”Pentru profesorul Paul Collier de la Oxford University, lucrurile sunt foarte limpezi: ”Angela Merkel este responsabilă pentru criza imigranților. Cine altcineva să fie?”. Cele spuse de Collier ar fi simplu de contraargumentat dacă el nu ar face parte dintr-un cor tot mai mare care consideră că politica germană a imigrației se bazează pe moralitate, cu Merkel în frunte, urmărind răscumpararea păcatelor istorice ale Germaniei”, scrie pentru Politico.eu Thorsten Benner, director Global Public Policy Institute din Berlin.
Lordul George Eeidenfeld vorbea despre o populație germană parcă fermecata de propriul ei mod naiv de a-i primi pe refugiați, ”ca și cum ar fi o cale de a îndrepta păcatele bunicilor”. Premierul ungar Viktor Orban a acuzat-o pe Merkel de ”imperialism moral”.
Susținătorii lui Merkel sunt tentați și ei să judece politica imigrației în termenii moralității. Vorbind în fața parlamentului german, supraviețuitoarea holocaustului Ruth Kluger și-a exprimat admirația pentru politica lui Merkel față de refugiații sirieni, spunând că poziția ei ”eroică” a făcut ca ”Germania să aibă parte de aplauzele întregii lumi”.
Fie că o vedem într-o lumină pozitivă sau nu, a considera poziția lui Merkel față de imigranți drept o chestiune de moralitate nu reflecta ceea ce o motivează pe cancelarul Germaniei și ceea ce îi va determina deciziile în următoarele luni.
În miezul politicii lui Merkel pentru refugiați stă îngrijorarea pentru Europa. Merkel a arătat, înaintea multor omologi ai săi, că problema imigrației este mult mai periculoasă decât criza euro. Ea a văzut că UE este cu totul nepregatită pentru acest influx masiv.
UE ignora condițiile de trai deplorabile ale refugiatilor din Turcia, Liban si Iordania; ignora granițele sale externe nesigure y sistemul prost de azil din Grecia și alte țări; ignora adevăratele sanctuare ale traficanților de persoane din Turcia și alte țări mediteraneene. Nu exista un mecanism european pentru distribuirea refugiaților, iar politicienii populiști alimentau ura anti-musulmană – unii, precum Orban, chiar de la tribuna unui guvern.
Cum situația evolua incontrolabil vara trecută, Merkel a semnalat pericolele cu care se confruntă Europa, și în special Germania, ca țara care a beneficiat cel mai mult de pe urma integrării europene. În inima continentului apăreau germenii unei catastrofe umanitare, în Balcani apăreau tensiuni, iar spațiul Schengen amenința să facă implozie.
Merkel a ajuns la concluzia că Germania era singura țară UE care poate oferi un sprijin de urgență: avea o economie puternica (cu o piață a muncii despre care se considera că poate absorbi imigranții), un mediu al presei favorabil și nu avea o mișcare de extremă dreapta populistă bine organizată.
Merkel a deschis porțile pentru imigranții pe care Ungaria nu i-a dorit pentru că a acceptat rolul din oficiu al Germaniei în Europa, rolul de hegemon politic liberal. Nu răscumpararea unor păcate sau moralitatea au stat la baza deciziei. Dorința Germaniei de a acționa temporar ca țară care ofera protecție în ultimă instanță a reflectat dorinta de a preveni un dezastru umanitar în inima Europei și de a obține ragazul pentru ca întregul continent să vină cu o soluție pentru această criză.
A fost clar de la început că o asemenea decizie va avea un preț. Merkel nu-și face iluzii că electoratul german este mai virtuos decât cel din țările europene vecine. Însă ea dorește să-și investească capitalul politic și să suporte consecințele pe plan intern. Făcând asta, ea promovează un realism politic lipsit de orice sentimentalism.
Merkel a susținut securizarea granițelor externe ale UE și crearea așa-numitelor ”hot spot-uri” în statele de graniță, refuzând ca refugiații să-și aleagă singuri țările de azil. Ea susține extinderea listei ”statelor sigure de origine” și încheierera unor acorduri cu președintele turc Recep Tayyip Erdogan și cu regimurile din Algeria și Eritreea (acolo unde l-a trimis în decembrie pe ministrul Dezvoltării și Cooperării).
În același timp, ea a încercat să facă presiuni asupra altor state europene pentru a accepta distribuirea echitabilă a refugiaților in Europa. Dar multe state UE par să se îmbete cu ideea ca Germanai se confruntă cu o criza a refugiaților pe care o considera de origine germana, nu europeană, și par să se razbune acum pentru lipsa de solidaritate a Germaniei în alte chestiuni politice.
Pentru Merkel, costul politic crește repede, cu populiștii de extremă dreapta din Alternativa pentru Germania ajungând la peste 10% la nivel național și având șanse să intre în parlamentele landurilor la alegerile din luna martie.
Ca orice alt hegemon liberal, Merkel se întreabă acum dacă merită să accepte acest preț. Poate că ar fi mai bine să închida frontierele Bavariei și să profite de dreptul Germaniei (conform convenției de la Dublin) de a-i expulza pe imigranți în statele europene prin care au trecut în drumul spre Germania.
Există precedente istorice pentru o asemenea intoarcere la 180 de grade. După al Doilea Război Mondial SUA au garantat o paritate stabilă a dolarului prin Acordurile de la Bretton Woods. În 1971, cum costurile au devenit prea mari din cauza speculațiilor împotriva dolarului, președintele Nixon a decis să abandoneze această politică – restul lumii a numit această decizie ”șocul Nixon”. E timpul ca restul Europei să se pregătească pentru ”șocul Merkel”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.