Eu, noi şi Ucraina – 2022: «Al Rusíei» (I)

Încep să-l înţeleg pe Stalin… Nu în chestia cu «Bei, mori! Nu bei, tot mori!» şi nici în legătură, Doamne fereşte!, cu milioanele de victime nevinovate ale represiunilor sale, ci cu faptul că, îndată după 22 iunie 1941, i s-a părut imposibil să admită că a fost indus în eroare, că a fost, practic, păcălit, de Hitler, rămânând fără prea multe cuvinte preţ de câteva zile. Cercetări amănunţite au demontat mitul conform căruia starea de prostraţie l-ar fi acaparat cu totul până la momentul antologicului discurs din 3 iulie, început cu apelativul, demult abandonat de propaganda bolşevică, «Fraţi şi surori!» şi încheiat cu profeţia «Va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră!».

Nemaicătând la faptul că atacul Germaniei a plasat, în cele din urmă, URSS în tabăra învingătorilor în cel de-al Doilea Război Mondial, după aproape doi ani de alianţă informală cu nazismul, documente de netăgăduit atestă faptul că liderul de la Moscova a fost prezent la pupitrul de comandă din Kremlin. Abia după câteva zile, copleşit de efort şi de remuşcări (după refuzul de a-i supăra pe nemţi luând în considerare avalanşa de rapoarte şi informaţii venite din toate părţile referitoare la iminenţa declanşării războiului contra Uniunii Sovietice, inclusiv mărturia acelui soldat german, rămas fidel idealului comunist nimicit în ţara sa, care a trecut Prutul cel învolburat de ploile neîntrerupte din zilele din ajun pentru a transmite un apel disperat Armatei Roşii că ofensiva va începe în numai două-trei ore, doar pentru ca din anturajul lui Stalin, înainte de culcare, să fie transmis către comandanţii din Basarabia ordinul ca nefericitul să fie împuşcat, ca provocator), acesta s-a retras la vila de la Kunţevo din apropierea capitalei (în zona de sud-vest, nu departe de acel cap de linie de tramvai unde, peste doar cinci luni, o grupă de tancuri germane va realiza cea mai îndrăzneaţă străpungere a liniilor de apărare din jurul Moscovei).

Acolo s-a petrecut memorabila scenă a lamentării în faţa acoliţilor săi apropiaţi, marcată de recunoaşterea faptului că s-ar fi «pus în pericol moştenirea lăsată de Lenin», situaţie care putea, la fel de bine, să conducă la eliminarea sa din funcţiile de secretar general al partidului comunist, de preşedinte al guvernului [Sovnarkom] şi din cea neoficială de comandant suprem al forţelor armate. Lăsând la o parte şi speculaţiile conform cărora RKKA [abrevierea în limba rusă pentru Armata Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor] urma să lanseze un atac preventiv asupra poziţiilor Wehrmacht-ului din teritoriile poloneze ocupate şi din România, bazate pe planurile pe care Statul Major sovietic le elaborase în acest sens (ca pentru orice armată care se respectă – nimic nefiresc în asta, dovadă că şi comandamentul armatei Poloniei avea pregătită, în 1939, o ofensivă combinată asupra Berlinului, inclusiv cu forţe de cavalerie motorizată) şi păstrând proporţiile şi minima moralia, aşa cum Stalin a rămas perplex după izbucnirea ostilităţilor din vara anului 1941, zisa „operaţiune militară specială“ declanşată împotriva Ucrainei acum o săptămână şi ceva a avut darul să ne amuţească pe mulţi. In primul rând, pe cei ce nu şi-au putut imagina vreodată, după atrocităţile din Jugoslavia, izbucnirea unui război de o asemenea anvergură în proximitatea României, căci nu e vorba de un conflict armat între, să zicem, Tonga sau Kiribati şi Tuvalu, care, şi acela ipotetic, ne-ar înfiora în egală măsură la vederea unor grozăvii de genul celor trăite de civilii ucraineni.

Se impune precizarea că data de 24 februarie 2022 (neglijent identificată, peste Ocean, drept 23, după ora locală de la Washington) nu reprezintă începutul a ceea ce numeroşi analişti numesc „războiul lui Putin“, ci doar intrarea într-o nouă fază, cea a confruntării pe viaţă şi pe moarte, inclusiv prin ameninţarea cu folosirea unor arme de distrugere în masă, a îndelungatei încleştări dintre Rusia şi Ucraina. În aceasta se regăsesc toate convulsiile specifice despărţirilor dintre o mare putere imperială şi cea mai apropiată şi mai importantă colonie a sa: cazurile dureroase ale separării Algeriei de Franţa şi a Irlandei (pentru care, din punct de vedere istoric, s-a consacrat expresia de „întâia colonie a Coroanei britanice“) – de Anglia. Numai că, în privinţa conflictului ruso-ucrainean pot fi invocate şi manipulate în voie acele secole de istorie comună şi identităţile etnice şi lingvistice ale protagoniştilor care i-au permis preşedintelui Federaţiei Ruse să-i numească pe ucraineni când «unul şi acelaşi popor cu ruşii» (de cele mai multe ori) alcătuind «un singur popor» (cel mai recent, pe 3 martie 2022), când «aproape acelaşi popor» (ca o majoră concesie, la conferinţa de presă anuală din decembrie 2019).

