De ce pun la zid România, Polonia şi Ungaria mahării UE?

Mărturisesc că întrebarea mă preocupă de mai mult timp, chit că, în afară de atât de des invocata chestiune a Justiţiei de către liderii Uniunii Europene, nu am văzut niciodată şi alte argumente. Trebuie, să recunoaştem, totuşi, că aceste trei state au destule lucruri pozitive în comun, care, de fapt, sunt adevăratele mize ale acestei blamări.

Cu alte cuvinte, problemele cu justiţia sunt pretextul, şi nu cauza adevărată a respectivei puneri la zid. Oare de ce?

Înainte de toate, trebuie spus că cele trei ţări sunt din estul Europei, ceea ce spune foarte mult din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, despre care se poate vorbi pe îndelete. În al doilea rând, ele sunt unite de un alt element comun dat fiind că în trecutul relativ recent, fiecare dintre ele a avut o poziţie specială, iconoclastă aş zice, pe care, ştiind-o, mahării de la Bruxelles nu o uită, iar în sinea lor nici nu o iartă, pentru că acea atitudine rebelă a însemnat CEVA DEOSEBIT, nu doar în momentul respectiv, ci şi din perspectiva evoluţiilor de pe bătrânul nostru continent.

                                     Reperele trecutului recent

Se ştie că, de-a lungul istoriei, polonezii au fost o naţiune cu rang, demnitate şi verticalitate, care nu a acceptat umilirea şi supunerea. În Al Doilea Război Mondial, Polonia, care a avut de suferit enorm din punct de vedere uman şi material din partea ambelor părţi beligerante ( Germania şi, respectiv, URSS au invadat-o în 1939), este cea care s-a revoltat împotriva cotropitorului hitlerist şi tot din această ţară Hitler şi acoliţii lui sceleraţi au primit una dintre loviturile fatale, cu rol major în eşecul lor. Asta s-a întâmplat după ce polonezii au capturat şi au transmis spionajului britanic o maşină de cifrat ENIGMA inventată de nemţi şi care le asigura supremaţia în materie de secret militar pe câmpul de luptă.

A fost un eveniment cu implicaţii imense, încă neevaluate în întregime, datorită căruia, în surdină, în multe case nemţeşti sunt puternice ranchiuna şi resentimentele faţă de vecinul din Est, căruia Germania nazistă îi mai ocupase şi unele părţi din teritoriu. Din cealaltă parte, în cursul aceleiaşi conflagraţii militare, bolşevicii au fost cei care, din ordinul expres al lui Stalin, au executat cu sânge rece, la Katyn, crema ofiţerilor polonezi – este vorba de câteva mii de oameni.

După 1945, intrată în zona de influenţă sovietică, Polonia a fost unul din primele state din Tratatul de la Varşovia, creat la ordinul Kremlinului, în care muncitorimea s-a revoltat împotriva dominaţiei Moscovei. Tot în Polonia, în anii 1970, la Gdansk a apărut Sindicatul Solidaritatea, condus de Lech Walesa, organizaţie care, sprijinită şi de influenta Biserică Catolică, al cărei Papă, Ioan Paul al II-lea, era polonezul Karol Woytila, a jucat un rol decisiv în prăbuşirea comunismului în această ţară şi a zdruncinat din temelii sistemul socialist din Europa, diriguit de la Moscova.

La fel de bine sunt cunoscute reperele Ungariei, cu un rol major în Europa Centrală. Aici, acum, aş insista asupra perioadei imediate de după război, când, la Budapesta, şi apoi în toată ţara, pe 23 octombrie 1956, s-a declanşat revoluţia anticomunistă şi antisovietică, un eveniment de mare impact pe plan naţional şi, deopotrivă, în cadrul sistemului socialist, dovedind că, URSS nu respecta nici pe departe dreptul popoarelor la independenţă şi dezvoltare de sine stătătoare, fapt cu atât mai grav cu cât era vorba de ţări cu acelaşi sistem politic.

