Întâlnirea titanilor, Titulescu – Brâncuși

Nicolae Titulescu este evocat astăzi, 17 martie, mai ca oricând. La data de 17 martie 1941 Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință. În 1992, conform dorinței sale din testament, rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

În anul 1967 revista „Gazeta Literară“ din 12 octombrie publica sub titlul „Brâncuși – Titulescu” un material inedit despre întâlnirea de la Paris a celor doi. Vă propun lecturii textul de atunci:

«Constantin Brâncuși, Nicolae Titulescu.

Ce „olteni“! În fermecata lor cobiliță au purtat aur românesc care a bătut toate valutele, peste tot globul pământesc.

Am avut norocul să asist la o întâlnire a lor, pe care aș putea-o numi istorică.

Titulescu venea foarte des la Paris. Simplu ministru al țârii la Londra , el era, de fapt, permanentul ministru de Externe al României.

Acest jurist de supremă clasă, superb orator, diplomat-stea, cu drepturi certe în istoria politică a vremii, om de vastă cultură, inteligență scăpărătoare, spirit acid și seducător, limpede și ordonat cu rigoare, cu o comprehensiune justă și adâncă a tuturor gamelor intelectuale, avea un mic călcâi al lui Achile: artele.

Așa s-a făcut că „misterul Brâncuși“ a fost, până la un moment, o problemă dificilă, chiar sâcâitoare pentru el.

Am fost, mai întâi, martor la „enunțarea“ problemei de către el însuşi. In 1926 eram secretarul lui Octavian Goga . Prin mai, sosește în țară Titulescu. Sunt foarte buni amici. Se complac mult în contact direct.

Dejun, în doi, la Capșa, într-un salon separat.

Vreo trei ore, au developat, au depănat, au țesut politică – internă și externă.

Precum era ritualul stabilit, pe la patru, vin „să-l iau“ pe Goga la Parlament . Cei doi „mari“ își răcoresc gâtlejurile cu suc de grep și de portocale. Finalul convorbirii este mai ușor, mai simpatic. Adăstăm la un filtru. La un moment, Titulescu vorbește, cu plăcere, despre succesele europene ale lui Enescu , Gogu Georgescu , Traian Grozăvescu .

Le descrie cu mândrie răsunetul.

Goga, clipind:

– Bun, bun! Dar pe Brâncuși îl uiți?

– Deloc. Acela mă macină, mă sâcâie rău, Goga!

– Ce spui? V-ați certat?

– Da’ de unde! Dar mi-a pus o problemă dificilă. Mi-a creat un complex…

– Perfect. Asta înseamnă că te-a impresionat puternic. N-ai greșit. Va fi cel mai mare sculptor al vremii. E imens!

– Ți-e ușor să vorbești cu darul tău excepțional în aprecierea operelor plastice. Eu îl am foarte puțin. Dar nu pot suferi nimic obscur în mine. Ei, pe Brâncuși n-am reușit să-l descifrez. Cinstit o spun. Simt că este ceva neobișnuit de mare în sculptura lui, dar nu am ajuns să-i înțeleg limbajul. Pricepi cât de stupid poate fi un lucru cam ca acesta: citești cu admirație o carte celebră și ți-e imposibil să-i povestești subiectul!. Așa sunt eu cu Brâncuși. Şi în fața unei lumi occidentale care îl ridică în slavă, eu, dublul lui compatriot, fac pe papagalul! Este inadmisibil. Va trebui să rezolv problema asta: să învăț vocabularul creației lui, să știu ce vrea, să înțeleg drumul pe care a mers, să pot vorbi despre el cu propriile mele cuvinte!

Şi, sârguincios, metodic cum era, Titulescu a rezolvat „Problema“ Brâncuși.

Am fost prezent la „prima lecție“. În primăvara lui 1928, Titulescu trecuse Canalul Mânecii și domicilia, ca de obicei, la Paris, la Hotel Chatham.

Aveam un prieten, atașat la Legație, băiat bun (de o rară frumusețe), Sandu Stănescu . Oltean, get-beget și el. Sună într-o dimineață la mine.

– Hai, Rusule, în ambasadă!

„Șeful“ (așa îi spuneau lui Titulescu cei din jur) ne trimitea la Brâncuși, să-l convingem, neapărat, să fie invitatul lui Titulescu la dejun, a doua zi. (Stănescu, în calitate de oltean, chiar din judeţul lui Brâncuși, avea oarecare trecere la

el.)