Ca să terminăm cu Stalin (formal, un adversar implacabil al naţionalismului) şi cu stalinismul, în acele vremuri nu s-a negat existenţa naţionalităţii ucrainene, căci era convenabilă drept paravan şi pretext al expansiunii teritoriale a URSS. Aceasta s-a concretizat în anii 1939-40 (împotriva Poloniei şi, mai apoi, a României) şi în 1945 (prin înglobarea Maramureşului istoric de dincolo de Tisa şi a celorlalte ţinuturi zise transcarpatice, din perspectiva de la Kiev ori de la Moscova, deşi pe 25 iunie 1940, în preziua prezentării notei ultimative referitoare la Basarabia, de conivenţă cu partenerii germani, Molotov, reafirmând pretenţiile sovietice asupra întregii Bucovine, i-a dat asigurări ambasadorului von Schulenburg, care insistase ca ruşii să renunţe la această cerere, că Bucovina ar fi «ultima parte care lipseşte dintr-o Ucraină unificată»; la acea dată, fostul teritoriu subcarpatic cehoslovac, locuit, într-o majoritate la fel de covârşitoare ca cea a românilor în Ardeal, de vorbitori ai limbii ucrainene, fusese anexat nu demult de Ungaria, în martie 1939, după trei zile de iluzorie independenţă, proclamată la Hust, sub numele de Ucraina Carpatică).

În vara funestă a anului 1940, nu mult a lipsit ca Stalin să cedeze în faţa lobby-ului ucrainean de la Kremlin, al cărui vârf de lance era mai tânărul Hruşciov (lobby-ist care, având-o alături pe soţia sa, ucraineancă originară din fosta gubernie Cholm, rămasă ca prin minune Poloniei după 1945, şi-a încununat opera prin acţiunea de la 1954 – desfiinţarea regiunii administrative Ismail şi trecerea Crimeei de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană), şi să admită ca Basarabia, în integralitatea ei (nu numai sudul şi nordul), să fie inclusă în RSS Ucraineană, ca simplă republică autonomă reunită cu raioanele din Transnistria. Dacă tot era să se aleagă praful de România sub presiunea Germaniei, lăsând spaţiu pentru anexarea de către sovietici a ceea ce mai rămăsese din Moldova între Prut şi Carpaţi, iredentismul ucrainean nu mai folosea la nimic, astfel încât pe teritoriul respectiv şi-au făcut apariţia, aruncate din avioane sau lipite de „patrioţi“, unele manifeste care se încheiau cu apelul «Unire, moldoveni!».

În luna care s-a scurs între prezentarea notelor ultimative sovietice către legaţia României de la Moscova şi decizia definitivă de creare a unei republici unionale cu capitala la Chişinău – RSS Moldovenească, asupra Kremlinului a existat o presiune constantă pentru o simplă RASS Moldovenească în cadrul Ucrainei. În eşalonul militar superior de comandă al Uniunii Sovietice, Semion Timoşenko, ridicat de curând la gradul de mareşal în urma victoriei atât de scump plătite în Răzbiul de Iarnă contra Finlandei (unde a reuşit să îndrepte erorile lui Voroşilov, după ce îl înlocuise în funcţia de comisar al poporului [narkom] pentru Apărare [sic!]), născut fiind nu departe de gurile de vărsare ale braţului Chilia în Marea Neagră – în satul cu o populaţie majoritar românească, Furmanca, din părinţi ce vor fi fost născuţi în România aşa cum se înfăţişase ea până la 1877/78, i-a stat alături lui Hruşciov, drept reprezentanţii cei mai de seamă ai conducerii sovietice, pe 3 iulie 1940, în tribuna din centrul Chişinăului, pentru a primi defilarea „norodului dezrobit“ şi parada militară a trupelor de ocupaţie mărşăluind de-a lungul arterei numite, cu numai o săptămână în urmă, Alexandru cel Bun / Regele Carol II.

