Epoca de Aur a Picturii Napolitane

Pictura din Napoli a cunoscut o perioadă de aur în secolul al XVII-lea, între naturalismul introdus de Caravaggio şi exuberanţa barocă a lui Solimena. Peste 90 de capodopere stau dovada acestei înfloriri în expoziţia de la Muzeul Fabre din Montpellier, deschisă până în 11 octombrie.

În 2012, acest muzeu prezentase deja o mare expoziţie despre Caravaggio şi influenţa sa asupra picturii europene. Cea de acum este, într-o oarecare măsură, o prelungire a celei de acum trei ani.

Caravaggio, Sette opere di Misericordia (1607)

Expoziţia revine asupra relaţiilor dintre artă şi istoria frământată a oraşului Napoli, de la erupţia Vezuviului din 1631 la ciuma din 1656, trecând prin Revolta lui Masaniello din 1647. Prin intermediul multor împrumuturi din muzee franceze sau străine, organizatorii trasează o vastă panoramă a unuia dintre cele mai strălucite momente ale artei italiene.

Expoziţia Epoca de Aur a Picturii Napolitane, de la Ribera la Giordano, este articulată în şase secţiuni distincte ce permit înţelegerea cu claritate a unui secol de creaţie deosebit de dens şi de viu, de la moştenirea caravagescă la înflorirea geniului baroc: Portretul unei cetăţi, Moştenirea lui Caravaggio, Între naturalism şi clasicism, Tentaţia culorii, Mituri şi realităţi, Exuberanţa barocă.

Bernardo Cavallino, Cântăreaţa

În secolul al XVII-lea, Napoli era deja un oraş suprapopulat. În momentul în care devenise viceregat spaniol, la începutul secolului anterior, populaţia lui se triplase, atingând 300.000 de locuitori. În Europa acelei vremi, numai Parisul depăşea această cifră.

Cetatea portuară beneficiase, din 1530, de importante lucrări de modernizare şi de o centralizare a magistraturilor, care atrăseseră în oraş familiile aristocratice ale regiunii. Între 1580 şi 1650 au fost construite multe edificii, mai ales de către noile ordine religioase, ca iezuiţii sau oratorienii, sau de către diferitele congregaţii şi confreerii. Locurile de cult şi mânăstirile existente au fost renovate sau mărite, cum s-a întâmplat la Certosa din San Martino, unul dintre cele mai mari şantiere din oraş.

Francesco Guarini, Sfânta Cecilia în extaz

Mult timp, şcoala de pictură napolitană rămăsese provincială, neputând să rivalizeze cu marii artişti din Roma, Florenţa sau Veneţia. În secolul al XVII-lea, situaţia se schimbă. Oraşul cunoaşte o adevărată explozie culturală. În muzică se nasc aici primele opere baroce ale lui Alessandro Scarlatti, iar în pictură apar o serie de capodopere.

Caravaggio, Sfântul Ioan Botezătorul, 1609-1610

Elanul Contrareformei s-a tradus la Napoli printr-o adevărată febră constructivă, care a transformat vechiul oraş medieval într-o metropolă modernă. Decorarea edificiilor implica numeroşi artişti, începând cu pictorii napolitani, continuând cu cei italieni şi străini. Expoziţia de la Muzeul Fabre prezintă numai pictori originari din Napoli sau stabiliţi acolo, ca Artemisia Gentileschi, sosită în oraş în 1629, sau spaniolul José Ribera, napolitan prin adopţie.

Francesco Guarino, Sfânta Agatha

Totuşi, există un “străin” căruia Napoli îi datorează avântul picturii sale. În toamna anului 1606 sosea acolo un pictor celebru, Caravaggio, care a rămas 10 luni, înainte de a pleca în Malta şi în Sicilia. A revenit la Napoli între toamna anului 1609 şi vara celui următor. Pânzele pe care artistul le lasă la Napoli, cum ar fi Sette opere di Misericordia, pentru biserica Pio Monte Della Misericordia, cu personajele sale realiste pe o stradă întunecată din oraş, au avut un impact imediat asupra pictorilor locali.

