EFECTUL P (65)

Opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Pe urmă începui să mă enervez. în primul rând pentru că o „cură de Poolo” de mai mult de şaptezeci şi două de ore nu făcusem încă fără întrerupere şi se pare că nici nu putea fi suportată. Să-l auzi atâta timp vorbind aproape fără încetare şi obligându-te să-i acorzi cea mai mare atenţie pentru că cele pe care ţi le spunea erau de obicei realmente interesante şi, dacă tot îl ascultai, atunci măcar să te alegi cu ceva din toate astea, să rezişti atâta timp şi la crizele complementare de grandomanie şi să mai fii capabil să-ţi ţii gura, pentru că dacă îl contraziceai, amintindu-i că ceea ce susţine cu tărie într-o zi se opune categoric spuselor sale din ziua precedentă, riscai să te faci de râs, el găsind mereu argumente zdrobitoare ale trecutelor afirmaţii. Şi, pe urmă, câtă inteligenţă poate ingera un om într-o zi fără a simţi că-i plesneşte capul.

Pe de altă parte, eu eram conectat tot timpul la o obsesie şi acest joc dublu realizat toată ziua începuse să-mi ajungă. Aşa că am început să-l evit şi credeam că am destule şanse pentru asta în spaţioasa vilă care se afla în perioada aceea exclusiv la dispoziţia noastră. Ascuns într-o cameră, mă străduiam zadarnic să lucrez la manuscrisul pe care l-am adus cu mine şi după câteva încercări nereuşite de a-l completa, mă duceam la piscină sau la plimbare. Numai că nici aici nu reuşea să-mi tihnească nimic: când am intrat pentru prima oară în piscină am observat că cineva se furişează afară la venirea mea. Pe urmă am aflat că ceata de angajaţi ai vilei folosea şi ea pe ascuns bazinul acoperit şi la ivirea noastră a trebuit să renunţe la acest obicei. Eu nu i-am oprit nici pe bucătari şi nici pe frizer să intre în apă, dar constatând că ei evită să fie văzuţi de mine în bazin, mi-a trecut şi mie pofta de baie. Iar plimbări n-aveam chef să fac pentru că peste tot dădeai de câte doi indivizi care jucau table şi care, văzându-te, ascundeau repede cutia şi zarurile şi se prefăceau că lucrează cine ştie ce sau dădeai de cineva care dormea într-un hamac şi care, trezindu-se brusc, sărea de acolo şi se făcea nevăzut mai rău ca un animal speriat din pădure şi mai dădeai şi peste tot felul de oameni cărora le stricai atât de evident tabieturile, încât hotărâi să mă car cât mai repede înapoi la Bucureşti. Raiul acela nu era făcut pentru mine. Începeam să cred că aiureala pe care-o susţinea Poolo cum că ar exista în fiecare dintre noi o constantă de fericire şi disperare e cât se poate de adevărată.

Da, dar Poolo se simţea foarte bine acolo. Reuşi să se împrietenească încetul cu încetul cu personalul, le explica grădinarilor complicate probleme de geometrie, se amesteca printre cei de la bucătărie şi gătea mâncăruri extravagante, susţinând că arta culinară a decăzut abia în perioadele de creştere a societăţilor, atunci când energiile erau absorbite în exclusivitate de această devenire, în timp ce în perioadele de vârf, „de platou” cum le numea el, bucătăria avea timp să se dezvolte asemenea tuturor celorlaltor arte, rafinamentul ei depăşind cu mult simpla nevoie de a îngurgita şi de a păstra o igienă raţională a organismului. Din gătit se poate face alchimie, le explica el bucătarilor şi le povestea legende complicate medievale, cum ar fi de pildă cea în care Einschmidt din Naumburg a pregătit bucate violete pentru musafirii săi din Reims, după ce aceştia, la rândul lor, l-au făcut de râs cu un an în urmă, când l-au primit cu toţii asortaţi la culoarea bucătăriei lor, după care oaspeţii din Reims au mâncat atâta până ce s-au învineţit asemenea bucatelor din faţa lor, dându-i astfel un răspuns pe măsură gazdei etc. etc. După ce povestea treburi din astea, Poolo se apuca să fiarbă mâncăruri năstruşnice, iar asistenţii săi ad-hoc se cruceau pe furiş, făcându-li-se rău numai la gândul că ar trebui să guste din preparatele lui Poolo. Ceea ce nu-i împiedica să rămână cu toţii în cele mai bune relaţii.

În alte ore ale zilei era preocupat cu tot felul de şarade şi probleme de enigmistică. De la o vreme colaborau asiduu la o revistă de jocuri distractive eu nişte ghicitori-legende stranii.