Dacă în privinţa contribuţiei lui Hitler la păstrarea sudului Bucovinei înlăuntrul graniţelor României istoricii au reuşit să se pună de acord cu opinia regretatului Florin Constantiniu (cel care, după părerea mea, a fost cel dintâi care a exprimat-o în a sa „O istorie sinceră a poporului român“), nu mi-a fost dat să citesc ceva despre situaţia ingrată în care ne-am afla acordând oarece credit lui Stalin pentru că a făcut, în 1940, din Basarabia hăcuită o republică unională (oricare i-ar fi fost unele planuri ascunse), asigurându-i, peste jumătate de secol, portiţa spre libertatea şi autodeterminarea naţională. Nu sunt gratuităţi, atâta timp cât nota ultimativă a lui Molotov din 26 iunie conţinea minciuna că Basarabia ar fi fost locuită în majoritate de ucraineni, ceea ce a provocat reacţia demnă a ministrului României la Moscova – Gheorghe Davidescu, dar şi răspunsul lipsit de curaj al guvernului român, care nici nu a invocat Unirea de la 1918 şi nici nu a protestat faţă de mistificarea realităţii etnice din provincie.

Mai mult, prin destrămarea URSS, nici una, dar absolut nici o republică sovietică autonomă nu a putut răzbi între statele suverane şi independente ale Lumii! Singura schimbare majoră din structura administrativ-teritorială a fostei uniuni faţă de momentul secesiunilor de după 1989 rămâne recunoaşterea Crimeei drept republică autonomă în cadrul Ucrainei, în februarie 1991. Deşi ţine de domeniul contrafactual, nu e prea greu de închipuit cam cum ar fi arătat ultimii treizeci de ani ai istoriei Ucrainei având de-a face şi cu provocarea unei aşa-zise autonomii „moldoveneşti“ susţinută de 3-4 milioane de locuitori!

Animozitatea dintre ucraineni şi ruşi şi cea dintre ruşi şi ucraineni au fost constante ale celor şapte decenii de existenţă a imperiului sovietic, fiind alimentate de amintiri (cum ar fi represiunea culturală de după ukazul imperial de la Ems al împăratului Alexandru II, din 1876, urmată de lichidarea independenţei republicilor ucrainene din perioada 1917-1920 şi de crunta foamete a anilor 1932-33 – „Holodomor“, care a provocat, numai în RSS Ucraineană, între trei şi cinci milioane de victime, nu ale unei politici defectuoase în domeniul agriculturii, ci prin deposedarea de recolte şi de privarea ţăranilor, inclusiv a sutelor de mii de moldoveni transnistreni, de orice posibilitate de subzistenţă pe baza clasicului mecanism al continuităţii procesului productiv, pe de o parte, respectiv de experienţele „pacificării“ interne a Ucrainei de după cel de-al Doilea Război Mondial, din cealaltă perspectivă), ca şi de realitatea socialistă a celor două decenii de dinaintea dezmembrării Uniunii Sovietice, în care un rol major l-au avut ascensiunea programatică a celor din Ucraina în aparatul Kremlinului (Podgornîi – şef formal al statului, Tihonov – premier) în oglindă cu suprimarea dezgheţului cultural de la Kiev şi cu gestionarea accidentului nuclear de la Cernobîl. Cât despre regiunile învecinate din Polonia interbelică, în care nu s-a trăit sub spectrul vrunei crize alimentare majore (ca şi în România, de altfel, ba din contra!), pe când satele ucrainene din URSS erau aduse în pragul canibalismului, pe acolo invazia germană din vara anului 1941 a fost întâmpinată cu flamuri bleu-galbene şi cu pancarte pe care era scris «Hitler eliberatorul».

Războiul actual este doar unul amânat. Am aşteptat, în zadar, ziua de 2 martie 2022 pentru a vedea o poziţie tranşantă din partea celui care, conducând uniunea până spre momentul dispariţiei acesteia, a identificat toate problemele Rusiei cu Ucraina şi zonele potenţiale de conflict deschis de la 2014 încoace – Mihail Gorbaciov. În lipsa unei reacţii adecvate din partea bisericii moscovite şi în faţa unei opoziţii faţă de război de-a dreptul eroice, dovadă fiind miile de femei trecând, ca mieii la tăiere, pe lângă Bolşoi Teatr, pentru a fi îndată reţinute şi anchetate (căci, nu-i aşa?, e uşor să manifestezi contra lui Putin din postura de exilat, într-o piaţă din Santiago de Chile), fostul lider sovietic, care a găsit, la momentul respectiv, destule argumente pentru a justifica public anexarea Crimeei de către Rusia, în martie 2014 (după acel referendum, susţinând că aşa ceva nu avusese loc şi în 1954), ar fi putut reprezenta singura voce care să le dea o încurajare, chiar în ziua împlinirii venerabilei vârste de 91 de ani, acelor milioane de ruşi ce îşi vor fi ridicat privirile spre cer zicându-şi: «Doamne, până unde s-a ajuns!».