Clopoţim în Impasse Ronsin. Avem noroc. Brâncuși ne surâde. Ne cântărește puțin capetele, din ochi (cum ai cerca pepeni), apoi zice:

– Vin.

*

Două sau trei ore fascinant de interesante au fost pentru mine. Suntem patru, la o masă largă, rotundă, în largi fotolii de bambus, în largul spațiu al celebrului pavilion Henri IV, pe terasă, la Saint-Germain.

Ziua e splendidă: o rochie de bal spumoasă, pe trupul primăverii.

Sub noi, imensa șerpuire verde cu scânteieri de argint a Senei.

În depărtare, ca pe zarea halucinantă a unei Fete-Morgane, în pulbere de aur fin, se creionează minunata siluetă a Parisului…

Un prânz ales (rânduit chiar de Titulescu). „Marele român european“, cu verva lui scânteietoare, ne-a legănat într-o conversație plăcută, variată, despre tot, despre toate. L-au amuzat pe Brâncuși mai ales incidentele și faptele din protipendada politică a lumii, pe care le povestea Titulescu. La coniac și cafea, o mică tăcere. Brusc, zâmbetul lui Titulescu a stat, glasul sună măsurat, serios.

– „Meștere Manole“, îi spune lui Brâncuși, am să-ți fac o mare rugare.

Brâncuși, cu ochiul lui de drac:

– S-auzim!

– Doresc să-mi dai o lecție.

– De diplomație?…

– Nu. De „Brâncuși“!

– Hei, lasă ghicitorile diplomatice, ministrule! Vina la chestie. Atunci, „elevul“ Titulescu (căci știa să fie, oricând, un elev cuminte, atent, să învețe de la oricine), îi explică lui Brâncuși simplu, clar, „perplexitatea“ lui în fața „misterului Brâncuși“. Dorința, nevoia lui imperativă de a-l pricepe, de a-i putea comenta creația, cu propriile sale puteri.

– Știi, încheie Titulescu, când ești obligat să frecventezi atâta lume ca mine, este penibil să faci pe papagalul…

Parcă-i amuzat Brâncuși. Zâmbește șiret.

– Înțeleg, nu știi cum să vorbești despre mine.

Dar Titulescu nu surâde. îi răspunde cu aceeași simplitate și seriozitate.

– Exact. Şi vreau să știu. Vreau să învăț să știu. Şi te rog să mă ajuți. Suntem doar români și olteni amândoi, nu?

Iată că și făuritorul „păsării măiestre“ deschide poarta spre seriozitate. Se îndreaptă, ’nalță capul, cată atent la Titulescu și conchide, cu o vibrare pe care vrea s-o ascundă după glasul alb:

– Da. olteni și rumâni suntem. Amândoi.

Două clipite, tace. Apoi, se apleacă spre Titulescu:

– Ei, și ce vrei să știi?

– Tot.

– Tot?! Cam lungă poftă ai.

– Să zicem, un tot. limitat, concede Titulescu. Uite, Brâncuși, eu nu concep că poate exista un adevăr autentic care să nu poată fi expus clar și înțeles limpede de orice minte normală. Nu?

– Firește.

– Ei bine, există un „adevăr Brâncuși“. Eu nu spun mister. Adevăr! Acest adevăr vreau să-l cunosc. Eu nu sunt un mare cunoscător în artele plastice. Cred totuși că sunt în stare să pricep acest „adevăr Brâncuși“, dacă mi se arată clar. Câte formulări, supoziții, afirmări n-am citit și n-am auzit! Nu m-au lămurit. Ce ești: avangardist, dadaist, cubist, sur-realist, baroc abstracționist? Ce este arta dumitale nouă? Cum ai ajuns la acest fel de a sculpta? Ce vrei să comunici lumii?… Astea vreau să le știu. De la dumneata, meștere Manole. De la dumneata. Doresc să te admir nu bâjbâind, ci cu ochii deschiși.

(Atât de mult se încălziseră cuvintele în frazarea acelui mare orator care a fost Titulescu, încât am văzut – ca niciodată – un Brâncuși „prins“, cucerit).

