Cultura cu spatele întors la criză

George Banu deschide „teatrul de luptă”: Cultura bate Criza? O iluzie? O conflagraţie teoretică? O gură de oxigen?

La răstimpuri, miraculoase perpetuu, cultura şi artele se scutură vertiginos de înfăţişarea precară şi sărăcăcioasă pe care le-o impun vremurile de criză. Ca mârţoaga din basmele copilăriei, hrănită cu un făraş de jăratic, care ni se arată brusc un bidiviu năvalnic, un armăsar ce ne duce oriunde în lume. Pariaţi pe cultură oricând, contaţi pe flacăra ei interioară, lăsaţi-vă conduşi cât mai des de alte orizonturi decât acelea otrăvite de cursul devizelor, de sondajele de audienţă, de minciuna şi corupţia ce tind să detroneze toate valorile.

Prof. dr. Sorin Alexandrescu a iniţiat un nou program sub auspiciile CESI, centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, înfiinţat în 2001, la Universitatea Bucureşti. Se cheamă „Cultura bate Criza” şi debutează cu o serie de conferinţe şi dialoguri, prima dintre ele, desfăşurată pe 28 octombrie la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti, avându-l ca invitat pe reputatul teatrolog şi om de teatru George Banu, autorul a peste 25 de cărţi tipărite în România, Olanda şi Franţa, multipremiat şi medaliat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, cu Ordinul Oranje-Nassau conferit de regina Olandei, cu premiile UNITER şi seria continuă.

Iniţiatorul şi moderatorul acestei serii, prin care oamenii de cultură îşi fac curaj şi oferă măcar o gură de oxigen publicului însetat de cultură, a anunţat primul careu de aşi, din luna octombrie. Întâlnirile vor continua acest debut remarcabil cu George Banu vorbindu-ne despre „Shakespeare, visul şi lumea”. Conflagraţia culturii se anunţă interesantă căci vin pe rând Mihai Măniuţiu, ce ne va vorbi despre „Actorul şi măştile lui”, Andrei Pleşu despicând paternitatea şi ADN-ul confesiunilor în „Jurnalul. Al cui?” în 30 noiembrie, după care urmează Hayden White, o celebritate prin scrierile sale, cu o conferinţă despre istorie şi fabulaţie, „History and Fiction”. În noiembrie, Solomon Marcus, recent întors dintr-un turneu de conferinţe, ne va regala cu spiritul lui fosforescent care nu uită să ne trezească la realitatea că ştiinţele fac parte din cultură şi deseori sunt avangarda, dacă nu locul geometric al marilor deschideri.

Sala a fost arhiplină la conferinţa lui George Banu, dezinvolt şi sfătos ca întotdeauna, erudit fără pedanterie. Ca un personaj pictat de Rembrandt. A fost extrem de pilduitoare povestea cu strategia debuturilor şi finalurilor în teatru, dar şi în viaţă. Ea nu se referea doar la debuturi şi finaluri de conferinţă. Ci şi de perioade istorice, de contexte potrivnice, precum acela care i-a impus exilul lui Lucian Pintilie după ce a montat „Revizorul”. De curente estetice şi scenarii ale puterii. Tipice postcomunismului şi tranziţiei pe meleaguri dâmboviţene, dar şi în toată Europa de Est sau în Rusia de după căderea Cortinei de Fier.

Cultura este un proiect continuu, iar criza, un duşman ce-şi reinventează arsenalul de luptă. Ca să nu ne iluzionăm, în tot acest duel care a sacrificat cultura până la mizerabilismul condiţiei creatorilor, e bine să-i amintim omului de cultură să fie liber, să aibă curajul de a rămâne liber şi de a întoarce spatele crizei întorcând spatele puterii şi slugărniciei. Realitatea are nevoie de teatrul libertăţii cel puţin cât are nevoie de teatrul visului. Exemplele alese din opera lui Shakespeare de George Banu insistă pe faptul că teatrul, id est cultura, nu poate renunţa să fie cursa de şoareci ce dezvăluie vinovăţia şi crima. Oricât am râvni să ne scufundăm în teatrul jongleur de găselniţe şi artificii.

