În absenţa reflectorului

Există momente în care nu doar indivizii, ci întreaga comunitate trebuie să se priveascăîn oglindă. Mai important este, însă, ca individul sau comunitatea să se uite în interior. Dacă nu poţi face singur asemenea introspecţie, existăîntotdeauna cineva sau ceva care te obligă. Sau, mai puţin constrângător, există cineva sau ceva care te invită la schimbarea perspectivei. O producţie cinematografică recentă este o asemenea invitaţie. Nu are importanţă faptul că filmul a fost recompensat cu Oscar. Important este mesajul care vine dupăşocul realităţii pe care un asemenea film o relevă.

Istoria se întinde pe 30 de ani şi e plină de orori ascunse şi de ignoranţă vinovată. Faptele şi mărturiile, consemnate mai întâi de avocaţii victimelor şi, ulterior, de jurnaliştii de investigaţie de la Boston Globe, au arătat o realitate terifiantă a comunităţii din Boston, care, la final, se dovedeşte o realitate a întregii lumi: pedofilia practicată de preoţii catolici. Victimele erau copii de 11-12 ani, aflaţi în situaţii materiale sau familiale precare şi, din punct de vedere emoţional, la pământ. În schimb, agresorii, preoţii pedofili – care ar fi trebuit să le ofere alinare acelor copii, săîncerce, ca duhovnici, să le vindece sufletele rănite sau hăituite –, au profitat de trupurile şi inocenţa acelor copii, pentru a-şi satisface poftele diabolice, satanice, pulsiuni animalice care, cel mai probabil, debordau paharul prea multor frustrări personale acumulate din cauza legământului de celibat. Mulţi dintre acei copii s-au sinucis. Cei care au “supravieţuit” au rămas incompleţi sau vătămaţi grav din punct de vedere emoţional. Oribilele fapte nu erau limitate la 2-3 dezaxaţi. Era vorba de aproape 90 de preoţi pedofili. Şi aceştia erau doar cei din zona metropolitană a Bostonului. Sistemul eclezial, timp de mai multe zeci de ani, a refuzat sistematic săîi sancţioneze pe aceşti preoţi pedofili cu caterisirea şi săîi dea pe mâna FBI-ului, preferând în schimb săîi mute din parohie în parohie sau săîi interneze în centre speciale de consiliere psihologică, deşi se ştia că faptele de pedofilie, după fiecare astfel de recluziune de faţadă, se reluau de fiecare dată. Cardinalul, om de vazăîn comunitate şi autor sau promotor al multor fapte bune creştine, îi acoperea pe aceşti preoţi pedofili, crezând că, în acest fel, apără biserica. Pentru acest scop, cardinalul se folosea, în principal, de autoritatea sa personalăşi de primatul moral şi emoţional al bisericii asupra unei comunităţi de catolici fervenţi, din care făceau parte şi judecători, şi pedagogi, şi avocaţi, şi jurnalişti şi, în genere, simpli familişti sau particulari, dar şi de mituirea victimelor, cărora li se cumpăra tăcerea. Evident, se apela şi la avocaţi pentru a face ca aceste tranzacţii să fie contractate şi derulate cu cea mai mare confidenţialitate, iar în caz de scandal judiciar, pentru a-l aplana cât mai rapid şi mai discret. Comunitatea aceea, în marea sa majoritate, fie ignora aceste lucruri, fie le considera simple invenţii. Politicienii, pentru câştigurile electorale, preferau să tacă. În fine, ziariştii îşi aveau propriile vini, constând în tăceri vinovate, pe motiv de contribuţie a bisericii şi a sponsorilor acesteia la bunăstarea financiară a suporţilor media, sau în scăpări ale unor informaţii referitoare la caz, pe motiv de încărcare a agendei publice cu alte subiecte, mai arzătoare. Singurii care au vorbit şi au insistat au fost avocaţii victimelor, dintre care unul era foarte vocal şi deschis la dezbateri publice în mass-media pe această temă sensibilăşi periculoasă (se ştie că oamenii pot ucide pentru credinţele lor), iar cel de-al doilea era mai retras, mai low-profile, mai orientat către tranzacţii cu Biserica care să evite publicitatea ce s-ar fi făcut în eventuale procese, dar care să asigure un minim de despăgubiri morale acordate victimelor (care, altfel, ar fi fost greu de probat în instanţăşi, în plus, ar fi supus victimele violurilor şi abuzurilor sexuale unor noi traume cauzate de expunerea publică). Primul avocat era un ghimpe în coasta sistemului judiciar, dar şi al colegilor de breaslă, tocmai pentru că avea probe şi nu renunţa la lupta pe care o dădea şi public, la tv sau la radio. Cel de-al doilea avocat încercase şi el, în trecut, să atragă atenţia presei asupra ororilor povestite de victime, dar în lipsa unei reacţii serioase a presei, s-a retras în carapacea sa de avocat discret (mai ales că descoperise şi un mod de a face bani din onorarii din aceste afaceri judiciare atât de controversate).

