În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Până la urmă acalmia de la Institut a luat şi ea sfârşit. După ce lipsise câteva zile, perioadă în care admirase un bontzai, izolat de toţi cunoscuţii, în loc să reapară mai calm, se certă cu toată lumea. În primul rând că anunţă că tot programul de cercetare al Institutului va face o întoarcere decisivă spre nişte obiective cu totul noi. Nu, domnule, nu-l interesează contracte şi angajamente luate, nu-l interesează nici cele ce o să spună nu ştiu ce şef. Ei, bine, va face totuşi o concesie: o secţie n-are decât să-şi vadă mai departe de vechile-i sarcini. Grosul de forţe va lucra însă în alt domeniu.
De data asta n-aveai ce comisie de academicieni să trimiţi la el pentru a-l linişti. Era furios peste măsură şi pe când i se spunea mereu că are de toate, tot ce-şi poate dori, el răspundea cu gesturi largi: „Un om într-o seră în care are absolut fiecare lucru pe care şi-l doreşte pentru a-şi satisface necesităţile fizice şi aspiraţiile de comoditate. N-are oprelişti formale, n-are de luptat pentru nimic. Ăsta sunt eu − un om într-o seră. Aşa credeţi?”
Când ţârâi telefonul pe biroul său, la capătul celălalt al firului nu se mai prezentă un director general ci însuşi ministrul. Poolo se dezlănţui, tună, fulgeră, vorbi aproape numai în întrebări retorice, le dădu inflexiunilor vocii sale volutele cele mai stridente, povesti anecdote, cită din Kierkegaard, îl incrimină pe Grubovici, se arătă profund jignit că a fost omis din anuarul în curs al Universităţii Bar-Ilan, dezvoltă pe larg teoria undelor, vorbi despre scopuri*. Ministrul îl ascultă răbdător, îi dădea din când în când dreptate, câştigă între timp mici concesii pe care le tot adună până ce Poolo renunţă − fără s-o ştie − la o mare parte dintre revendicările pe care le anunţase. Ministrul crescuse şi el la umbra mitului Poolo-Mephisto, ştia că nu era de neînlocuit în funcţie, în vreme ce Poolo rămânea în orice împrejurare Poolo. Era un ministru înţelept, care spre deosebire de adjunctul său îi permitea lui Poolo să dea oricâte spectacole dorea, câştigând însă până la urmă întotdeauna el, ministrul, bătăliile în care se angaja.
Cei ce trebuiau să aibă grijă de Poolo să nu facă noi boacăne şi care mai aveau şi sarcina de a anunţa imediat ministerul dacă se întâmpla ceva deosebit trăiră câteva săptămâni de groază − ceva plutea în aer. Dar nu se întâmpla nimic.
(Dintr-o scrisoare expediată de Lia unei prietene intime: „Mă întreb de multe ori ce îl face pe soţul meu şi pe celebrul savant să se suporte atât de paşnic între ei. După câte ştiu, niciunul şi nici celălalt nu au reuşit să lege până târziu în viaţă prietenii trainice şi, după cum se spune, marile prietenii rar se înnoadă după prima tinereţe. Dar nici măcar nu ştiu dacă pot vorbi în cazul lor de o prietenie. Ceea ce ştiu este că soţul meu a devenit o umbră a lui Poolo, trăieşte numai pentru el, gândeşte numai pentru el şi a renunţat la aproape întreaga sa viaţă anterioară, nemaiinteresându-l vechile-i obiceiuri, prietenii noştri, cărţile sale, nemaiinteresându-l nici măcar eu. Şi toate astea pentru un mojic.
Nu înţeleg nici cum de poate soţul meu să se întreţină atâta timp cu Poolo, două firi atât de tranşant diferite: unul taciturn, scoţând un cuvânt la două ore şi atunci doar pentru a lansa o ironie mai subţire ca un brici, celălalt turuind tot timpul, lipsit total de simţul umorului, râzând mereu cu gura până la urechi de nişte remarci cât se poate de grosolane, incapabil să înţeleagă sarcasmul bărbatului meu. În aceste condiţii, ce Dumnezeu puteau să-şi spună în atâtea după-amiezi prelungite până în zori? La început soţul meu a încercat să mă convingă de ce destin deosebit a dat el, de ce materie primă pentru o carte nemaipomenită s-a blagoslovit, cea care avea să dea sens întregii lui opere etc. etc. Şi tot „documentându-se” el de atâta vreme, s-a schimbat între timp atât de mult… Ultima vreme abia dacă mai schimbăm câte o vorbă. Până nu de mult a încercat să mă convingă de necesitatea continuării „documentării” sale, amăgindu-mă cât de mult avansează în muncă. Acum s-a îndepărtat de mine de tot. Dacă încerc să am o explicaţie cu el devine din nou ironic sau se scoală din fotoliu, se îmbracă şi pleacă. Probabil tot la Poolo. La un moment-dat n-am mai rezistat şi am plecat eu de acasă, mutându-mă la soră-mea. Este adevărat, el a făcut atunci oarecare eforturi pentru a afla unde mă ascund, dar când m-a găsit şi când a văzut că „nu mi s-a întâmplat nimic grav” a uitat până să mă şi convingă să mă întorc acasă.
