EFECTUL P (68)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Şi totuşi, când am început să pot să fiu din nou atent la cele ce se petreceau în jurul meu, mai precis, când am început să urmăresc cât de cât obiectiv activitatea lui Poolo de la vilă, a trebuit să recunosc că n-am stat de pomană, el nu făcea decât să se autodistrugă. Nu ţinea cont de nicio indicaţie a medicilor şi săvârşea cu un entuziasm de nedescris tot ce îi era interzis. Mi-a trebuit aproape o săptămână pentru a descoperi lucrul cel mai simplu: Poolo n-a venit în acest rai decât pentru a scăpa de orice supraveghere. O săptămână într-un loc asemenea acelui în care ne aflam şi într-o societate atât de restrânsă este un timp enorm, mai lung decât oriunde, pentru că timpul neavând obstacole de care să se lovească, îşi poate permite să se întindă lenevind peste tot restul momentelor în care este ţinut între repere fixe şi de netrecut. N-aveam distanţe, n-aveam obligaţii, n-aveam diversiuni în faţa cărora să ne pierdem. Problemele existenţiale, stăpâne în asemenea domenii, se istoviseră şi ele. Nevoia de a mă oglindi în altul m-a împins înapoi la Poolo, redeşteptând toate gândurile şi intenţiile mele tot mai confuze. Dar acela a fost şi momentul în care l-am surprins: atunci am văzut limpede pentru prima oară cum voluptatea iraţională de autodistrugere devora tot ce mai rămăsese dintr-însul. Eu aproape că nu mai aveam nici un rol, maşina pusă în mişcare funcţiona singură. Îmi devenise din nou foarte drag.

Nu m-am putut stăpâni să nu-i atrag atenţia, să nu-l dojenesc aspru. Şi el recunoscu. Pocăit, cu o oarecare doză de ruşine, de parcă trebuia să admită că este stăpânit de un viciu asemenea celor condamnate de societate.

— Nu pot să ţin cont, mi-a recunoscut el şi ne aflam într-una dintre puţinele clipe în care − tocmai atunci! − puteam vorbi fără ca între noi să se interpună emfaza care-l însoţea mai întotdeauna. Arăta pocăit şi simţeam, dacă nu pentru prima oară, în orice caz un foarte neobişnuit sentiment pentru noi de adevărată prietenie, asemenea celor care se stabilesc între oamenii care ne înconjoară. Nu pot să ţin cont. E ca o patimă. Din când în când simt că trebuie să fac exact ceea ce raţiunea m-ar obliga să-mi interzic.

— Toţi simţim din când în când un asemenea… Am vrut să-l consolez cu un loc comun, dar el era departe. Atunci, ca să-l scutur, am folosit metoda exact contrară: Nu te cred! Pe tine nu!

— De ce pe mine nu?

— Pentru că oricât ţi-ar place comedia pe care o joci mereu, pe tine nu te-am prins făcând vreodată ceva împotriva intereselor tale. Tu pur şi simplu nu eşti vicios. Se uita la mine cu o mină de sinceră uimire. Nu eşti vicios, am continuat, pentru că nu te-am prins niciodată autodistrugându-te cu adevărat..între timp mă ambalasem: Tu eşti un băutor de apă colorată în mijlocul unei mulţimi de beţivani! Tu eşti un saltimbanc…

Se uită multă vreme la mine. Apoi începu să peroreze despre îndatoririle omului de geniu, printre oamenii de geniu, după părerea sa, jucând el însuşi un rol de frunte. Vorbea din nou plin de încredere în sine, momentul slăbiciunii trecuse, el a devenit acelaşi dintotdeauna. Masca îi căzuse doar pentru o clipă şi, cu o prezenţă de spirit de vechi profesionist, s-a priceput să şi-o pună la loc din mers.

După aceea m-am întrebat multă vreme dacă nu cumva pur şi simplu nu-i conveneau relaţiile normale dintre oameni. Sau dacă nu era capabil să le suporte…

Oricum, privirea aceea atât de uimită şi de tristă totodată, privire pe care nu i-am mai văzut-o nicicând şi care mi-a rămas ca o unică fereastră şi aceea abia întredeschisă spre interiorul său, privirea aceea n-am uitat-o niciodată. Şi ştiu că dacă asemenea momente s-ar fi petrecut mai des, aş fi uitat pentru totdeauna să-l mai urăsc.

1. Poolo avea câteodată o foame absolut ieşită din comun. Mânca întotdeauna cu multă poftă, dar în două ocazii îmi amintesc să-l fi văzut consumând cantităţi ce depăşesc credibilul. Într-o noapte de revelion petrecută la el acasă m-a aşteptat cu o masă pregătită ca pentru o nuntă, deşi conveniserăm să fim doar noi şi perechile noastre. Până dimineaţa platourile au rămas goale: a mâncat sute de sarmale, zeci de farfurii cu piftie, platouri întregi cu friptură, borcane cu murături, foarte multă garnitură, zeci de prăjituri. (Dulciuri consuma întotdeauna şi cu orice ocazie cu multă lăcomie.) De băut a băut relativ puţin. Cele două femei păreau să nu observe nimic. L-am mai văzut şi altădată mâncând foarte mult, dar ca în noaptea aceea niciodată. Sau poate că totuşi încă o dată: la o rotiserie unde a înghiţit într-o seară douăzeci şi opt de pui. Acolo, ţin minte, s-a mirat şi chelnerul.

2. Aici la vilă, nu ştiu de ce, îmi aduceam mereu aminte de incidentul acela nefericit când l-am îmbrâncit spre balustrada ruptă a scărilor de la institutul său şi când, până la urmă, m-a salvat el pe mine, trăgându-mă înapoi din hăul în care nu ştiu nici până azi cum de am nimerit. Dealtfel, tot aici m-am pomenit că şi Poolo aduce vorba despre acea întâmplare, prima şi ultima oară de când ea avusese loc.

3. Şi tot aici, la vilă, mi se întâmpla de multe ori ca, privindu-l, să retrăiesc cu o acuitate dureroasă, toată spaima zilnică din anii de mult trecuţi când mă temeam dintr-o clipă înalta că voi fi dat afară de la ziar. În fracţiuni de secundă retrăiam acele zile lungi cu tot ceea ce simţisem eu atunci, pentru ca starea aceasta să dispară la fel de brusc şi de nemotivat de cum apăruse.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.