Sângeroasa reprimare a revoluţiei din Ungaria făcută de cei 150.000 militari sovietici şi de cele 6.000 de tancuri, numărul mare de victime umane  civile şi marile pagube materiale provocate ilustrează faţa hâdă a societăţii bolşevice, lucru cu atât mai şocant cu cât totul s-a produs la trei ani după moartea lui Stalin şi la câteva luni după ce Hruşciov a rostit celebrul discurs de demascare (februarie 1956 ) a marilor nelegiuri ale sinistrului dictator. Revoluţia a dat o lovitură uriaşă modelului de socialism elaborat şi promovat de Kremlin, care ilustrează personalitatea puternică şi forţa demnităţii naţiunii ungare. Or, toate astea nu pot fi eludate azi, când ne referim la rolul şi locul Ungariei în concertul european.

Cât o priveşte, din păcate, România nu se poate lăuda cu revolte antisovietice ale populaţiei, dar un sentiment crescând anti-URSS s-a consemnat în mod cert şi vizibil la nivelul întregului popor. Pe de altă parte nu este mai puţin adevărat că, datorită unei iscusite manevre politice şi diplomatice a lui Gh. Gheorghiu-Dej, trupele sovietice au părăsit România în iunie-iulie 1958, în timp ce în Ungaria şi Polonia ele au rămas până în 1990.

Diplomaţia care a fisurat un gheţar imens

De asemenea, nimic nu poate şterge cu buretele ceea ce a făcut diplomaţia Bucureştiului pe plan internaţional după 1964, când, la Bucureşti, s-a adoptat Declaraţia din aprilie, iniţiată tot pe timpul lui Dej, care a marcat desprinderea României de sub tutela Moscovei. Ca urmare, în ianuarie 1967, în plin Război Rece, România a stabilit relaţii diplomatice cu RFG, fiind a doua ţară, după URSS, care făcea un atare gest, condamnat prompt de Moscova şi de alte state satelite. Apoi în septembrie 1967, ministrul român de Externe, Corneliu Mănescu, a devenit preşedintele Adunării Generale a ONU, eveniment ce a consacrat dinamismul, deschiderea şi eficienţa diplomaţiei Bucureştiului, angajată în demersuri de mare impact în fisurarea Războiului Rece, în edificare unui climat extern de destindere.

În acest sens am în vedere poziţia de după Războiul de „şase zile”, iunie 1967, când Bucureştiul nu a dat curs ordinului Moscovei de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul, ceea ce alte state socialiste au făcut imediat; apropierea de China; medierea dintre China şi SUA şi, mai ales, în Orientul Mijlociu (dialogul egipteano-israelian, înainte de toate), neagreate deloc de Moscova, datorită cărora, cu timpul, URSS a tratat cu neîncredere ţara noastră, acordându-i un statut similar cu al Belgiei sau Olandei, de pildă, adică al unor state inamice, membre ale NATO.

În acelaşi sens să amintim de vizita la Bucureşti, mai 1968, a preşedintelui francez Charles de Gaulle, a doua într-o ţară socialistă după cea din URSS; în august 1969, la Bucureşti a venit preşedintele SUA, Richard Nixon, vizită datorită căreia a fost amânat cu câteva zile Congresul PCR, ambele evenimente stârnind furia  gerontocraţilor de la Kremlin, în frunte cu L.I. Brejnev, „părintele suveranităţii limitate”, formulă preluată din mers azi de mahării UE, în frunte cu Jean-Claude Junker, sau ai PPE, în frunte cu ternul bavarez Manfred Weber. Ca urmare, Moscova a trimis la Bucureşti, la Congres o delegaţie de mâna a doua.

De fapt, cine îşi închipuie că, în acele vremuri, Moscova nu folosea cele mai diverse prilejuri politice, diplomatice, militare sau economice pentru a carota România, ori e dulce copil, ori e rău intenţionat. Există în acest sens multe documente oficiale publicate în volume, cum sunt cele semnate de Larry Watts. La fel s-a întâmplat în cazul Poloniei şi Ungariei.

În fine, să nu uităm, totuşi, că sferele de influenţă funcţionau la parametri normali, iar între cele două superputeri ale vremurilor, URSS şi SUA, se încheiau adesea marşandajuri odioase, evident pe seama celorlalte state din Est, ca şi din Vest !