Giovanni Battista Caracciolo, zis Batistello, Botezul lui Christ

Marele stil caravagesc, caracterizat de tenebrismul străpuns de violente fulgere de lumină, de umanitatea gravă şi dureroasă a personajelor sale, a acţionat ca un catalizator. Ca şi cum Caravaggio le-ar fi revelat napolitanilor propriul lor geniu. Acest naturalism întunecat a fost adoptat rapid de Battistello Caracciolo, de Carlo Selitto, Filippo Vitale, iar câţiva ani mai târziu, de cel care va fi numit Maestrul Vestirii Păstorilor, artist misterios care pictează bătrâni în tonuri pământii, într-o tuşă împăstată, recognoscibil după maniera lui aspră, materia compactă, senzaţia incredibil de concretă a realităţii şi a tenebrelor calde ce îi scaldă lucrările.

Jose Ribera, Picior şchiop

Lecţia lui Caravaggio a marcat cu atât mai profund pictura napolitană cu cât a fost “dublată” de José Ribera, Lo Spagnoletto, sosit în 1616, influenţat de Caravaggio, ale cărui lucrări le văzuse la Roma. Până la moartea sa, în 1652, Ribera va domni pe scena artistică napolitană. Naturalismul lui este aspru, nemilos. Pictorul recurge la modele populare, cerşetori în zdrenţe, bătrâni ridaţi, ţărani arşi de soare care împrumută figurile lor sfinţilor martiri, seriei de apostoli sau personajelor alegoriilor. Sesizantul Picior şchiop de la Luvru sau Sfânta Maria Egipteanca de la Muzeul Fabre ilustrează perfect această linie picturală.

Jose Ribera, Apollon şi Marsyas

Dar stilul lui Ribera evoluează spectaculos de-a lungul carierei sale. Teribilul şi sublimul Apollon şi Marsyas din 1637 aparţine unei alte faze a artei sale, în care cruzimea extraordinară se conjugă cu strălucirea veneţiană a culorii şi cu eleganţa aristocratică, atât de admirată la acel moment, din lucrările lui Van Dyck ajunse la Napoli. După ce îşi impusese prima manieră, Ribera devine campionul noului gust, cel al unui realism idealizat, în care pictura câştigă în cromatica intensă ceea ce pierduse în realism.

Maestrul Vestirii Păstorilor, Atelierul pictorului

Această evoluţie este generală. Începând de la mijlocul anilor 1630, noile modele se suprapun celor caravageşti, îndreptând pictura către modele mai clasice, inspirate de pictorii Caracci şi de elevii lor din Bologna, ca Guido Reni, Guercino sau Lanfranco. Picturile realizate de Domenichino pentru Capela Sfântului Janvier constituie o referinţă de neocolit pentru artiştii napolitani, dornici să adopte acest “clasicism regăsit”. Este cazul lui Massimo Stanzione, care, după ce a locuit de mai multe ori la Roma şi a studiat Galeria Farnese a lui Annibale Carraci, s-a impus la Napoli în domeniul marilor decoraţii, mai ales la San Martino. Femeia cu cocoş, un misterios portret al unei ţărănci deghizate de Stanzione într-un costum acoperit de pietre semipreţioase şi panglici, este, de asemenea, o operă emblematică, împrumutată de la Muzeul din San Francisco.