Nu e problema că Gorbaciov nu ar mai fi în stare a se identifica cu opţiunile politice ale electoratului rus (la un moment dat, în 1996, candidând la preşedinţia Federaţiei Ruse contra lui Elţin şi Ziuganov, a obţinut doar 0,5% din voturi), ci de faptul că un laureat al Premiului Nobel pentru pace (obţinut în 1990) nu a găsit de cuviinţă să adreseze un apel vibrant pentru stoparea agresiunii ţării sale contra unei naţiuni-surori. Doar cu puţin timp înainte de aniversare, colaboratorul său apropiat din anii petrecuţi în Kremlin (unde Gorbaciov n-a mai pus piciorul de la sfârşitul anului 1991 şi până la inaugurarea primului mandat prezidenţial al lui Putin, în mai 2000), traducătorul Pavel Palajcenko a dat asigurări că nu se pune problema vreunei degradări a condiţiei intelectuale a celui care, în calitate de (primul şi singurul) preşedinte al URSS, a recunoscut oficial doar independenţa celor trei Ţări Baltice, nu şi a tuturor celorlalte foste republici sovietice.

De fapt, problema fundamentală a ultimilor doi ani cât Gorbaciov s-a mai aflat la conducerea URSS s-a concentrat în jurul menţinerii, în orice formă, inclusiv de natură confederativă, a unei „uniuni sovietice“ reinventate, sau, mai pe româneşte, reformulate, de unde şi ambiţia sterilă a unui nou tratat unional zămislit pe baza rezultatelor referendumului din 17 martie 1991. Această consultare electorală nu s-a desfăşurat în Armenia, Georgia (mai puţin Abhazia şi Osetia de Sud), în Estonia, Letonia şi Lituania (ultimele trei – practic, independente la acea dată), ca şi pe teritoriul Rep.Moldova, cu excepţia notabilă a regiunii locuite majoritar de găgăuzi şi a celei transnistrene, unde boicotul impus de autorităţile de la Chişinău nu a fost respectat. Pe atunci, Gorbaciov şi „durii“ din Kremlin nu numai că i-au ameninţat pe liderii moldoveni că dacă refuză noul tratat unional vor „avea două republici în loc de una“ (ceea ce s-a şi perpetuat până în zilele noastre), dar nici măcar nu s-au sfiit să tragă în manifestanţii din capitala Lituaniei (în ianuarie 1991), în încercarea eşuată de a le deturna drumul spre libertate.

Acel referendum, din care şi-a tras toată seva acţiunea politică a lui Gorbaciov până la demisie, a înregistrat următorul scor în Ucraina: 83,5% participare la vot, dintre care 71,5% s-au declarat în favoarea unei uniuni reînnoite, adică pentru o formă nedefinită de control din partea Moscovei, ceea ce, pentru Mihail Gorbaciov, nu însemna decât o continuare a subordonării unei Ucraine devenite suverane (şi, apoi, formal, independente, din 24 august 1991) faţă de Mama Rusia. Tot acest angrenaj politic complex, în care un rol deloc neimportant îi era rezervat şi Armatei a 14-a repoziţionate în Rep.Moldova, la răsărit de Nistru, avea să fie dat peste cap, în noile condiţii de după putsch-ul, organizat şi eşuat lamentabil, din august 1991, înaintea datei de 1 decembrie 1991, când s-au organizat în Ucraina referendumul privitor la confirmarea independenţei proclamate de parlament şi alegerile pentru postul de preşedinte al republicii.

Atunci s-a dat lovitura de graţie Uniunii Sovietice, prin întorsătura neaşteptată faţă de aritmetica votului din primăvară: la o participare la vot de 84%, mai mult de 90% dintre votanţi s-au declarat în favoarea deplinei independenţe a Ucrainei. Procentajul acestora a atins cote impresionante chiar şi în regiunile rusofone: Odesa – 85, Luhansk – 83, Doneţk – 77, în timp ce în Crimeea 54% (şi la Sevastopol – 57%) au susţinut independenţa Ucrainei. Oficial, SUA s-a situat pe poziţia unei aşa-zise „recunoaşteri întârziate“, deşi cei circa 800.000 de americani de origine ucraineană, cărora li se adăugau cei peste un milion de canadieni cu simpatii asemănătoare, au militat cu ardoare pentru o recunoaştere imediată, iniţiativă facilitată de faptul că poziţia de secretar-adjunct pentru presă al preşedintelui Bush Sr. era ocupată de Roman Popadiuk, ce avea să devină întâiul ambasador al Statelor Unite în Ucraina.

Dintre toţi înalţii oficiali americani din acea perioadă, cel mai reţinut faţă de poziţia precară a lui Gorbaciov a fost secretarul de Stat James A.Baker, atât de invocat în ultimul timp pentru asigurările pe care i le-a oferit verbal (şi, mai degrabă, cu titlu personal) liderului sovietic în privinţa previzibilei extinderi a NATO spre răsăritul Europei, în perioada când trupele Moscovei se retrăgeau din centrul continentului (România şi Bulgaria neavând o astfel de prezenţă militară pe teritoriul lor). Despre toate acestea a publicat, în 1995, împreună cu Thomas M.DeFrank, lucrarea ″The Politics of Diplomacy: Revolution, War and Peace, 1989-1992″.