Câteva clipe a tăcut, cântărind parcă un gând, cu privirea la Titulescu. O privire, alta decât cea de toate zilele. Era emoție. Pe care și-a ascuns-o brusc, într-un tot bonom și un zâmbet de unchiaș:

– Am auzit că dintr-a-întâia primară, până în vârful doctoratelor, ai luat numai nota zece.

Titulescu: un gest.

– …apăi, n-am să te las corigent la „materia Brâncuși“… Vezi, în general, când e vorba în artă de ceva nou, lumea vrea să fie ceva senzațional, și caută mereu sofisticări, termeni afectați. Eu nu sunt nici sur-realist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul ăsta. Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi.

Pe acest ton bonom, calm a început acel lung monolog al lui Brâncuși. Apoi, treptat, a urmat o adevărată desfășurare. Uimit am fost câteva clipe. Niciodată – nici eu, nici atâția alții cu care am discutat despre el – nu l-am auzit pe făuritorul „coloanei infinite“ vorbind despre el mai mult de câteva cuvinte, aruncate și acelea, ici, colo, la diferite prilejuri. Cum de are Titulescu atâta trecere la el, determinându-l să- și iasă din felul lui de-a fi, să mărturisească, în larg cuprins, o adevărată profesie de credință?

Îmi dădeam seama că nu era numai faptul că „europeanul“ român era și el oltean. Şi știam că nu era nici voința de a face plăcere unei personalități cu înalte funcții. Brâncuși era cu totul în afară de asemenea plecăciuni. Dimpotrivă.

Peste multe luni – într-o zi de bună dispoziție, în hoinăreală prin mahalalele cu baluri populare – am îndrăznit să-l întreb pe Brâncuși cărui fapt s-a datorat dăruirea acelor confidențe lui Titulescu.

Țin minte: s-a oprit din mers, m-a măsurat lung și a spus apăsat, serios:

– Se cuvenea mai mult ca oricui, să-i fac o plăcere, chiar un serviciu. Eu citesc ziare din an în paște, dar mulţi mi-au spus, engleji, americani, franceji, că Titulescu, talent de mâna întâia, este azi cel mai mare apărător al Păcii. A făcut și face mult pentru pace! Pricepi, Prâsleo?

(Am înțeles, mi-am reamintit ura cumplită a lui Brâncuși împotriva războiului. Nu era numai conceptuală, cu rezonanțe morale, sociale. Era și ceva temperamental. Turba și tuna, chiar și numai când i se amintea de război…).

*

Da. A urmat acel ceas de confidențe brâncușiene. Unic. Cel puțin pentru mine. Unic. Nuclear încărcat de interes și emoție artistică.

În „jurnalul meu de bord“, în care, la Paris, îmi consemnam momentele, întrevederile importante, am notat atunci, rezumativ, spusele lui Brâncuși.

Evocându-le în frazele lui, simple și gemând de conținut, firește, nu pot afirma că le- am reținut sută la sută. Dar pot susține că nu risc să denaturez sensurile. Vorbesc în frazarea lui, căutând-o cât mai aproape de adevăr, pentru că în cuvinte reproductive, de-ale mele, aș risca, sigur, să dau ceva exact (poate), dar rece, didactici zaț.

*

– Eu, a urmat Brâncuși, am fost întâi de toate țăran. Țăran am rămas și azi. (era superb spunând asta, cu ochi diamantin și barbă în răscoală). – Țăranul? Rumânul? Îl știi. Unul cântă din frunză, altul – din fluier. Unul coace argilă, zugrăvește oale. Eu am cioplit. De copil, m-a chemat lemnul și cuțitul. Apoi, piatra și dalta. Arama și ciocanul. Aveau pesemne, să- mi spună ceva. Le-am ascultat. Şi-am ajuns, așa, să am și eu de spus ceva, prin glasul lor. Le-am învățat limba. Mulţi ani, până am cuprins bine meseria. Am ajuns sculptor. Am mers și eu, o bună bucată de vreme, pe căi bătute. Am „făcut sculptură“. (accent de ușoară ironie). Aș fi nedrept să-mi reneg perioada aceea. Am sculptat cu râvnă și aprindere. Unele bucăți, capete de copil, Muza, Ruga, câteva portrete, îmi plăceau. Poate că erau, printre ele, și bucăți care nu erau mai proaste decât ale unor confrați „consacrați“.

(Punctul pe acea primă perioadă îl pune sorbind, încet, din paharul de vechi „Pommard“).