Respingerea tutelei Moscovei şi construcţia europeană

Cu acest statut, schiţat în mare, cele trei ţări – România, Polonia şi Ungaria – au abordat vremurile de după căderea comunismului pe teritoriul propriu şi prăbuşirea sistemului socialist din Europa, urmată de destrămarea URSS. Ultimele două au făcut-o cu mai mare succes, mai tranşant şi mai inovativ, dând dovadă de coerenţă  şi cunoaşterea interesului naţional, apoi un rol deosebit a avut şi emigraţia proprie, de care ele au ţinut aproape chiar şi în anii crânceni ai epocii socialisto-bolşevice. Din păcate, nu a făcut la fel şi Bucureştiul, iar acest lucru s-a simţit din plin imediat după 1989. Cât priveşte coerenţa şi definirea intereselor naţionale – despre orice putem vorbi, numai despre asta -nu!

Noii lideri de la Varşovia şi Budapesta au dovedit mobilitate, deschidere şi oportunism, la care s-au adăugat tot fel de jocuri externe, adesea complexe şi subterane, ceea ce a făcut ca ele să intre în primul val în NATO şi apoi în UE, în vreme ce România a căpătat acest statut ulterior şi în urma unor eforturi politice şi diplomatice sisifice adesea.

Azi, cele trei ţări sunt partenere în Alianţa Atlantică şi în UE şi se confruntă cu probleme similare în relaţiile cu liderii Uniunii. Deşi pare paradoxal, reacţia dură, categorică adesea, a unora dintre liderii de la Bruxelles, le uneşte şi, în subtext, trimite la elementele comune din amintitul trecut istoric apropiat al celor trei ţări şi popoare.

Chingile UE – efigie şi revers

Nu este singurul factor comun de mare importanţă în actuala conjunctură externă. Spun asta pentru că trebuie reamintit aici că liderilor de la Bruxelles nu le-a picat deloc bine când, la mijlocul anului 2016, premierul ungar Viktor Orban şi-a exprimat opţiunea deschisă pentru candidatul republican Donald Trump în perspectiva prezidenţialelor din SUA, din noiembrie.

Aceiaşi mahări ai UE nu au privit deloc cu plăcere faptul că prima ţară din Alianţă pe care a vizitat-o noul preşedinte american Trump a fost Polonia (5 iulie 2017; în Marea Britanie şi apoi la Bruxelles el a mers ulterior). Asta după ce noul şef al Casei Albe ceruse public, aşa cum făcuse şi în campania dinaintea prezidenţialelor, ca statele membre NATO să aloce 2% din PIB cheltuielilor militare, criticând-o deschis pe cancelara Angela Merkel pentru că nu face acest lucru. Or, de pildă, 2% din bugetul Germaniei nu se pot compara niciodată cu 2% din cel al României sau Ungariei!

Să fie oare întâmplător că, între timp, Merkel nu i-a menajat deloc pe liderii de la Varşovia, deşi ei aparţin aceleiaşi familii politice- recte Partidul Popular European- comportamentul ei amintind, fie că ne convine fie că nu, de vremurile pe care le credeam apuse ?

La fel, relaţiile excelente dintre Administraţia Trump şi Guvernul Orban nu pică deloc bine pentru „birocraţii de la Bruxelles”,  cum îi numeşte chiar premierul ungar, dar, deopotrivă, şi pentru Berlin sau Paris, din ultima perspectivă fostul preşedinte francez de dreapta, Nicolas Sarkozy, care a vizitat recent Budapesta, şi-a exprimat deschis opţiunea „pentru prietenul său, Viktor Orban”.

E adevărat, la 20 martie a.c., liderii PPE au supendat Fidesz, partidul premierului ungar, după ce iniţial vorbiseră despre excludere, pentru că omul politic de la Budapesta „adusese atingere statului de drept”.„Nu trebuie să fim naivi cu două luni înaintea alegerilor europene, acest compromis era singurul mijloc de a salva ruptura în cadrul PPE”, declara pentru Fracetelevisions un participant la şedinţă. Pe urmă, se poate dispensa cu una cu două PPE de grupul europarlamentar ungar ?