Expresia cea mai elocventă a atitudinii aparent rezervate a Americii în chestiunea prăbuşirii implacabile a imperiului sovietic o constituie toată dezbaterea de la Casa Albă şi de la departamentele de Stat şi al Apărării cu privire la articolul hotărât „the“ a cărui utilizare, în limba engleză, în legătură cu „Ukraine“ (vizibilă, în ciuda recomandărilor de adresare şi de editare, şi după trei decenii), atesta perceperea acelei republici drept o regiune (a Rusiei) şi nu un stat. [Pot fi citate câteva excepţii notabile de la această regulă, cum ar fi micul stat african „Republic of the Gambia“, cu acest nume oficial în engleză din anii dobândirii independenţei, dar, altfel, se zice „the Crimea“ ori „the Bukovina“, acestea fiind doar regiuni şi nu ţări.]

Acum un an, când Gorbaciov împlinea 90 de ani, am scris un material intitulat „De ce nu i-a iubit Gorbaciov pe români“, axat mai mult pe detaliile îndârjirii cu care liderul absolut de la Kremlin din acei ani s-a împotrivit dării în vileag a pakt-ului şi a protocoalelor secrete încheiate de Stalin cu Hitler în 1939-1941, ce a mers până acolo încât să ceară lui Valeri Boldin distrugerea documentelor (recunoscute public abia odată cu preluarea arhivei prezidenţiale de către anturajul lui Boris Elţin, prima copie color a unora dintre acestea datând doar din 2019!) şi pe evocarea relaţiei sale speciale pe care a avut-o cu marele român care a fost Nicolae Dabija, în timp ce pe mulţi alţi patrioţi de la Chişinău, de exemplu Leonida Lari, nu i-a putut suferi. Dincolo de adversitatea evidentă faţă de dinastia lui Ceauşescu, fiind de notorietate preferinţa lui Gorbaciov şi a Raisei pentru socialismul „cu faţă umană“ din Ungaria şi pentru modul relaxat în care se puteau întreţine, în limba rusă, cu János Kádár şi cu soţia acestuia, este imposibil ca la Kremlin să nu se fi raportat detaliile dezbaterii din C.P.Ex-ul de la Bucureşti, din 13 noiembrie 1989, referitoare la abordarea condamnării Pakt-ului Ribbentrop-Molotov la apropiatul congres al PCR.

În acele rânduri, mi-am permis să formulez şi o speculaţie suplimentară în sprijinul celor afirmate în titlu, bazându-mă pe o mărturisire a sa făcută în memorii. După cum se ştie (şi asta ar fi trebuit să conteze cu atât mai mult, în aceste zile, pentru a-l face să se delimiteze de catastrofa umanitară din Ucraina), Mihail Gorbaciov este rus după tată şi ucrainean după mamă. El însuşi s-a întrebat, în public, atunci când ameninţa cu posibilele consecinţe ale separării Ucrainei de Rusia: «Dar eu ce sunt?» deşi era evident pentru toată lumea că se identifica drept rus mai înainte de toate (conform cutumei că oricine era pe jumătate rus era, de fapt, rus) şi homo sovieticus reformat şi reformator. In vremea copilăriei sale, regiunile RSFSR dintre Caucaz şi Marea de Azov erau locuite de numeroşi ucraineni, iar satul său natal era format juma’-juma’ din ruşi şi ucraineni. De altfel, când s-a finalizat procesul de trasare a graniţelor dintre RSFSR şi RSSU, care nu erau decât nişte simple limite teritorial-administrative (rămase neschimbate până la secesiunea din Donbas a anului 2014), şi s-a efectuat primul recensământ sovietic, în decembrie 1926, aproape opt milioane de ucraineni trăiau în afara RSS Ucrainene, răspândiţi pe întinsul Uniunii Sovietice şi mai bine de 3,6 milioane din totalul celor circa 31,2 milioane de ucraineni după naţionalitate din URSS se declarau de limba rusă. In acelaşi moment (când Crimeea era parte a RSFS Ruse), circa 2,7 milioane de ruşi locuiau în Ucraina sovietică şi alcătuiau spre 10% din populaţie, pentru ca la data ultimului recensământ sovietic, din ianuarie 1989, tot al cincilea rezident al Ucrainei să se considere rus.

