Ordonanţa de urgenţă (nr.49/2014) care modifică Legea educaţiei (2011) lasă să se vadă din nou cât de arbitrare sunt reglementările din ţara noastră. În 2010, un grup de carierişti a profitat de autoritarismul politic al momentului pentru a-şi legifera interesele mercantile, iar un regim fără realizări s-a agăţat de ocazie voind să ofere ceva cetăţenilor. În 2014, un alt grup fructifică şansa de legiferare luând în seamă nemulţumirile în creştere, dar procedează analog. Şi atunci şi acum nu contează faptul că o lege valorează împreună cu felul adoptării ei, că dreptul presupune nu numai legalitate, ci şi legitimitate. Iată, însă, datele.
În 2011, în România se adopta, ocolind dezbaterea parlamentară şi orice altă examinare responsabilă, legea educaţiei. Nu insist asupra anacronismului acestei legi, care lasă să se observe, de către cei dispuşi să se informeze şi să compare, psihologia sumară şi pedagogia de conjunctură ce-i stau la bază. Nu insist nici asupra faptului că se aşteaptă minuni de la o lege ce-şi asumă că cei din învăţământ (elevi, studenţi, dascăli, deopotrivă) sunt fiinţe tentate de fraudă, care trebuie încolonate. Nu mă refer nici la propaganda săracă în cunoştinţe ce acompaniază o lege care – aşa cum au arătat oameni cu capul pe umeri – duce învăţământul din România într-o înfundătură. Amintesc doar un fapt trecut sub tăcere de cei care acuză vehement neconstituţionalitatea ordonanţei: însăşi legea cu pricina a fost adoptată neconstituţional, prin asumarea răspunderii guvernului. Aceasta, într-o vreme în care nici o calamitate nu se abătuse asupra ţării, exceptând contraproductivele „legi ale guvernului Boc” netrecute prin parlament!
Nu sunt constituţionale nici adoptarea fără dezbatere a unei legi organice şi nici modificarea unei legi organice prin ordonanţă de urgenţă! Iar o încălcare a Constituţiei nu o scuză niciodată pe a doua. În fapt, legea actuală a educaţiei, în condiţii de salubritate a vieţii publice, ar fi pur şi simplu înlocuită cu una ce trece filtrele culturii instituţionale a timpului nostru. Schimbarea în domeniu, de care este, cu siguranţă, nevoie, se poate face doar cu dascălii, şi nu împotriva lor, cum se încearcă în lege. O asemenea schimbare are nevoie de oameni cultivaţi, cu viziune şi cu capacitatea de a converti interese publice în reglementări.
Este adevărat că, până la o lege nouă, sunt schimbări pe articole care se cer făcute neîntârziat, pentru a preveni noi efecte distructive ale legii actuale. Bunăoară, rămâne de salutat lărgirea studiilor de doctorat, adusă de ordonanţă, permiţându-i să lucreze pentru doctorat şi judecătorului sau avocatului din tribunal, şi cercetătorului din laborator, şi economistului din bancă, şi medicului din spital, şi profesorului din liceu şi inginerului din firmă, şi jurnalistului şi multor altora opriţi acum prin efectul legii. Ştim prea bine că ţările şi-au dat soluţii diferite la chestiunea studiilor doctorale. România procedează însă înţelept depăşind cu soluţii adecvate neajunsurile ce ţin de situaţia în care a fost adusă. Doctorat cu frecvenţă redusă nu înseamnă automat cedare la calitate, cum se perorează, ci poate fi exact contrariul. Multe persoane îşi împroprietăresc la noi tema calităţii şi se bat zgomotos cu pumnul în piept, înşelând în felul acesta asupra propriei calităţi. În fapt, calitatea doctoratului depinde de candidat şi de instituţie, încât nu prezenţa la un birou hotărăşte. Pe de altă parte, nimeni nu împiedică o comisie sau alta să fie exigente. Să ne întrebăm cum funcţionează variatele şcoli doctorale în condiţiile erorilor de reglementare din legea însăşi? Îşi fac iluzii cei care cred că legea actuală a dus la teze doctorale competitive pe scară nouă. Dacă facem o statistică, ne vom da seama că lucrurile stau tocmai invers!
Luând un alt exemplu, într-un regim democratic nu se poate suprima dreptul de iniţiativă nici atunci când este vorba de înfiinţarea de universităţi. Recunoaşterea acestui drept o ia, însă, pe o cale discutabilă dacă singurul motiv al prevederii libertăţii de iniţiativă în ordonanţă este clarificarea retroactivă a proprietăţii, cum deconspira involuntar un senator al guvernării actuale. Oricum, soluţia nu este atacarea dreptului de iniţiativă, ci precizarea într-o lege (aşa cum s-a făcut, de exemplu, în Polonia) a ceea ce înseamnă, la propriu, „universitate”. Nu sunt posibile, în mod obiectiv (lipsind din capul locului specialiştii), atâtea universităţi câte au fost înfiinţate sub măsurile populiste de până în 1996!
Ordonanţa 49/2014 conţine însă şi prevederi de care România s-ar cuveni scutită. Este cu totul aberantă, spre exemplu, lărgirea noţiunii de normă didactică prin includerea în normă şi a activităţilor ce ţin de administrarea universităţilor. Ştim prea bine că în unele ţări (de pildă, SUA) se practică această soluţie, dar în ţara noastră ar fi bine să rămânem modeşti. Au fost prea mari abuzurile în formarea de posturi didactice când s-a mers la noi pe o asemenea soluţie. Nu are rost restabilirea activisticii ca suport pentru profesuri universitare! Pe de altă parte, prin efectul criteriilor nesănătoase ale legii din 2011, chiar în universităţi socotite în ordine au urcat la pârghii de decizie, în destule locuri, persoane care nu au nici competenţă, nici experienţă, nici idei şi stau doar la remorca împrejurărilor. În orice caz, aşa cum este concepută în ordonanţă, norma didactică va antrena o nouă degradare a profesiunii de universitar, deja coborâtă în ultimii ani de profesionalismul vizibil în declin şi oportunismul în creştere, care merg mână în mână.