În realitate, liderii de la Bruxelles au fost foarte deranjaţi că, în eurocampanie, la Budapesta şi în ţară au apărut afişe cu pozele lui Juncker, preşedintele CE, şi miliardarului american George Soroş, evreu de origine ungară, însoţite de cuvintele „Aveţi dreptul de a şti ce face Bruxelles-ul!” Dedesubt, mesajul preciza: „Ei vor să introducă o cotă obligatorie de imigranţi. Ei vor să slăbească protecţia statelor membre!” Cum Junker este o figură de prim plan a PPE, o atare opinie categorică nu putea fi acceptată de el şi ciracii săi!

Relaţiile cu Trump şi Israel – benefice ori piatră de moară ?

Introducând în discuţie problema migraţiei, trebuie spus aici că nici Polonia, şi nici Ungaria nu acceptă ideile privind rezolvarea acesteia la nivelul UE aşa cum le-a făcut cancelara Merkel, care, cinstit vorbind, este cea care a provocat-o. Evident, slugoiul ei Weber nu poate avea altă opinie şi asta se vede atât la nivelul PPE, cât şi în felul cum tratează ţările amintite!

Venind vorba despre Soroş, trebuia reamintit că el este în bune relaţii cu liderii UE, care nu au întârziat să-l critice pe Orban şi guvernul său când s-a luat decizia închiderii Universităţii deschise de miliardarul american în Ungaria! Cum nici în Polonia, Soroş nu are un statut privilegiat şi este criticat frecvent de oficialităţi, avem un nou element comun celor trei ţări, dat fiind că, şi la Bucureşti, liderii PSD nu l-au menajat deloc pe miliardar. Să adăugăm, în context, că el nu este agreat deloc de Administraţia Trump, care-l acuză de multe lucruri necurate, şi, deşi pare paradoxal, este persona non grata pentru Guvernul Israelului.

Evocând relaţiile cu Israelul, adaug un alt factor comun României şi Ungariei, şi anume raporturile privilegiate cu această ţară, mai precis cu cabinetul Netanyahu. Reamintesc că premierul israelian a vizitat Ungaria, ceea ce nu s-a întâmplat cu alte capitale din UE, şi are relaţii personale excelente cu omologul său budapestan.

La fel stau lucrurile cu România, dialogul cu Tel-Avivul fiind unul constant şi la nivel foarte ridicat, premierul Viorica Dăncilă vizitând Israelul şi conferind cu omologul său israelian, vizită în urma căreia s-a consemnat ceva unic în cronica UE şi chiar a vieţii internaţionele, premierul român alegându-se cu plângere penală pentru… trădare de ţară făcută de Şică Mandolină, un politician bucureştean de mucava, pe filiera Klaus Iohannis, care-l are în spate pe Manfred Weber, care, la rândul lui, o are în spate pe protectoarea sa, Angela Merkel.

Cum, în plus, premierul Dăncilă a vorbit despre mutarea ambasadei României la Ierusalim, procedând la fel ca şi Administraţia Trump, îşi închipuie cineva cu scaun la cap că liderii de la Bruxelles acceptă ideea, dat fiind că România ar ieşi iar din front ? Sigur, nu vom asista nicicând la represalii care să aibă această justificarea pe faţă, dar numai naivii îşi închipuie că mahării citaţi tolerează atare iniţiative, egale, pentru ei, cu o sfidare şi o răzmeriţă!

În concluzie, acest nou element comun celor trei ţări atestat de relaţiile speciale cu Administraţia Trump – România având, cum se ştie un parteneriat strategic solid cu SUA – nu este agreat de „birocraţii de la Bruxelles”, unde trecutul recent de aliat rebel al României, Poloniei şi Ungariei este evocat frecvent în surdină.