Revenind la botezul lui Gorbaciov, căci asta e chestiunea, reiese că mama sa era o creştină evlavioasă şi că micuţul a fost botezat pe ascuns, cu mijlocirea bunicului său ucrainean Pantelei. Peste decenii, tot pe şest şi la insistenţele mamei profund ataşate ritului ortodox, a avut loc şi botezul micuţului Vladimir Putin. Numai că, pe când Gorbaciov avea 11 ani, vreme de patru luni şi ceva, toată vara anului 1942, ţinutul său natal a fost ocupat de trupele Axei, care au reuşit, prin acţiunea unei grupe de vânători de munte germani, să înalţe drapelul nazist pe cel mai înalt pisc al Europei, Vf.Elbrus din Marele Caucaz, în luna august. Această mare ofensivă spre câmpurile petrolifere de la Caspica şi de la poalele munţilor a angrenat şi o parte a Armatei Române, cu tot cu preoţii săi misionari. Trupele române, spre deosebire de cele germane (excesiv de aplecate spre distrugeri), fără a se manifesta drept o „rasă superioară“, au avut în agendă şi sarcina de a le aduce aminte localnicilor că există Dumnezeu (deşi din evocările celor ce au luptat în condiţiile excepţionale ale liniei întâi reiese că nu prea era loc pentru sfinţi pe acolo), activitate pe care nemţii nu au practicat-o în egală măsură.

Astfel, în acea vară, copilul Gorbaciov a fost luat de bunicul său şi dus, la ceva depărtare de satul lor, la un botez în masă, într-un râu, pentru cei ce nu apucaseră să fie botezaţi din pricina restricţiilor impuse de bolşevici timp de două decenii. Memorialistul afirmă că, odată ce avea, deja, vârsta unei relative maturităţi şi că îmbrăţişase ferm ateismul militant al erei sovietice (de care nu s-a dezis nicicând), nu prea îşi aduce aminte cu plăcere de acel eveniment şi de cei care l-au organizat. Sigur, nu e nevoie să fii un bun creştin ca să aperi pacea Lumii, iar Gorbaciov a dovedit pe deplin acest lucru din postura sa de lider mondial. Din păcate, el nu s-a putut ridica la înalţimea unui mesaj pacificator în zilele din urmă. Cât despre cei care se declară creştini, degeaba pupatul icoanelor şi semnul crucii la scufundarea în copca de gheaţă de Bobotează dacă nesocotesc fericirea rezervată „făcătorilor de pace“!

De la moartea lui Stalin, în martie 1953, şi până în cea de-a doua jumătate a anului 1999, marcată de ascensiunea irezistibilă a lui Vladimir Putin, URSS şi Federaţia Rusă au avut doar patru lideri relevanţi, excluzând combinaţiile cu Beria, Molotov şi Malenkov (eliminaţi rapid din joc) şi, respectiv, interregnul Andropov-Cernenko. Aceştia au fost Hruşciov, Brejnev, Gorbaciov şi Elţin, iar primii trei dintre cei citaţi fie au avut o legătură nemijlocită cu Ucraina, fie au fost, într-o oarecare măsură, ucraineni. [Insuşi Leonid Brejnev, care era rus de pe Nipru, s-a declarat, la început, ucrainean de naţionalitate în fişa sa de partid.] Bunica mea, care trăise, copilă fiind, chiar şi privaţiunile Primului Război Mondial, a rămas, pentru toată viaţa, apucând şi primii doi ani ai „domniei“ lui Gorbaciov, cu un fix redat plastic în întrebarea pe care mi-a pus-o prin 1985: «Cum o să se mai descurce acuma Ceauşescu cu ăsta nou al Rusíei?». Oricât încercam să-i explic că şefii de la Kremlin nu mai sunt precum ţarii de la Sankt Petersburg, ci secretari-generali ai PCUS, pentru ea orice lider al Uniunii Sovietice nu întruchipa decât un nou ţar al Rusiei!

Şi dacă tot am pomenit de bunici, merită să evoc şi experienţele trăite în momentele când „au venit ruşii“ în ţara noastră. Totuşi, acestea pot părea nişte simple mofturi pe lângă suferinţele românilor basarabeni. In toamna anului 1916, trupele ruseşti, ca aliate, s-au concentrat în apărarea Dobrogei, adică peste Dunăre faţă de comuna în care locuiau cei doi copii care aveau să-mi devină, peste ani, o pereche de bunici. Doi dintre fraţii mai mari de-ai bunicului au căzut, în aceeaşi zi, în „dezastrul de la Turtucaia“. După retragerea frontului spre Moldova, au intervenit anii ocupaţiei germane: familia bunicii a rămas cu o singură oaie din 99. Pentru o canistră de gaz lampant (produs la rafinăriile prahovene), copiii erau trimişi peste Borcea şi peste Dunărea îngheţate ca să-l cumpere din zona de ocupaţie bulgărească. După un sfert de veac, Armata Roşie rupe frontul dintre Carpaţi şi limanul Nistrului înfăptuind „eliberarea României de sub jugul fascist“.