Şi totuşi, mă întreb de atâtea ori, ce pot să-şi vorbească atâta cei doi bărbaţi: unul atât de spiritualizat încât nu mai gustă nici măcar dintr-o carte altceva decât o înfloritură de stil sau o idee ascunsă a autorului, celălalt interesat doar de propria-i persoană, de ideile care-i trec lui însuşi prin cap şi de partea practică a lucrurilor, astfel încât aproape că nu-i în stare − în ciuda culturii sale evidente − să guste o operă de artă dacă nu-i poate descifra foarte precis toate sensurile. La început, când mai asistam şi eu din când în când la întâlnirile lor, m-am mirat întotdeauna de ce a citit omul acela atâta literatură beletristică dacă şi aşa nu prea poate să aprecieze cele citite. E drept, avea şi în acest domeniu păreri exhaustive şi dacă era greu să-l prinzi cu lipsă de informaţie, în schimb nu puteai să auzi decât mereu aceleaşi discursuri interminabile şi obositoare pe care le debita fără încetare. Nu, un interlocutor plăcut nu era în niciun caz Poolo şi după atâţia ani de căsnicie, perioadă, suficientă pentru a-mi cunoaşte din plin soţul, pentru a-i şti preferinţele şi modul de dispută, nu văd nimic ce să-i convină bărbatului meu dintr-o asemenea conversaţie. Ba mai mult, am vaga impresie că bărbatul meu îl priveşte de multe ori cu ură pe savant, deşi, ştiu prea bine − din păcate! − ţine la el mai mult decât poate ţine un om la alt om…
Poolo este un egoist, un tiran şi un ipohondru care a ajuns să spună despre maladiile sale imaginare că şi boala este o formă de manifestare a personalităţii, lăudându-se până şi cu ceea ce alţii ascund. Dar e şi groaznic de orgolios. Se spune că nu l-a văzut încă nimeni cedând vreodată, aşa că, prin eliminare, catârul meu probabil că cedează el mereu.
* Poolo avea şi o „teorie a scopurilor”: Dorinţele reprezintă scopurile spunea el. Omul trăieşte pentru ele, dar nu poate trăi prin ele. Cineva îşi doreşte foarte mult să aibă un anumit tip de casă. Pînă la urmă ajunge s-o aibă. Şi>-a atins un scop, dar viaţa merge înainte, trecînd pe lîngă acest scop: omul nu stă toată ziua să-şi admire casa. Scopurile sunt micile sau marile noastre diversiuni. Viaţa se consumă de obicei indiferentă la aceste „scopuri”, care nu răm|.n decît jaloanele didactice ale înţelegerii noastre imperfecte şi mai ales schematice.
„Şi atunci vii din nou dumneata să-mi spui că un împuţit de contabil trebuie să-mi dicteze la ce am voie să mă gîndesc, unde am voie să fiu genial şi unde trebuie să mai amîn cîteva secole? îl întrebă în ziua aceea pe ministru. Faceţi erori, tovarăşe şi nu toate erorile duc civilizaţia înainte! (Asta era una dintre frazele lui preferate: „Nu toate erorile duc civilizaţia înainte”!)
Am făcut tot ce am putut să aflu ce se petrece între cei doi, am încercat să stau de vorbă şi cu prietena lui Poolo, o fiinţă care cred că nici nu e femeie, mai degrabă o piatră încrustată… Şi dacă i-ai vedea veşnicul zâmbet ca o mască…
Săptămâna trecută am reuşit în sfârşit să-l fac pe soţul meu să accepte să stăm de vorbă. Dar n-am vorbit decât numai eu. El mă asculta binevoitor, dar simţeam că nu mai e în stare să mă priceapă.
„De obicei, într-o căsnicie dificultăţile depăşite împreună leagă. Cu atât mai mult dacă ambii parteneri au rămas corigenţi în anumite situaţii. Lipsa evenimentelor ar transforma viaţa într-o magmă leşioasă şi în mod inevitabil până la urmă va opera spleen-ul. Apoi lucrurile devin insuportabile din motive absolut minore, pe care altădată nici măcar nu le-am luat în seamă. Un nou eveniment − asemenea apariţiei lui Poolo − poate produce un cataclism…” I-am vorbit multă vreme şi am convingerea acum că legătura misterioasă care-l leagă pe bărbatul meu de savant nu este în niciun caz una care să te facă geloasă. Dacă am trăi în evul mediu n-aş întârzia nicio clipă să-l denunţ pe Poolo că are legături cu Diavolul şi că l-a vrăjit pe soţul meu. Pentru că nu suntem în evul mediu, mă gândesc la hipnoză, la şantaj în legătură cu ce şi mai ales pentru ce? Şi la câte nu mă mai gândesc. Dar de un lucru sunt sigură: deşi sunt atâta vreme împreună, bărbatul meu îl urăşte pe Poolo.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.