Convergenţe geostrategice şi politice stranii

În context, în ce ne priveşte, aş introduce două întâmplări pline de tâlc. În 1976, cu prilejul vizitei lui Brejnev la Bucureşti  ( 22-24 noiembrie ), ca ziarist la revista LUMEA, am  fost detaşat la centrul de presă de la hotelul Dorobanţi. Fiind prima vizită în România a liderului bolşevic de la Moscova după ce, în august 1968, Nicolae Ceauşescu condamnase în termeni duri invadarea Cehoslovaciei, era urmărită de numeroşi ziarişti străini, îndeosebi vestici, veniţi special. Printre ei se afla şi Viktor M. de la un influent cotidian vest-grman, arhicunoscut pentru atitudinea sa violent antiromânească.

Indiferent ce se făcea la Bucureşti, ziaristul vest-german nu scăpa ocazia ca, în articol, să aducă vorba despre situaţia minorităţii maghiare din România şi, automat, s-o deplângă. Se comporta agresiv şi în discuţiile directe. La un moment dat ne-am intersectat, tocmai mă despărţeam de Manuel Lucbert, de la „Le Monde”, specialist în spaţiul Estic European, pe care-l cunoscusem la Paris, chiar în redacţia prestigiosului cotidian, iar Viktor M. a ţinut ca, mie şi celorlalţi colegi români să ne reproşeze că pe el şi pe omologii săi nemţi „doar îi supraveghem, dar  nu-i ajutăm!”

„Pentru a vă supraveghea sunt oameni calificaţi, la fel ca şi ai dvs., în R. F. Germania pentru cei din Est. Cât priveşte articolele pe care le transmiteţi de aici,  nu am nevoie să le văd înainte întrucât, în proporţie de cel puţin 75 la sută, ştiu ce veţi scrie, fiind perfect previzibil în antiromânismul dumneavoastră”, i-am răspuns. S-a uitat lung la mine, iar replica lui m-a şocat, atunci şi ulterior.

„Sigur, voi acum încercaţi să-l îmbunaţi pe Brejnev, după ce, potrivit obiceiului românesc, aţi întors spatele şi ultimului vostru mare aliat ! Credeţi că vă va merge la nesfârşit ?” Nu i-am răspuns la provocarea făţişă, eu spusesem ceva, iar el altceva, dar vorbele lui le-am transcris într-un carnet, fără a le comenta cu cineva. Mărturisesc că, totuşi, cât eram de tânăr pe atunci, m-a şocat că, la 32 de ani după război, un ziarist vest-german reproşa românilor că, pe 23 august 1944, au trecut în tabăra aliaţilor, aliaţi cu rol decisiv în apariţia, consolidarea şi avântul economic al noului stat democratic german !

Uitasem acele vorbe până de curând, când mi-a căzut sub ochi volumul „Diplomat la Moscova. Mărturisiri incomode”, semnat de Savian Bulacu-Lăpuşata, despre care am mai vorbit în aceste coloane, dar în alt context. La un moment dat, autorul reproduce după înregistrarea pe reportofon o discuţie pe care, în vara lui 1990, Silviu Brucan a avut-o la Moscova, cu redactorul şef al ziarului „Izvestia”, doctor în istorie.

Amintesc că, pe atunci, Brucan, care se pretindea profesor, dar nu ştiu dacă avea bacalaureatul, era pe cai mari, dar neoficial, în noul regim instalat la Bucureşti după căderea  comunismului, dovadă că în capitala rusă i s-a rezervat apartamentul prezidenţial de la Ambasadă, în care dormise doar Ceauşescu. Cum oaspetele român adoptase un ton plin de reproşuri de tot felul şi în discuţia de la „Izvestia”, gazda nu i-a rămas datoare.

„Sunteţi nestatornici, domnule profesor. Din câte cunosc eu, de-a lungul istoriei, în marile conflagraţii europene şi mondiale, conducătorii români nu au fost loiali până la capăt cu cei cu care s-au aliat.Au trădat uşor şi tot atât de uşor şi-au părăsit aliatul trecând cu bagaje cu tot, în tabăra adversă. Subliniez, este vorba de conducătorii români, nu de poporul român, pe care îl respect pentru ospitalitatea de care m-am bucurat în vizitele în România.