Dacă în aceste zile s-a iscat controversa referitoare la listele invadatorilor, mărturia acelor bunici ai mei confirmă existenţa acestora într-o simplă reşedinţă de judeţ din România. Da, sovieticii au avut liste cu numele persoanelor potenţial duşmane, iar bunicul meu figura pe una. Ca fost funcţionar de stat (silvicultor) în sudul Dobrogei i-ar fi asuprit pe localnicii bulgari! Cu două fete (una de 21 de ani, cealaltă de nici 14 ani), au trăit o mare spaimă, căci abia ce trecuseră câteva zile de la 23 August, iar când primii soldaţi au dat cu uşa de la intrarea casei de pământ, scara marinărească din funie spre refugiul din pod a căzut, pur şi simplu, în capul unui rus. Noroc cu toate cunoştinţele de limba bulgară acumulate în deceniul trăit la Silistra (unde se acomodaseră, fără a fi forţaţi de vreo autoritate, cutumei de a vorbi, pe cât posibil, turceşte cu turcul şi bulgăreşte cu bulgarul) şi cu faptul că în locuinţa lor fuseseră repartizaţi doi aviatori, soţ şi soţie, oameni cumsecade, care doar le mai reproşau, din când în când, la un pahar de vin, bunicilor «Ce-au căutat românii la Cotul Donului?». Poate de atunci să fi rămas bunicul cu obiceiul de a-şi termina jalbele adresate autorităţilor regimului socialist cu formula «Luptăm pentru pace!», când încă nu se cristalizase vorba «O să fie aşa o luptă pentru pace de n-o să mai rămână piatră pe piatră…».

În altă extremitate a spaţiului etnic românesc, în Ardeal (la eliberarea părţii de nord a căruia armata sovietică a avut un rol incontestabil), la început de septembrie 1944, trupele germano-ungare ocupaseră Aradul şi avansau spre Timişoara, încercând, de asemenea, să blocheze accesul în Câmpia Tisei dinspre defileul Mureşului. Au ajuns până la câţiva kilometri de comuna celor cărora le-am devenit, mai apoi, nepot, unul născut încă sub ocupaţia sovietică a ţării şi a localităţii respective (unde se găsea o garnizoană de-ale lor). Dintr-o parte nemţii, din cealaltă, dar mai departe, ruşii cu avangărzile lor motorizate, noroc cu eroii „Detaşamentului Păuliş“! Ce s-a petrecut atunci în comună am avut ocazia să mi se evoce şi după aproape opt decenii, dat fiind faptul că una dintre scenele definitorii ale istoriei multimilenare a neamului s-a derulat chiar în ograda casei părinteşti a tatălui meu.

Având un spaţiu neobişnuit de mare, în acel perimetru s-au adunat mai toate vacile, oile, caprele, mulţi porci şi nenumărate raţe şi găşte de pe două-trei uliţe («păraie») ce convergeau spre proprietatea lor, alcătuind o scenă suprarealistă. Acolo, au fost predate unor călăuze ce le-au asigurat transferul, în acel ritual păstrat din vremea marilor invazii, de la poala muntelui, pe poteci numai de ei cunoscute, la sălaşurile situate înspre culmi, pentru a nu cădea pradă armatelor străine. Şi în această parte a ţării, sovieticii au venit ca un fel de „aliaţi fără alianţă“, oricum nu ca agresori, deşi armistiţiul de la Moscova nu fusese încă semnat. Când au apărut imensele coloane de autocamioane de fabricaţie americană dinspre Deva, oamenii au răsuflat uşuraţi. Asta nu i-a împiedicat pe ruşi să rechiziţioneze tot ce mai li se mai părea util din gospodării. Era o competiţie în acele vremuri între crescătorii de animale pentru cine are cei mai frumoşi cai. Aşa s-au trezit bunicii cu o mârţoagă luată, probabil, de prin Basarabia, căci Bălan (aşa i-a rămas numele şi răspundea uşor comenzilor) le-a fost lăsat în locul celor două iepe de poveste ce au luat calea Budapestei ori a Vienei.

Spre deosebire de regiunile extracarpatice (ale fostelor Principate Dunărene), în care istoria modernă consemnase până în acel moment cel puţin zece invazii ruseşti (uneori, e drept, nu din postura de duşmani), în Ardeal erau doar la a doua, prima fiind intervenţia de la 1849 contra revoluţiei din Ungaria (încheiată nu departe, la Şiria), dacă excludem pasagerele expediţii antifranceze din vremea lui Suvorov sau Kutuzov (când, la 1799, au trecut prima oară Alpii), ori incursiunile limitate de pe valea Tisei din Primul Război Mondial. O amintire dureroasă s-a păstrat din acest război, pentru că exact în ziua intrării României în vâltoarea conflictului (28 august 1916), pe frontul din Galiţia, în cadrul ofensivei ruseşti a generalului Brusilov ce avea drept scop „eliberarea fraţilor [lor] ruteni“, a pierit străbunicul meu, înrolat în armata habsburgică, lăsând-o pe străbunica vaduvă pentru jumătate de secol (fără câteva luni).