– Până când, într-o bună zi, nu mi-a mai plăcut ce făceam. Deloc.

Parcă cere o reconfirmare întrebarea, lentă, a lui Titulescu:

– Nu ți-a plăcut ce făceai?!.

– Nu mi-a mai plăcut. Era important. Căci plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui. Fără inimă, nu-i artă. Cea dintâi condiție e să-ți placă ție, să îndrăgești, să iubești fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Prin bucuria ta, să dai bucurie oamenilor. Când m-am lămurit bine că nu-mi mai place ce fac, a venit, vezi bine, întrebarea: de ce nu-mi mai place? Patru cuvinte. Ani de zile mi-au trebuit până să ajung să-mi răspund și să pășesc pe calea mea adevărată. Priveam îndelung sculpturi d-ale altora – din cei cu talente sigure – și pe ale mele. Ce mă supăra? Frumos cioplit, frumos dăltuit, frumos lustruit, migălos și bine redate detaliile, nimic de zis. Dar, dar nu-i viu. Parcă sunt fantome. încremeniri! Eu vreau să dau viață, mișcare, avânt, bucurie. Mă supăra tot mai mult impresia de criptă, de funerar, pe care mi-o dădeau sculpturile acelea. Încet, încet, drumul mi s-a croit singur…

(Cu o mișcare ușoară, aproape neobservată, Titulescu a tras spre el cartonul pe care sta scris „masă rezervată“, a scos din vestă un creionaș de aur. Ca un student conștiincios, marele „european“ ia note. Momentul are ceva aproape solemn.)

Şi repetă, în surdină, ca o întrebare, cuvintele lui Brâncuși:

– S-a croit singur? Nu ești prea modest?

O clipă, meșterul aproape s-a răstit:

– Nu. Eu nu sunt modest. Nu-mi place fățărnicia. Da, calea s-a deschis singură, din judecată în judecată, din încercare în încercare. Eu, de pe când eram abia un băietan și hoinăream pe mal de apă ori prin pădure, am avut o credință – că orice lucru, ființă sau neființă, are un suflet. Așa cred și acum. Şi- atunci, la răspântia meseriei mele, am zis: el, acest suflet al subiectului trebuie să-l redau. Căci sufletul va fi mereu viu. Sau, dacă vrei, ideea subiectului. Aceea nu moare niciodată în cel ce privește opera de artă. Din contră, creste în el, ca viața din viață.

(A tăcut aici câteva clipe, nu mi-am dat seama de ce, a privit parcă peste noi. Apoi a vorbit iarăși, cu liniște, limpede.)

– De la gândul acela, ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esențial. Am lucrat mult să găsesc modul care să-mi ușureze calea ca să aflu, pentru fiecare subiect, forma-cheie, care să rezume cu putere ideea acelui subiect. Desigur că asta m-a dus spre arta nefigurativă. E un rezultat. Eu niciodată nu mi-am propus: hai să fac eu o artă nouă, să uimesc lumea cu o trăsnaie. Eu, la căpătâi cu dorința mea, cu plăcerea mea, am judecat simplu, așa cum vezi, și am ajuns la ceva tot simplu, grozav de simplu. La o sinteză care să sugereze ceea ce vreau să redau. Şi am tot căutat, ani mulţi, să ajung să scot din lemn, din bronz, din marmoră, acel diamant ascuns – esențialul – așa cum îl scot minerii din adâncul pământului. (S-a stins ultimul cuvânt. Brâncuși soarbe iarăși lent din paharul pe care l-am umplut.)

Titulescu este, vizibil, foarte aderent la spusele meșterului. Se leagănă ușor din sale, vorbește:

– Da. E limpede și simplu… (Zâmbește.). ca silogistică. Dar, spune-mi, dacă nu te plictisesc abuziv, cum se traduce practic concluzia artistică atât de clară?

Zâmbește și Brâncuși:

– Tot simplu. Cum să-ți spun? Ai ceva talent la desen?

– Deloc. Zero!

– Atunci, uite, tot cu logica (râde), la asta mi se pare că ai ceva talent. Ai văzut vreuna din „păsările“ mele?

– Văzut? Cred că vreo oră am contemplat două din ele.

– Ei, la multă lume au plăcut. Mai mult: au fost înțelese intențiile mele. Direct, intuitiv. Ce- am făcut, practic? Am aruncat deoparte aripile și ciocul, ghearele și creasta, ochii și picioarele.