Până la urmă, ziariştii de la Boston Globe şi-au făcut treaba, şi-au respectat menirea. Au făcut-o într-un mod care merita un film de Oscar. Campania de dezvăluiri este şi o lecţie pentru întreaga presă, câinele de pază al democraţiei, care în ultima vreme şi-a cam părăsit menirea sub loviturile repetate ale crizei economice, ale acoperiţilor din serviciile secrete şi ale politicienilor histrionici, dar şi sub asaltul presei eretice şi al “presei” făcute de oricine are acces la internet. Acei ziarişti de la Boston Globe au dezvăluit toată nenorocirea, inclusiv modul în care presa, prin tăcere vinovată sau din neatenţie, a acoperit cele 90 de cazuri de pedofilie din Boston. S-au scris peste 600 de articole pe această temă, numai în Boston Globe, şi asta în condiţiile în care dezvăluirile se făceau în imediata apropiere a evenimentelor tragice din 9 septembrie 2001. Biserica, într-un final, şi-a mărturisit vina, iar alte sute de cazuri de pedofilie au fost revelate în întreaga lume catolică, dar mai ales în cele două Americi, probând faptul că era vorba de o chestiune sistemicăşi nu de cazuri izolate legate cumva de o comunitate anume. Cu toate acestea, povestea nu s-a terminat nici acum: în Germania catolicăîncă sunt dezvăluite cazuri grave de pedofilie, multe dintre ele având legătură directă sau indirectă cu fratele fostului papă, Benedict al XVI-lea (fostul cardinal Ratzinger, fost sef al Congregaţiei Catolice, continuatoarea Inchiziţiei).

Filmul s-a numit Spotlight (Reflector), după denumirea secţiunii din Boston Globe care se ocupă cu anchete jurnalistice. Povestea în sine, dar şi filmul sunt o lecţie pentru noi toţi, deopotrivă simpli membri ai comunităţii sau magistraţi, avocaţi, jurnalişti, pedagogi şi clerici.

Un proverb african spune: “este nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil”. Acesta este conceptul de la care a plecat şi cartea It takes a village, publicată de Hillary Clinton, în 1996 la Editura Simon & Schuster, Inc. Sper că viitoarea doamnă preşedinte a SUA a văzut Spotlight.

Una dintre replicile din Spotlight parafrazează acest proverb african: “e nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil şi tot de un sat întreg este nevoie pentru a-l abuza”.

Aşa că toţi sătenii se pot lăuda că au crescut un copil, dar, tot la fel, toţi sătenii sunt vinovaţi, mai mult sau mai puţin, că au permis să se întâmple acele abuzuri.

Cam aşa stau lucrurile cu sistemul bancar român. Doar că, deocamdată, nu s-a pus un reflector pe acest sistem.

Poate o va face cineva. Ar merita. Ar ieşi un film de Oscar.

În anii de boom al creditului de consum au fost momiţi cu îngheţatăşi bombonele cei mai vulnerabili membri ai comunităţii noastre: tineri aflaţi la debutul carierei, bătrânii cu pensii de 300 de lei, bugetarii cu salarii de 1500 de lei (tăiate şi astea, în 2010, cu 25%, pentru că aşa au înţeles dnii Isărescuşi Băsescu să conceapă soluţii ale crizei, luând de la săraci şi dând cu toptanul la bogaţi, socializând pierderile şi privatizând profiturile), oameni cu locuri de muncă instabile. Mulţi dintre aceştia s-au sinucis pentru datoriile la bănci. Alţii şi-au pierdut casele pe care credeau că sunt proprietari, dar din care au fost evacuaţi la primul incident de plată. Cei mai mulţi plătesc şi acum rate, dar sunt nevoiţi sătrăiască, ei si familiile lor, cu 30% din salariul minim pe economie, întrucât restul se duce la bancă. E ca şi când aceşti oameni ar fi afundaţi în apă până aproape de nas şi, cu capul îndreptat către tavan şi către cei doi litri de oxigen din încăpere, ar fi învăţat timp de 7 ani să respire mai puţin. Iar banii plătiţi din greu sunt în cantităţi din ce în ce mai mari întrucât onorabilii creditori au avut grijă să strecoare în contract clauze abuzive sau toxice şi să treacă tot riscul crizei pe capul datornicilor, în aşa fel întreaga lor energie şi întregul lor suflu să fie dedicate plăţii ratelor. O întreagă clasă de mijloc a României, care în 2006 ajunsese la 20%, a fost distrusă, pauperizată. Măîntreb dacă această pătură socială mai reprezintă macar 5% din populaţie. Sărăcia în care i-a adus pe aceşti oameni modelul economic greşit din România a dus la apariţia a şi mai multor potenţiale victime – este evident că acei tineri pe umărul cărora plânge ipocrit lobby-ul bancar, pe motiv că ar fi privaţi de dreptul de a se îndatora, vor deveni păsări în coliviile pe care şi le vor fi cumpărat pe credit de la aceşti generoşi.