A fost o româncă aprigă, dovadă şi faptul că pe toate actele din vremea stăpânirii austro-ungare se semna numai în româneşte şi cu diacritice, niciodată cu formula ungurească a numelui soţului cu sufixul ″-né″. Şi iat-o ajunsă la momentul unei inocente vendete, în cel de-al Doilea Război Mondial. Având o casă mare, s-a trezit cu un punct de propagandă şi agitaţie al trupelor de ocupaţie instalat în camera din faţă. Găsindu-se, într-o noapte, în faţa portretelor lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, n-a avut altceva de făcut decât să le dea jos din rame şi să le taie în bucăţele drept represalii pentru soţul ucis de ruşi în precedenta conflagraţie mondială. Noroc cu reacţia împăciuitoare a subcomisarului politic, care, după o scurtă investigaţie, a decis mutarea în alt loc. Cât despre portrete, Armata Roşie nu ducea lipsă!

În privinţa ţelurilor de război declarate ale Rusiei ţariste la 1914, Constantinopolul şi Strâmtorile fiind păstrate într-un registru latent, în timp ce asistenţa acordată Serbiei nu se baza pe vreo alianţă formală, s-a vehiculat lozinca eliberării slavilor din cuprinsul Puterilor Centrale, în special a polonezilor [chiar aşa!] din Germania şi Austro-Ungaria, respectiv a ucrainenilor din Galiţia şi Ungaria. Revenind spre sfârşitul anului 1991 (când Polonia era solid şi cu atâtea sacrificii repusă pe harta Europei, cu recunoaşteri atât din partea lui Lenin, cât şi a lui Stalin), cu numai o lună înaintea referendumului pentru independenţă din Ucraina, la Madrid, cu ocazia unui dineu oferit de regele Juan Carlos în cadrul conferinţei de pace pentru Orientul Mijlociu, la aceeaşi masă s-au regăsit, alături de suveran, preşedinţii SUA şi URSS, avându-l în preajmă pe acelaşi Pavel Palajcenko.

Traducătorul lui Gorbaciov avea să scrie în cartea sa ″My Years with Gorbachev and Shevardnadze. The Memoir of a Soviet Interpreter″, publicată în 1997, cum a decurs discuţia dintre cei doi preşedinţi cu privire la Kravciuk, cel ce avea să fie ales preşedinte al Ucrainei la 1 decembrie 1991. De faţă cu regele Spaniei (care i-a făcut o excelentă impresie lui Gorbaciov), George Bush l-a întrebat dacă speră ca viitor-alesul se va alătura unei noi uniuni sau asocieri de state. Gorbaciov a replicat că nu e sigur de Kravciuk, dar că Rusia şi Ucraina vor rămâne împreună, apoi a adăugat: «Cele două naţiuni sunt ramuri ale aceluiaşi copac. Nimeni nu va fi în stare să le despartă!». La care, pus în faţa acestei veritabile mostre de ″wishful thinking″, preşedintele Statelor Unite a schimbat subiectul…

La 5 martie 2022 s-au împlinit 69 de ani de la moartea lui Stalin, dovadă că şi cruzii dictatori mai mor. Dacă e să dau crezare mărturiilor unora care au trăit acele clipe, în URSS s-a plâns şi pe bune (nu numai la caterincă precum în ţările sovietizate din centrul Europei, deşi multora zâmbetul ascuns din reuniunile de doliu le-a adus mari neajunsuri), căci se aşteptau ca dispariţia lui Stalin să încurajeze Occidentul să lanseze un atac nuclear devastator – o adevărată psihoză pentru câteva luni. Dar Stalin, de la care au rămas atâtea remarci memorabile, printre care şi cea deplasată la adresa Sfântului Scaun: «Papa – câte divizii?», a lăsat Uniunea Sovietică într-o postură de superputere mondială, în timp ce, Rusia zilelor noastre, ale cărei armate s-au aventurat dincolo de regiunile din Ucraina unde ar fi putut fi primite cu pâine şi sare (ca dovadă manifestaţiile din 22 februarie din zona separatistă din Donbas), nu mai e decât un imens submarin ″Kursk″ căzând în abis cu secretele sale militare cu tot. Nu numai prezentul şi viitorul Rusiei sunt puse în discuţie, dar şi trecutul ei, a cărui rescriere era, deja, supusă unei campanii nemiloase. Doar nu degeaba a scris

Turgheniev că omenirea nu datorează nimic Rusiei în afară de samovar!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.