Maia Morgenstern, actriţa-orchestră în „Petrică şi lupul”

Există în muzica lui Serghei Prokofiev, compozitorul care a murit în aceeaşi zi cu Stalin, doar cu 50 de minute înaintea vajnicului dictator, un univers hrănit de inocenţa şi năzdrăvăniile copilăriei, pus pe şotii, capabil de imprevizibil, care îţi poate răsturna oricând aşteptările, de vreme ce se joacă întruna. Şi se joacă genial.

În uriaşul compozitor, peregrin pe atâtea meridiane, a trăit toată viaţa un copil. Încă de la primele note scrise, pe când avea numai cinci ani şi când jocul de-a indienii s-a transformat în piesa muzicală intitulată chiar „Galop Indian”. Nici prima lui operă compusă la nouă ani, care se chema „Uriaşul”, nu pierde sonorităţile legate de jocurile copilăriei, dezinvoltura, imaginaţia care-şi deschide aripile pentru orice călătorie năstruşnică. Muzica lui Prokofiev ţine mereu o poveste în partitură, ca barza un prunc în visele copiilor despre un frăţior ori surioară. E ceva tonic şi contaminant, îţi vine să-ţi umfli un obraz ca pielea pe tobă şi să baţi darabana cu degetele de la mână, ca şi cum, ascultând-o, ai interpreta şi tu niscaiva note. Mai ales dacă eşti spectator la povestea simfonică „Petrică şi lupul”. Compozitorul este un neîntrecut povestitor iubind sonorităţile jucăuşe. Instrumentele însufleţite devin personaje, fie că ne gândim la baletul „Povestea unui măscărici” sau „Bufonul”, la ciclul de piese pentru pian destinat copiilor, la povestea simfonică „Petrică şi lupul”, la baletul-poveste „Cenuşăreasa”, la muzica pentru filmul „Ivan cel Groaznic”, la baletul „Povestea despre floarea de piatră”, la suita „Rugul de iarnă” scrisă pentru copii. În spectacolul de la Opera Naţională din Bucureşti, regizat de Anda Tăbăcaru Hogea şi dirijat de Vlad Conta, zece instrumente cu coarde, reprezentând viorile I şi viorile II, îl sugerează pe Petrică sau Petea, cum i se spune în limba rusă, dovadă cât de contradictorie şi imprevizibilă este starea de spirit a acestui copil neastâmpărat, nu prea prieten cu adevărul, dacă acesta îl împiedică să-şi ducă la capăt proiectele riscante. Răţuşca Sonia nu e alta decât partitura oboiului, clarinetul e pisica, fagotul e bunicul sfătos şi aprig în decizii când observă că lucrurile au luat-o razna, trei virtuozi la cornul cel aurit şi plin de serpentine, ca un labirint al muzicii, interpretează partitura lupului, timpanii şi percuţia sunt vânătorii. Există nu doar ca fundal muzical şi o violă, un violoncel pântecos, un contrabas, o trompetă şi un trombon, care împlinesc partitura miraculoasă a lui Prokofiev, îndrăgită de copii şi de părinţi, de decenii. „Petrică şi lupul” este precum abacul în aritmetică şi abecedarul la scris, anticamera fermecată de la care începe drumul spre iubirea şi cunoaşterea muzicii simfonice. În ciuda interdicţiilor şi dojenilor bunicului, Petrică vrea să plece în căutarea lupului însoţit de puşca lui cu dopuri. E sigur pe forţele lui şi pe arsenalul pe care-l are la dispoziţie. În plus, şi-a ales însoţitori, căci e flancat de toţi prietenii lui din ograda bunicului, răţuşca şi pisica, zglobia păsăruică Saşa. În altă orchestrare şi utilizare a instrumentelor, la Filarmonica Banatul din Timişoara, povestea muzicală „Petrică şi Lupul” a fost susţinută de trioul „Contraste”, iar personajele au fost interpretate de marionete aduse de la Teatrul Merlin. Atunci Petrică era interpretat de xilofon, lupul la pian, bunicul era clarinetul bas, pisica era clarinetul, pasărea era fluierul, iar raţa, saxofonul soprană. La spectacolul din Bucureşti, de la Opera Naţională, „Petrică şi lupul”, apare un povestitor genial interpretat de marea actriţă Maia Morgenstern, neobosită în mijlocul scenei, dând ocol în trombă instrumentelor şi pupitrului la care dirijează Vlad Conta. Sau Maia Guten Morgenstern, cum o salută copiii, dând bineţe acestui Luceafăr de pe firmamentul artei actoriceşti contemporane. În vreme ce lucrează cu orchestra Operei la „Faust”, partitură dramatic-filosofic-existenţialistă, în „Petrică şi lupul”, dirijorul Vlad Conta dă frâu liber impulsului ludic, care trebuie controlat impecabil pentru a nu se risipi nici o clipă farmecul poveştii, în plus gradaţia vorbelor povestitoarei, ea însăşi o simfonie de cuvinte, de personaje şi schimbări de situaţii. Maia Morgenstern este uluitoare, hâtră şi inocentă, şturlubatică şi sfătoasă, mieroasă şi fioroasă, o actriţă-orchestră, care interpretează rolul la toate instrumentele şi-şi schimbă gesturile şi mişcările corpului după personajul pe care-l comentează, încarnându-l fulgerător.