Personal, nu-i iubesc pe unguri sau pe polonezi mai mult decât pe români. Ei au fost întotdeauna împotriva noastră, de la cap la coadă, cum se spune, şi, într-un fel, merită aprecierea pentru constanţă în atitudinea lor şi am procedat în consecinţă cu ei în vremurile tulburi ale istoriei (…). Oscilaţiile dumneavoasră în relaţiile cu aliaţii şi cu vecinii ne-au determinat să fim „prudenţi” în relaţiile cu politicienii români. Şi nu numai noi.”

Afirmaţii dure, şocante, neaşteptate şi tranşante, fără pic de nuanţări, în faţa cărora  Brucan „a rămas pur şi simplu uluit, dezorientat”, după cum notează autorul cărţii. A încercat să replice, dar interlocutorul i-a tăiat-o, pretextând că trebuie să plece. Savian Bulacu-Lăpuşata notează: „Am fost totuşi dezamăgit de lipsa de orientare a profesorului. Pur şi simplu şi-a subestimat interlocutorul!” Personal, atunci, ca şi acum, m-ar fi interesat replica lui Brucan, dar ştiind că el se învăţase doar să predice de la „catedră”, cred că ar fi fost dezamăgitoare.

Ce m-a frapat peste timp este perfecta concordanţă între punctul de vedere al  jurnalistului vest-german şi cel al redactorului-şef moscovit, exprimate în vremuri diferite şi de persoane aparţinând unor regimuri politice diferite, care au fost beligerante în război!

De altfel, discutând ulterior despre aceste opinii cu foşti reputaţi diplomaţi români  mi-au spus că ele nu reprezintă o noutate pentru ei, la Moscova ori în alte capitale vestice importante li s-au mai făcut observaţii ( cuvântul este blând!) legate de loialitatea liderilor români. Din păcate, neavând acordul lor, nu-i pot cita aici.

Imigraţia şi dublul standard de la Bruxelles

Nu ar surprinde, aşadar, ca, pentru liderii de la Bruxelles, altfel la curent cu trecutul recent al fiecărei ţări membre UE, atare elemente să fie nişte repere reale, dar neevocate pe faţă, în judecarea unor realităţi sau gesturi politice ale României, Poloniei şi Ungariei.

O spun răspicat: pentru „birocraţii de la Bruxelles” problemele cu justiţia din cele trei ţări invocate de Junker, Timmermans, Weber şi ciracii lor sunt pure pretexte prin care se abureşte opinia publică europeană. M-am uitat zile la rând să văd punctele lor de vedere coerente, dezvoltate şi aprofundate despre rezolvarea crizei migraţiei în contextul avântului uriaş al partidelor populiste din Austria, Italia, Germania ( unde Alternative für Deutschland a devenit practic al doilea partid din ţară), etc., şi nu am găsit nimic, nimic, dar absolut nimic!

Nu am văzut de la ei nicio o punere la punct directă în cazul tensiunilor franco-italiene pe tema migraţiei şi e lesne de înţeles de ce: ei lucrează cu dublu standard! Am căutat o reacţie adecvată  a lor la ştirea de luni, 8 aprilie, potrivit căreia liderul extremei dreapta italiene Matteo Salvini şi trei partide naţionaliste europene vor să-şi unească forţele în cadrul viitorului PE, dar şi de data asta nu am găsit nimic !

Cum la fel mi s-a întâmplat căutând o reacţie a lor la faptul că, potrivit unui ultim sondaj de opinie din Franţa (Odoxa-Dentsu consulting), doar pentru 29% dintre francezi construcţia europeană constituie „o sursă de speranţă”. În 2003, aceştia erau 61%!„Din acest sondaj rezultă că Europa îi lasă acum relativ indiferenţi pe francezi”, scria, la 5 aprilie, a.c. Franceinfo.RadioFrance.

Ce-i preocupă cu prioritate pe francezi ? Ineficacitatea din lupta contra terorismului -56%; politica în domeniul mediului înconjurător – 71%; cea în domeniul locurilor de muncă -80%; cea în domeniul imigraţiei – 82% şi, în fine, cea în domeniul ficalităţii-82%. Da, 82% dintre francezi sunt preocupaţi de problemele imigraţiei, domeniu în care rezultatele politicii „birocraţilor de la Bruxelles” sunt aproape egale cu zero! În schimb, sunt fruntaşi în muncă atunci când vine vorba de chestiuni sectoriale provenind din cele trei state estice, pe care le supralicitează vizibil, conferindu-le aură paneuropeană.

