectele spre a face loc muzeului pozelor identificate, unde un ofițer mustăcios și dublu decorat devenise soțul unei doamne slăbuțe și mai mult ca sigur bolnavă de tuberculoză. Câteodată asemenea mariaje se confirmau când, după luni de zile, mai apărea dintr-un cotlon o fotografie reprezentându-i pe amândoi într-o atitudine fără echivoc de cuplu în fața camerei de luat vederi. Altădată, o nouă poză, ivită într-un mod la fel de neașteptat, încerca să infirme un eșafodaj întreg, înfățișând o secvență de la nunta ofițerului cu o cu totul altă domnișoară. Și asta, după ce, între timp, nepoata lui Colțea găsise pentru fericita pereche, descoperită de ea, mai mulți urmași virili, părinții altor personaje ce-și aflaseră de mult locul într-un arbore genealogic amănunțit alcătuit. Fata nu cunoștea opreliști în fața imaginației ei: ofticoasa din prima poză era inevitabil să moară, iar bietul văduv, rămas cu cei trei copii – de acum trecuți și ei cu roluri precise în saga clanului – se cuvenea să-și refacă viața, de unde și mireasa din poza inoportun ivită.

Cu o carioca de o anumită culoare, Domnișoara trecea pe spatele fiecărui carton, pe lângă arabescurile firmei atelierului fotografic, numele personajului (nume, desigur, inventat de ea), iar pe un perete tapetat cu mai multe coli de hârtie albă, se afla falnicul arbore genealogic, precum și câte o scurtă caracterizare a fiecărui personaj, totul ilustrat cu imaginile corespunzătoare. Alegerea numelor era singurul domeniu unde Niky părea mai iscusit decât partenera sa de joacă. în rest, totul reprezenta opera ei.

Când se ajungea la o ședință de pozat, Domnișoara apărea, mai nou, în rolul uneia dintre femeile din basmul arborelui genealogic. Asta o costa multă muncă, întrucât nu-și făcea numai freza celei din fotografie, dar și întreaga costumație și se și farda cu migală. Prima oară Niky se amuză încântat, văzând-o semănând atât de mult cu ,,Cleo“, posesoarea unei biografii cât se poate de încărcate, fiind spre sfârșitul vieții „călugărită” de către nepoata lui Colțea. Acea Cleo apăruse în carne și oase și se așezase cuminte pe fotoliul de unde urma să-i pozeze lui Diamant. Conform convenției, nu vorbi, însă din colțul ochilor îi scăpărau din când în când sclipiri diavolești, pe care Niky nu le observase niciodată în privirile pupilei sale. Tăceau amândoi, iar în liniștea netulburată, se derula întreagă complicata biografie a aventuroasei treceri prin lume a misterioasei Cleo.

Dacă prima oară Doctorul fusese încântat, a doua oară, când fata venise înfățișând-o pe soția „bătrânului logofăt Mitrache”, începuse să se teamă. Și de data asta, nepoata lui Colțea reușise să semene tulburător cu personajul, deși „consoarta logofătului” nu semăna câtuși de puțin cu Cleo.

Apoi surprizele s-au ținut lanț: Domnișoara izbutea să se identifice până aproape de perfecțiune cu toate tinerele și bătrânele ei modele. Să fi fost doar sângele de vină, putându-se bănui că majoritatea cucoanelor din poze îi erau străbune? Palid răspuns… Reîncarnările săvârșite de nepoata lui Colțea depășeau firescul, așa cum depășea firescul fiecare gest al ei.

Zilele treceau, Doctorul se lovea de pupila sa în nesfârșita clădire, se grăbeau amândoi, el ar fi trebuit să fi plecat deja de mult la institut, ea avea de la opt un seminar, Niky o vedea și n-o vedea: în jurul ei plutea un nimb conținând misterul tuturor personajelor în care s-a încarnat atunci. Și nu numai! (Și tocmai acest „nu numai” era ceea ce îl tulbura mai mult.) O vedea altfel ca până la acele ședințe de pictură. O vedea altfel și se înfiora. Nepoatei lui Colțea, Diamant îi devenise tutore, un amănunt ce-i era cu desăvârșire interzis să-l uite. De aceea nici nu cuteza să-și sfredelească mai adânc în sentimente. Și iarăși se simțea și mai tulburat.