Salvator Rosa, Marină cu pescari

Succesul avut la Roma în anii 1630 de un curent “neo-veneţian”, care privilegia valorile picturale ale luminii şi culorii în detrimentul clar-obscurului, curent reprezentat de Pietro da Cortona, Andrea Sacchi şi Nicolas Poussin, a avut repercusiuni la Napoli asupra pictorilor hotărâţi să se îndepărteze de naturalismul caravagesc. Este cazul lui Francesco Guarino, prezent în expoziţie cu un tablou fascinant, Sfânta Agatha, care îşi apasă mâna pe sânii ce-i fuseseră tăiaţi în timpul supliciului sau, mai curând, pe vârtejul de pânză albă pătată de sânge care îi ascunde pieptul. Este o piesă magnifică, cel mai extraordinar aspect ale ei fiind însă expresia de provocare şi ochii catifelaţi demni de o curtezană. Tânăra femeie, spune legenda, a fost martirizată de un rege, îndrăgostit de marea ei frumuseţe, care a fost refuzat, tânăra dorind să rămână castă şi să i se consacre lui Dumnezeu. Turul de forţă al artistului constă în condensarea întregii poveşti într-o privire voluptuoasă, un erotism deturnat şi triumfător, în momentul în care se confundă cu iubirea divină.

Giovanni Battista Beinaschi, Paradisul

La fel, sfintele graţioase ale lui Bernardo Cavallino strălucesc sub un halou subtil erotic. Sfânta Cecilia în extaz, considerată una dintre capodoperele picturii napoletane, este unul dintre punctele-cheie ale expoziţiei.

Inclasabil este “cazul” lui Salvator Rosa. Pictor, gravor, poet, muzician, aventurier, Rosa este cunoscut pentru viaţa sa nonconformistă, refuzând să lucreze la comandă şi excelând în teme fanteziste care îi asigură un mare succes: piesaje cu vagabonzi şi bandiţi, lupte şi certuri, scene de vrăjitorie…

Luca Giordano, Perseu transformându-i pe discipolii lui Phinee în piatră

Către 1660 apare o altă schimbare crucială în pictura napolitană, care adoptă Barocul, căruia îi rezistase până atunci. Ea va deborda din acest moment de mişcare şi de viaţă, cu compoziţii teatrale, saturate de obiecte sau personaje, într-un fel de horror vacui, foarte departe de austeritatea primelor tablouri semnate de Ribera

Mattia Preti, Luca Giordano, sau Francesco Solimena se apropie mai mult de serbările veneţiene sau de Rubens.

Massimo Stanzione, Suzana şi bătrânii

Teribila epidemie de ciumă din 1656 care îi luase pe unii dintre pictorii generaţiei anterioare, prezenţa, între 1634 şi 1646, alui Giovanni Lanfranco, autorul mai multor plafoane pictate cu un iluzionism spaţial ameţitor, mai ales la San Martino, revenirea în oraş a lui Mattia Preti, mare maestru caravagesc transformat însă de experienţa romană, şi, în sfârşit, dorinţa lui Luca Giordano de a conjuga componentele artei locale – naturalism, clasicism – cu direcţia modernă romană au avut drept consecinţă apariţia Barocului napolitan, ai cărui reprezentanţi de seamă sunt Luca Giordano şi Francesco Solimena. Ultimul a creat mult şi în secolul următor, adoptând stilul rococo.

Francesco Solimena, Căderea lui Simon Magicianul

Dacă pictura istorică şi mai ales cea religioasă prevalează clar, un alt gen ajunge la mare preţuire, Natura moartă, graţie unei pleiade de pictori talentaţi, ca Luca Forte, Giuseppe şi Giovanni Battista Ruoppolo, Giuseppe Recco, Paolo Porpora. Un gen caracterizat prin vivacitatea prezentării, ca şi cum componentele tablourilor ar veni direct de pe tarabele fabuloaselor pieţe napolitane, ca în Scena de pescuit pictată de Giovanni Battista Recco, în care peştii sunt atât de lucioşi încât par că mişcă încă…

Giuseppe Recco, Natură moartă cu peşti

Şi în aceste lucrări, evoluţia este aceeaşi, între naturalismul ancorat în redarea aspectului concret şi tactil al lucrurilor şi profunziunea decorării baroce.

Ultimele săli ale expoziţiei celebrează, ca într-o sărbătoare, aceste puneri în scenă spectaculoase, saturate de viaţă şi de mişcare. Sunt etalate compoziţiile lui Beinaschi, ce păcătuiesc prin exces, cu mulţimea lor de personaje. Dar câtă energie în acest dezmăţ de forme şi culori napolitane, ce sfidare adusă destinului!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.