Titulescu surâde:

– De n-a mai rămas nimic din pasăre!.

– Nimic din banal. Dar toată esența păsării, ideea, sufletul ei: câteva linii, în anumit unghi, și curbe, care redau vertiginoasa avântare în văzduh. Ideea de pasăre: zborul!

Îl priveam pe Titulescu în acel moment.

Era, tot, numai atenție.

– Înțeleg, meștere Manole, spune. De la Aristotel și Boetius  până la Lalande , nimeni n-ar putea nega perfecția silogisticii dumitale. Dar de ce acea extremă, acea nucleară condensare în sculpturile dumitale, condensare în care cuprinzi totul?

Pupila lui Brâncuși săgetează spre Titulescu:

– Aha! Va să zică făceai un joc de modestie? Văd că nu erai prea departe de adevăr!. De ce ? Pentru că eu am căutat, și caut, și voi căuta mereu, forma-cheie care să fie adevărul esențialului. „Cocoșul“ meu nu e cocoș. „Pasărea“ mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Caut, iubesc naturalul, frumosul primar, direct, nemijlocit. Etern! Vreau să înalț totul dincolo de pământ. Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare.

Titulescu s-a răsucit între brațele de bambus ale scaunului, s-a tras mai aproape de Brâncuși, care a tăcut.

– Deci, tinzi spre un fel de spiritualizare a materiei.

Şi Brâncuși a făcut o mișcare de apropiere.

Răspunde apăsat:

– Nu „un fel“. De-a dreptul! Da, vreau să descopăr spiritul materiei, să aflu sufletul lucrurilor. Vreau ca materia să trăiască potrivit legilor ei. Știe ea mai bine ca noi, care e adevărul.

Titulescu, glas coborât, ca pentru sine:

– E parcă un mesaj transmis prin necuvântător. O tindere spre universal.

Brusc, Brâncuși se destinde, râde ușor, îl bate pe umăr:

– Ei! Ești un „elev“ poznaș, domnule ministru! Ai citit lecția înainte. Vrei să ne uimești!

Dar Titulescu nu zâmbește. Îi răspunde cu un fel de gravitate:

– Nu, meștere. Sunt desăvârșit de sincer. Nu glumeam. Mă bucuram.

Brâncuși, cu un ton tot atât de brusc schimbat:

– D’apăi, crezi că eu glumesc? Nu. Şi eu mă bucur. Da. Asta am căutat: drum spre universal. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nicio carte de zoologie. Şi tot astfel, ființele cioplite de mine, chiar dacă unele au nume, eu nu le pot atribui nicio stare civilă. Am căutat tot esența, caracterul profund. Ideea personalității lor care să fie simbol de puritate, de grație, de mister, de frământare, de avânt. Şi am credința că, dacă am putut smulge materiei adevărul ei, spiritul, și să-l cuprind în acea idee- cheie, exprimată în lemn, în marmoră ori bronz am aflat și calea spre cugetul și sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele. Şi el va adăuga, din propriul lui spirit, frământat, trezit spre frumos, o mulțime de impresii, de sugerări creatoare. Şi va colabora, se va înfrăți cu mine în acele clipe. Îmi va îmbogăți creația.

S-a oprit. Nu ne-a mai privit. Tăcerea s-a lăsat clipe lungi. Apoi, Titulescu s-a ridicat, a venit în fața lui Brâncuși, care s-a sculat și el în picioare. Era un Titulescu puțin obișnuit. Parcă mai mic!.

– Da. Minunat, meștere Manole!

S-au îmbrățișat deodată, în sincron. Cald.

– Îmi spui „Manole“. Dar acela și-a îngropat în piatră iubita. A lucrat cu durerea cea cumplită. Eu lucrez cu bucurie, ministrule!.

Titulescu l-a luat de braț:

– Dăm o raită prin pădure?

– Dăm.

Intrăm sub tunelul măreț al frunzelor cu miros amar. Reavăna respirație a primăverii ne dă o adiere de amețeală. Cei doi uriași pășesc agale, braț la braț. Copacii seculari din timpul ludovicilor îi salută adânc.»

Text de Vintilă Russu-Şirianu, „Brâncuși — Titulescu”, în „Gazeta Literară“, an XIV, nr. 41, 12 octombrie 1967.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.