Până ce alții au început să interpreteze cu totul diferit serile de la Piatra Arsă. Oamenii… A, nu! Cititorul să nu bănuiască acum că lumea ar fi început să-i bârfească! Cine să fi avut o imaginație atât de morbidă și cine să fi îndrăznit să rostească asemenea gânduri? Doctorul era un foarte mare savant, un medic genial și având o poziție de o importanță covârșitoare – COVÂRȘITOARE! – în ierarhia medicinii românești. În afară de asta, Diamant a ajuns să reprezenta emblema Pietrei Arse și, deci, se afla mai presus de orice bănuială. Iar Domnișoara… Dar ce să mai vorbim… Nu, la cu totul altceva se refereau noile zvonuri. Cât timp nepoata lui Colțea îngrămădise tot felul de rochii demodate – dar impecabile, întrucât fuseseră croite și cusute special pentru ședințele de pozat – cele două femei care veneau de două ori pe săptămână să facă ordine în imensa casă aproape că nici nu le-a luat în seamă. Domnișoara golise un dulap din camera ei și îngrămădise ciudatele toalete în el, pe măsură ce le confecționa. În câteva luni se adunaseră deja o jumătate de duzină. Dura două-trei săptămâni munca fetei și apoi Niky o desena alte cinci-șase seri. Uneori ședințele de pozat se întindeau pe perioade mai întinse, întreruperile fiind mai mari, Doctorul trebuind să rămână pentru tot felul de probleme în oraș sau venind noaptea prea târziu acasă sau nepotrivindu-se să aibă amândoi chef pentru tot ceremonialul ciudatelor lor întâlniri, neavând unul sau altul starea necesară, neavând ea timp sau poftă să se machieze sau să se costumeze, treabă ce pretindea ea însăși multă răbdare și mult timp. Așa ceva nu faci decât atunci când te afli într-adevăr în starea necesară. O singură dată se străduise să intre în rol, simțind că el venise acasă devreme tocmai pentru a o picta. Se nimerise, însă, ca tocmai atunci să nu aibă ea chef de așa ceva. Avusese un mic necaz la institut cu un asistent care încercase mai de mult să-i tragă clopotele, un tânăr plin de calități, însă groaznic de pedant și de încântat de sine. În ziua aceea, după ce că relațiile dintre ei erau mai mult decât proaste, asistentul ironizând-o de față cu toată lumea ori de câte ori o vedea, ea descoperise o inadvertență într-o părere pe care el și-o exprimase la seminar. Junele medic, bine pregătit, ajuns cadru universitar prin merite și nu prin pile, se încăpățână în părerea lui, deși era evident și pentru ultimul dintre învățăcei că studenta Colțea avea dreptate. Până la urmă, tânărul, întotdeauna atât de meticulos și de sigur pe sine, făcu o criză de isterie și ieși trântind ușa. Nepoata lui Colțea dărâmase în fața colegilor ei un mit; dar asta n-o făcu defel fericită. Dimpotrivă, veni acasă și, încercând să uite incidentul, se pregăti pentru rolul unei matroane cu patru copii, pozând maiestuoasă pe un fotoliu uriaș. Nu-i reuși machiajul și nici costumația nu-i stătea nicicum, deși cu doar puține zile în urmă, aceeași cucoană stimabilă își făcuse apariția în încăpere cu cel mai natural aer cu putință. Ceea ce realiza Domnișoara era artă, nu puteai să te bagi cu forța în universul acela atât de sensibil. (Asta nu vrea să însemne că desenele Doctorului n-ar fi fost și ele tot artă, că ele n-ar fi pătruns, la rândul lor, în eterul rarefiat unde te ducea fata. Dimpotrivă, arta Doctorului era chiar remarcabilă, extraordinar cum semănau picturile lui cu fotografiile din care se inspirase Domnișoara! Dacă nu ne-ar auzi nimeni, am spune că desenele lui Niky semănau chiar prea mult cu fotografiile. Însă cum să-l critici pe Doctor chiar la Piatra Arsă?) În seara disputei cu asistentul, din ședința de pictură nu ieși nimic, iar cei doi se simțiră atât de stânjeniți, încât vreme de mai multe zile se ocoliră reciproc. Trecură două săptămâni până să se poată uita din nou senini unul la celălalt. Și mai trecură alte săptămâni până să îndrăznească să-și reia serile de dinainte. Matroana, mamă a patru copii atât de reușiți, nu mai poză niciodată în fața lui Niky și desenul început dispăru și el de pe șevalet.

Dar despre toate astea nu s-a aflat în Piatra Arsă. în schimb, s-a șoptit despre un alt personaj… De fapt, nu despre un personaj s-a vorbit. De fapt… Păi, iată ce s-a întâmplat: într-o zi, făcând curățenie în casă și depășind perimetrul ce-i era îngăduit, una dintre cele două femei, intrând în camera Domnișoarei, găsi pe manechinul străvechi, folosit de nepoata lui Colțea atunci când își confecționa costumele, o rochie de mireasă. Asta era o veste imposibil de tăinuit, bucuria femeii era prea mare: în sfârșit, Domnișoara se mărită! Șoaptele se răspândiră rapid în localitate, dar nimeni nu îndrăzni să-l interpeleze nici pe Doctor, nici pe nepoata lui Colțea. Cele câteva apropouri șugubețe au trecut neînțelese atât de tutore, cât și de pupilă. Ceea ce i-a făcut pe indiscreți să fie mai atenți: iată o veste reprezentând, deocamdată, o taină. Și, dacă Doctorul vrea așa, înseamnă că are el motive! Nimeni n-a mai spus deocamdată nimic, însă privirile vecinilor nu puteau fi strunite: începeau să discute ochii. Și din nou, cei doi n-au înțeles ceea ce „li se spunea.”

Pe urmă, vestea se confirmă, atunci când cineva, absolut întâmplător, fusese de față când Domnișoara cumpărase de la oraș mai mulți metri de voal. Coincidențele sunt mesajele lui Dumnezeu. În fond, oamenii din Piatra Arsă constituiau cu toții familia nepoatei lui Colțea. Cum să nu știe ei, cum să nu simtă când se pregătea un asemenea eveniment? Dar dacă Doctorul se încăpățânează să dorească să păstreze taina, bine, o să se facă și oamenii că nu știu nimic. Jocul acesta parcă face să crească bucuria tuturor…

Da, dar cine este alesul? Aici nici măcar Dumnezeu nu le-a trimis vreun semn. Nimeni, dar absolut nimeni, n-a văzut-o nici în continuare pe Domnișoara în prezența misteriosului logodnic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.