Amintiri pariziene

Şi eu am mai multe debuturi pentru acest articol despre George Banu. Eram în 1990 la Paris. Apăruse cartea „Roumanie le plus grand mensonge”. După o spectaculoasă intrare pe scena Europei, România traversa o criză imensă de imagine. Pe strada Verneuil din Paris, la editura lui Constantin Tacou, o editură 1000% fundamental culturală, tronau acele monografii critice fără egal despre marii autori şi gânditori ai lumii. M-am întâlnit cu George Banu şi am băut o cafea lângă Opera Garnier. Mi-a povestit o mulţime de proiecte la care lucra, era ca un corn al abundenţei de idei şi proiecte. Spre deosebire de alţi oameni de cultură, el chiar le-a dus la capăt cu prisosinţă, fiind în stare să câştige nu doar orgolioase bătălii conjuncturale, ci un război al culturii cu orice tip de criză. La George Banu, vorbele devin fapte şi faptele bat verbiajul găunos al celorlalţi. Nu s-a lăsat doborât de criza aceea de imagine în care a intrat România după mineriada din iunie şi ridicarea cortinei adevărului despre decembrie 1989. A început să lucreze tenace, dezinvolt pentru teatrul românesc, a creat o mulţime de punţi. Într-o zi, într-o altă călătorie a mea la Paris, Constantin Tacou mi-a arătat un volum spectaculos al lui George Banu, pe care-l editase, „Théâtre ou l’instant habite”. Văd şi azi volumul masiv şi elegant, o sinteză pilduitoare în lumea culturii teatrale mondiale. Am dat de cărţile lui George Banu în marile biblioteci din New York, fac parte din bibliografia de referinţă a marilor universităţi. Ascultându-l acum, la Bucureşti, vorbind despre teatru şi vis la Shakespeare, despre arta actorului, aşa cum o dezvoltă marele dramaturg, despre teatrul din viaţă şi proprietatea rolurilor în care jucăm sau falsitatea şi macularea pe care ne-o pot induce, m-am gândit în ce fel cultura răzbună şi învinge crizele, la scara individului şi a personalităţii.

George Banu

Iată, George Banu ne-a vorbit în conferinţa lui despre Emil Cioran. Unde? În aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, unde Cioran şi-a tocit coatele citind toată ziua cărţile, devorându-le. Era tânăr şi o altă criză era traversată de România şi Europa şi de întreaga lume. Cultura se lua şi atunci la trântă cu criza naţională, europeană şi mondială. Tânărul Cioran bătea criza citind şi scriind-şi primele eseuri şi cărţi. Cu spatele întors la frigul şi lipsurile vieţii lui de student sărac, care găsea lumină, căldură şi cultură pe gratis în marea bibliotecă. Stând de vorbă cu Emil Cioran, în aceeaşi perioadă a anului 1990, după mineriadă, mi-a spus că ar fi venit poate la Bucureşti să-şi revadă biblioteca de vizavi de Palatul Regal, dacă nu ar fi fost arsă cu napalm. Distrugerea Bibliotecii, gândul de a da peste scrumul şi tabla răsucită de flăcări a acelui acoperiş care i-a adăpostit visele şi construcţia de sine îl oripilau. Refuzul de a se întoarce în România a devenit definitiv şi irevocabil. Ca şi exilul pe mai departe în cultură.

Dar a trimis atunci prin George Banu o donaţie de carte, „Fenomenologia spiritului” cu dedicaţie, a trimis prin Tacou volumele sale, a reintrat pe o altă uşă decât aceea interzisă în cultura română. Evocându-l în conferinţa sa atât de densă, George Banu l-a adus prin cultura română contemporană pe Emil Cioran în biblioteca de care se leagă nu doar acoperişul ce l-a adăpostit, ci şi ethosul, spaţiul moral şi cultural pe care îl va dezvolta la Paris. L-a adus apoi după acest preambul sugestiv despre cultura ce întoarce spatele crizei morale, fireşte pe Shakespeare, pornind de la ideea lansată încă de greci, dar şi înaintea lor, că lumea e un teatru. Că e sortit culturii de milenii să lupte cu toate crizele din om şi din realitate, să-i dea fiinţei un orizont mai înalt şi s-o fortifice, pragmatic, artisanal, dar şi ontologic şi filosofic, să-i amintească contemporanului de azi de nume abandonate de vipiada şi criza axiologică din toate, ce răstoarnă valorile. George Banu ne-a reamintit de eseul lui Tudor Vianu, „Lumea ca teatru”, pe care l-am citit la vremea adolescenţei mele ca un text disident, ca o bătălie spirituală cu criza istorică, politică şi morală prin care trecea România sub comunism. Ce distanţă între textele lui Vianu şi cele ale lui Ralea, ultimul obsedat de funcţii şi poziţii în Ambasade, gudurându-se pe lângă putere şi neştiind cum să-i mai intre în voie, scriind rapoarte de la New York despre vizita regelui Mihai de după abdicarea forţată. Remarcabil gestul lui George Banu de a ne aduce aminte de Tudor Vianu.

Visul şi utopiile au o precizie de laser

Cultura nu poate bate sau învinge criza cu proiecte vagi, cu fumigene verbale, cu ignoranţa şi semidoctismul la care criza apelează, ca să ne ţină în frâu, ca să ne spele creierele, ca să ne bage minţile în cap că nu există alternative. Cultura înseamnă precizie, libertate, informaţie, creativitate, adevăruri, autenticitate. Cultura este pepiniera alternativelor. Criza economică sau de orice natură are o evoluţie dictatorială, ca orice epidemie. Dacă nu-i stabilim antidotul ucide în masă, legumizează oameni, popoare.