Două sunt motivaţiile principale pentru care am ţinut neapărat să scriu acest text.

Angela Filoti, reprezentant al Comisiei Europene în România, a spus public săptămâna aceasta că, în timp ce economia creşte peste aşteptări, gradul de însărăcire a populaţiei se maximizează. De altfel, băncile din România se laudă cu o profitabilitate de două ori mai mare decât media europeană, în timp ce Biroul de credit raportează peste 716 mii de debitori faliţi (practic, unul din cinci debitori la bănci este falit, fără nicio posibilitate de plată a datoriei, dar şi fără casă, fără active, cu venituri la mai puţin de o treime din ceea ce câştiga). De aici concluzia că modelul nostru economic este greşit. Nici nu ar putea fi altfel, din moment ce acest trend şi acest model sunt impuse de corporaţiile care covârşesc 80% din PIB. Acest model economic greşit, mai devreme sau mai târziu, va crăpa. Vor fi mai mulţi şomeri, mai mulţi debitori neperformanţi, mai multi homless-i.

Dl Adrian Vasilescu, acum doua zile, a spus, tot public, că sinuciderile despre care vorbesc debitorii (transformaţi de bănci în iobagi) sunt inventate şi că va trebui ca dezvăluirea publică a acestora să fie anchetată. Nu am un răspuns punctual la această mostră de orbire fariseică. Am însă o mică istorie: unul dintre clienţii mei din dosarele contra băncilor, Emanuel Opranescu, s-a sinucis, lăsând orfani doi copii de sub cinci ani şi o datorie pe care banca a executat-o silit prin vânzarea casei familiale. A murit înainte cu câteva luni ca eu să câştig procesul colectiv în care era şi el reclamant. Dacă acel proces s-ar fi terminat mai repede, dacă banca nu ar fi tras de timp, dacă unii judecători s-au jucat de-a declinarea competenţei timp de 2 ani, probabil că aş fi fost gata la timp pentru ca acel om să nu se sinucidă. Voi ţine minte acest lucru până la sfârşitul vieţii. Şi nu voi ierta.

În absenţa reflectorului, nu poţi vedea ce se întâmplă pe scenă. Sau, şi mai grav, dacă se pune reflectorul pe ceva neimportant, futil, rişti să nu vezi nimic din ceea se se întâmplăîn umbra sau în spatele scenei. Şi atunci nu mai ai repere, fiind nevoit să te bazezi pe argumentul autorităţii. Ajungi să crezi că realitatea este aşa cum ţi-o prezintă autoritatea, şi nu aşa cum este, la propriu. Crede şi nu cerceta este un “principiu” al Evului Mediu care pătrunde din ce în ce mai mult în ethosul nostru public. Acesta este pericolul pe care trebuie să îl evităm, şi de aceea nu pot să tac. Adevărul trebuie spus chiar dacă deranjeazăşi chiar dacă se întâmplă ca momentul să nu fie considerat oportun de soldaţii furtunii.

În absenţa unui reflector, democraţia şi drepturile omului vor fi puse în umbră, iar personaje mai mult sau mai puţin luminate o să poată spune că “într-o ţară în care criminalitatea este ridicată, drepturile omului nu pot fi exercitate pe deplin”.

Furtuna trece. Altceva este mai important – perenitatea comunităţii. Pentru asta, e nevoie să ne putem sprijini pe aliaţi trainici şi este nevoie să ne reamintim: Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.