Iată o mostră: „Un emir luminat al unei ţărişoare ascunse în deşert (nu mai ţin minte amănuntele) se distra oferindu-le o ultimă şansă condamnaţilor săi politici: îi întreba pe ce rând se găseşte începutul unei anumite fraze a cărei continuare se află pe şirul cel mai de sus al paginii următoare. Cum toţi cunoscătorii de carte îi răspundeau că în mod logic începutul trebuie să se afle pe primul sau pe ultimele rânduri ale paginii precedente, emirul lăsa să fie executaţi. Doar într-o zi un condamnat a răspuns că începutul trebuie să se afle în partea de jos a paginii precedente, cu condiţia să nu fie intercalată o explicaţie lungă de subsol la respectiva pagină precedentă. „Minunat! a exclamat emirul. Îmi place logica ta. Ce meserie ai?” „Sunt poet” a răspuns condamnatul. „Păcat! În cazul acesta trebuie să-mi răspunzi la o altă întrebare.” Şi emirul se gândi zile întregi la şarada- următoare. În vremea asta condamnatul continua să trăiască. Apoi l-a chemat iar pe poet şi l-a întrebat:…” etc.

Şi, nestingherit de nimeni, Poolo îşi mai găsea câteva ore şi pentru ştiinţă. Când lucra cu adevărat este greu de spus. Bănuiesc că se scula foarte devreme, cu toate că eram informat că nu se culca înainte de miezul nopţii. Dar ştiu că lui somnul îi ajungea chiar dacă nu-i acorda decât două-trei ore din douăzeci şi patru. Îmi spunea că şi asta e o problemă a subiectului la care lucra: de ce trebuie să dormim atâta? Pe urmă, după ce-şi termina lucrul pentru ziua respectivă, simţea nevoia să împărtăşească tuturor celor din jur păreri despre cele pe care le-a făcut noaptea sau despre cu totul alte lucruri, în orice caz era într-o vervă deosebită după ce lucra şi excitaţia aceasta ieşită din comun chiar şi pentru el ar fi trebuit să-mi dea de bănuit şi să mă pună în alertă. În loc de asta, eu nu făceam decât să mă satur şi mai mult de el, ajungându-mi până peste cap să aud veşnicele-i discursuri pline de emfază şi în primul rând scoţându-mă din sărite în starea în care mă aflam atunci optimismul lui gălăgios, parcă incapabil să înţeleagă că în lumea asta mare mai este loc şi de suferinţă şi că aparenta sa lipsă totală de probleme poate să fie în ultimă instanţă interpretată ca o lipsă de înţelegere faţă de faptul că nu este el singurul pe pământ şi că alţii s-ar putea să aibă şi necazuri. Eram tot mai pornit şi gândurile năstruşnice de răzbunare mă munceau din nou, uitând cu desăvârşire cât de bolnav era şi ce pronostic avea. Uitam şi amănuntul că Poolo era perfect la curent cu situaţia lui şi că a ales această cale de a trăi, la fel ca întotdeauna, alternativei de a vieţui doar pe jumătate, chiar dacă acel trai ar fi avut şanse de a dura mai mult. „Tu eşti poet, ce dracu?! Tu trebuie să-mi aminteşti idealurile, îl parafrază el pe Kierkegaard. Matematic vorbind, continuă el, eu nu fac decât să ies în câştig: să presupunem, că dacă m-aş supune tiraniei medicilor, aş mai trăi un an şi să presupunem că aşa o voi mai duce numai patru luni. Dar, cine ştie, poate mai mult… Păi, după câte trăiesc eu în aceste patru luni, adun mai multă viaţă decât în anul de penurie pe care mi-l promit medicii. Şi chiar dacă matematic ar fi acelaşi lucru − dar nu este, se compară un vas de porţelan intact cu o cantitate de două tone de cioburi?” Eu nu puteam să-l cred nici în ruptul capului că-i sincer pentru că n-am putut crede niciodată că cineva e capabil să se obiectiveze în aşa o măsură când este vorba despre propria lui unică moarte. Şi toate spuse cu tonul său cu care parcă declama o epopee antică… Mi se părea de parcă se referea la o cu totul altă persoană, de parcă nu asistam decât la unul dintre veşnicele spectacole pe care le dădea despre gravitaţie, teletransport, supă de zarzavat cu fileu de languste sau sădirea napilor (ultimul subiect despre care tocmai l-am auzit perorând şi în care nu era în niciun caz mai puţin ageamiu decât celebrul redactor ocazional al revistei de agronomie din povestirea lui Mark Twain).

Nu, hotărât, întâmplările se petreceau prea sub ochii mei şi eram prea nepregătit pentru ele pentru ca să le pot sesiza. Se întâmpla acelaşi lucru cu el ca şi cu proiectul care se năştea în imediata mea apropiere şi care de asemenea mi-a rămas străin până în ultima clipă.cunoscuţi care aşteptau de la el verdictul specialistului − sursa cea mai sigură! − fură dezamăgiţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.