Toată conferinţa de la bibliotecă a fost un mod de a înţelege teatrul lui Shakespeare în relaţie cu visul, ca un raport între vocaţia memoriei de a construi şi hybrisul sau vina în care uitarea ne poate condamna la un destin de mâna a doua, cenuşiu, strivit de conjuncturi şi manipulare. George Banu a demontat din Shakespeare citatele, ca pe versetele ori principiile unui Dialog şi Decalog între conferenţiar şi auditoriul ridicat treptat la rolul de actor. A scris şi regizat cu textul conferinţei sale drama şi comedia gândirii şi acţiunii spirituale din fiecare participant. Teatrul, id est cultura, e menit, cum spune Shakespeare, să-i ţină lumii oglinzile în faţă. E cântar ce sancţionează întrecerea măsurii fireşti, iubire a spectacolului şi dispreţ faţă de circ şi dictatul plebei, instrumentând vulgaritatea şi ieftina manipulare, e echilibrul dintre realitate şi disimulare, dintre identitate şi polifonia de roluri administrată de filosofia lui Kierkegaard, la care aş fi apelat în demonstraţie. Dumnezeu ne-a distribuit în roluri cu care ne identificăm sau le transgresăm. Antonio e melancolicul. Graţiano e bufonul etern. Teatrul ne învaţă vârstele fiinţei noastre şi vârstele condiţiei umane. Cum să devenim bătrâni, cum să ne administrăm dorinţele, să ni le schimbăm fără a renunţa la treptele dorinţelor, ce alcătuiesc scara ce urcă la cer. Omul evoluează pe o scenă planetară, nu poate să se comporte ca un ins meduzat de starurile mediatice contemporane, mondializate, aşa-numitul „the people”. Cultura îl ajută să nu se lase locuit de vidul interior, de lozinci, de aparenţe, e la toate nivelurile o deconspirare precum în replica amintită de George Banu din „Noaptea regilor” între Olivia şi femeia travestită Viola. La întrebarea „Eşti actor?” Răspunsul a venit repede şi limpede: „Nu, dar vă jur că nu sunt ceea ce joc”.

Cultura verifică şi certifică adevăruri precum în „Hamlet”, unde crima ce l-a ucis pe tatăl lui e scoasă la lumină de teatrul ca o cursă de şoareci. Claudius cade în cursă. Momentele artistice de respiro ce au presărat conferinţa, monologuri din piesele lui Shakespeare şi muzica la violoncel interpretată de Mircea Marian au fost bine venite. Dar nu pot să nu observ pierderea studiilor de dicţie din învăţământul teatral contemporan. Puţini actori mai ştiu să spună textul, să îţi dezvolte capacitatea de persuasiune şi harul teatral din felul în care îşi rostesc partitura.

Asta m-a făcut să trag o concluzie implicită.

Bătăliile culturii în vremuri de criză trebuie să stăpânească o artă a spunerii şi să învingă retoricile crizei, bâlbâite, mincinoase, fără drept la replică, haotice, asurzitoare.

Cultura nu ne oferă doar gura de oxigen a supravieţuirii, ci oxigenul continuu care ne ţine mintea limpede.

Conferinţa a fost un admirabil remember al multora din ideile întâlnite în cărţile publicate în franceză şi în română de George Banu. Cu mereu acel adaos de nuanţe şi de schimbare, vorba lui Kierkegaard care spunea că repetiţia este acelaşi lucru şi totuşi schimbare. George Banu îşi comunică întotdeauna strălucitor textul său, nu repetă nimic, aşa am aflat de ce nu a vrut să fie actor. Cultura lui în teatru este proverbială. E viu însă şi felul în care îşi păstrează autenticitatea şi vibraţia o face să poată lupta cu orice impas, să depăşească crize, exiluri, dar mai ales complexele de superioritate, tendinţa de a reduce vocaţia la consumism. Mi-am luat autograful la plecare de la un prieten vechi, mai privind o dată una din cărţile lui admirabile, albumul despre artele plastice şi teatru „Spatele omului”. O carte despre dezinhibare, despre eliberarea reală de contactul frontal cu sala spectatorilor, cu supremaţia publicului de spectatori. Peter Brook, ne aminteşte George Banu, consideră că regia s-a născut atunci când cineva a îndrăznit să arate pentru prima oară actorul cu spatele întors la public.

M-am întrebat în ce fel se poate întoarce cultura cu spatele la criză. Şi ce mai păstrează vremurile moderne din apostolatul culturii. Modern, George Banu inspiră, prin tot ce scrie şi face, acest apostolat al libertăţii profunde prin cultură.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.