Sunt teme uriaşe de reflecţie pe care nu le-am văzut abordate lucid, realist, cuprinzător şi responsabil nici de Junker, nici de Frans Timmermans, prim-vicepreşedintele CE, care vânează locul primului, şi nici de amintitul Weber.

Mi-aş dori să mă înşel, dar acel procent de 82%  privind imigraţia arată că la europarlamentare partidele populiste şi cele de extremă dreapta de pe continent vor obţine noi procente, confirmându-le ascensiunea fulgurantă de până acum şi pe care mahării de la Bruxelles nu dau semne majore că se preocupă s-o contracareze eficient.

Coruptul Barroso…

Nu ştiu ce mă face să cred că Timmermans, laburistul-socialist, pune la zid guvernul de la Bucureşti şi PSD-ul, partid din aceeaşi familie politică cu al lui, făcând pe obiectivul, cinstitul şi dreptul, când, de fapt, acest olandez acţionează precum odinioară portughezul  J. M. D. Barroso, predecesorul lui Junker în fruntea CE, în relaţiile cu imberbul bucureştean Victor Ponta, „doctor în drept”, care, cult în cap peste poate, vorbea despre „doişpe bănci” şi care s-a pus bine cu respectivul lider de atunci de la Bruxelles acceptând ca România să cumpere din Portugalia avioane F-16 la mâna a doua!

Cum s-a dovedit ulterior, socialistul Barroso a fost implicat într-o uriaşă afacere de corupţie încă de pe când era preşedinte al CE, el fiind dovedit, în septembrie 2016, că avea legături acunse cu banca de afaceri Goldmn Sachs. Mai precis, el primea sugestii, desigur bine plătite, de la şefii acestei bănci referitoare exact la politicile UE! A fost un scandal uriaş, care a stârnit indignare nu doar în Europa şi care a pătat serios imaginea UE!

… şi predecesorul Santer

Personal, cred că olandezul Timmermans, ca prim-vicepreşedinte al CE,  „toacă” sistematic Bucureştiul pentru că guvernele de aici nu au acceptat să dea curs intereslor speciale ale Hagăi pentru portul Constanţa, aşa cum, din acelaşi motiv, cabinetul olandez blochează mereu accesul României în Schengen.

Să fie clar, niciun jurnalist responsabil nu ignoră ori contestă derapajele din România pe diverse teme – economice, justiţie, politică, etc.- dar nici nu cred că le putem localiza şi amplifica strict la ţara noastră, făcându-ne că nu ştim sau am uitat uriaşele scandaluri de corupţie care au zguduit CE.

Să amintim aici, în treacăt, faptul că, la începutul lui 1999, Jacques Santer, preşedintele CE,  a trebuit să răspundă public pentru „multiplele cazuri de fraudă, iregularităţi şi nepotism care copleşeau instituţia CE”, dezvăluite de ziarele germane, belgiene şi franceze ( potrivit „Liberation”, din 7 ianuarie 1999).

De altfel, din această cauză, în martie 1999, s-a consemnat demisia colectivă a Comisiei Santer, Parlamentul European fiind foarte vehement în cazul scandalurilor de corupţie de la nivelul CE, eveniment ce a zguduit din temelii încrederea cetăţenilor europeni în UE !

Şi atunci cine despre ce vorbeşte ?

Închei, nu înainte de a scrie şi eu aici că UE stă azi pe un butoi de pulbere, problemele reale, serioase şi complexe nu se regăsesc în cele din România, Polonia şi Ungaria, ci în incapacitate funciară a liderilor UE de a le percepe adevărata dimensiune la nivelul Uniunii şi de a lua deciziile impuse de grava realitate.

Sau chiar în refuzul lor de accepta această gravă realitate, care reprezintă în fapt bilanţul lor incontestabil negativ, acum, înaintea unor alegeri europarlamentare cruciale de ale căror rezultate mă tem pe drept !