Cea mai eronată soluţie din ordonanţă este de departe slăbirea regimului incompatibilităţilor. România are oricum o situaţie rău reglementată de lege: demnitarii sunt recunoscuţi ca ocupanţi de norme didactice. În ţări de referinţă – vezi Germania (de pildă, nu cu mulţi ani în urmă, secretarul de stat pentru cultură a fost obligat să aleagă între demnitatea publică şi profesură!) – nu este posibil să se deţină simultan o demnitate publică şi un post didactic. Respectivul trebuie să aleagă. La noi, sunt persoane acaparate de politică ce-şi atârnă emfatic titluri didactice în condiţiile îndeletnicirii fatal reduse cu lecturi sau cu activităţi în laborator. Ce ar spune, însă, Adenauer, de Gaulle, sau, mai recent, Schröder, Tony Blair şi nenumăraţi alţii, care nu s-au împănat cu titluri, dar au realizat guvernarea de succes? Soluţia ordonanţei de a îngusta regimul incompatibilităţilor, în loc de a-l întări, va da încă o lovitură unui sistem de învăţământ şi aşa marcat de mulţimea deciziilor greşite din ultimul deceniu. În fapt, marea problemă ce se acutizează în România este scăderea alarmantă a efectivului de personalităţi reale. Tot felul de „băieţi buni” trec drept valoroşi, descurcăreţi semiculţi sunt socotiţi personalităţi, iar peripatetici fără scrieri sunt luaţi drept intelectuali. Nu confuzionarea valorilor şi relaxarea, ci revenirea la titluri cu conţinut şi protejarea legală a titlurilor ar fi binevenite în România actuală!
O abordare greşită este combaterea degradării învăţământului prin introducerea de noi examene şi birocratizare, care se vor fixate legislativ. Se insistă astăzi pe examene la admitere în licee şi în universităţi, se face caz de duritate, ca şi cum calitatea ar fi pătată doar de nou-veniţi. Nu se ia în seamă împrejurarea că noile examene pot fi încă şi mai corupte, iar calitatea este dependentă mai mult de stările de lucruri din şcoli şi universităţi decât de cei care intră. Se vor limitări şi interdicţii la tot pasul, se propun controale peste controale, iar intervenţia procuraturii şi poliţiei este considerată salutară.
În fapt, soluţia este în cu totul altă parte, anume, în cultivarea de examene mai puţine, dar serioase, bazate pe autonomia profesională a cadrului didactic, ca în orice ţară normală. Trebuie restabilite statutul profesional şi social al cadrului didactic după distrugerile ultimilor ani şi răspunderile aferente. România plăteşte din greu pentru diletantismul celor care ajung să impună reglementări şi pentru discuţia aproximativă din jur, dar şi pentru nerăbdarea de a duce la capăt o reformă chibzuită a educaţiei.
Doar la noi se discută obsedant despre „modele”, în vreme ce alte ţări îşi pun în valoare oamenii pentru a-şi da soluţii bine gândite. Fireşte, nu poţi fi decât impresionat de rezolvările inteligente din Polonia, Germania, Coreea de Sud, China, SUA etc. Este enorm de învăţat din ele. În egală măsură, trebuie admis cu luciditate că nici un „model” nu rezolvă problemele educaţiei din România fără gândirea cu capul propriu a situaţiei.
Opoziţia grupurilor menţionate derutează mulţi oameni nepreveniţi. O mână de inşi care au apucat să călătorească, dar nu au cultura indispensabilă înţelegerii, propagă cerinţe convenţionale, ca şi cum ar reprezenta Occidentul. S-a făcut deja carieră cu un modernism prost înţeles, ce epatează naivii şi ale cărui rezultate se văd cu ochiul liber în degradările din jur. Invocă universităţi de prestigiu exact cei care nu au nimic cu acestea, afară de folosirea chestionabilă a produselor lor. În opoziţie cu acest grup, un alt grup observă şmecheria, dar, în loc să promoveze consecvent interesul public şi să procedeze legitim, recurge tot la expedientul reglementării arbitrare. Acest grup riscă acum să treacă drept piedică la schimbări, cum se vede în corul reacţiilor la ordonanţă.
Cine are răbdare să analizeze poate sesiza uşor confuzii conceptuale şi la primul grup, şi la al doilea. Peste toate, ştiinţa de astăzi presupune din capul locului reflexivitate şi exclude contrafacerea. Cultura occidentală oferă, se ştie de mult, soluţii extraordinar de profunde, dar ele trebuie bine cunoscute. Nici un grup nu este îndreptăţit să pretindă reprezentarea Occidentului pentru că-l mimează la ocazii, cum se face, de ani buni, într-o atmosferă de şuetă, la noi. În orice caz, discuţia publică ar face un pas înainte dacă ar ieşi din opoziţia celor două grupuri şi ar încuraja abordarea responsabilă în interes public. Nici veleitarismul şi nici cantonarea în experienţe consumate nu dau rezultate. Este nevoie de oameni cultivaţi, emancipaţi de ideologiile curente, inclusiv pentru a reglementa educaţia. Altfel, legislaţia arbitrară şi lamentarea în jurul eşecurilor vor continua.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.