Când e mieroasa şi senzuala pisică, prietenoasă ori cu ghearele scoase, când e răţuşca legănând aripioare sub gâtul adunat în pene, uşor cocoşat de labele mai în voie în apă decât pe pământ, când e păsăruica zglobie, care dă piept cu lupul şi-şi salvează prietenul temerar, când e vânătorul cu puşca în cătare, mărşăluind cu aer proteguitor şi puţin fanfaron, când e bunicul sfătos sau necăjit, speriat pentru nesăbuinţa nepotului, împărtăşind experienţe, vrând să educe şi să nu taie prea iute lăstarii veşnic verzi ai copilăriei fericite.

Rolul i se potriveşte mănuşă, deşi n-ai crede. O vezi în gând în „Medeea”, în regia lui Andrei Şerban, în „Patimile lui Iisus”, în regia lui Mel Gibson, de la care a picurat în acest spectacol un strop de gravitate şi dramatism, cât stă bine într-o poveste. O revedem în gând în piesele lui Cehov, Strindberg, Oscar Wilde, Henrik Ibsen, Federic Garcia Lorca, A. Dumas, Arnold Wesker, Israel Horovitz, Heinrich Mann, Carlo Gozzi, Gogol, Alecsandri, Blaga, Camil Petrescu, Matei Vişniec. Şi din toate a strâns seminţe dramatice şi le-a resemănat, ca într-o grădină anume a copilăriei, în ograda muzicii lui Serghei Prokofiev, fericindu-şi spectatorii-copii care râd în hohote, o imită pe scăunelele lor, se încruntă îngrijoraţi ca ea, ţopăie fără griji şi aleargă în gând, îi dau bineţe şi replici, de câte ori sunt băgaţi în seamă, adică mereu, cu o generozitate şi o forţă de empatie molipsitoare.

Maia Morgenstern le dăruieşte un regal actoricesc şi sufletesc, în care s-a stratificat o experienţă de lucru sub bagheta atâtor regizori cunoscuţi, la numele deja evocate, mai fiind de adăugat Lucian Pintilie, Cătălina Buzoianu, Olimpia Arghir, Andreea Vulpe, Mihai Manolescu, Ion Lucian Nae Caranfil, Alexandru Dabija, Grigore Gonţa, Horea Popescu, Victor Ion Frunză, Felix Alexa, Răzvan Mazilu, Serghei Cercaski, Horea Popescu, Peter Engert, Michael Cacoyannis.

Spectacolul desfăşurat în Foaierul Galben, sub arabescul ghirlandelor aurite, adună copiii şi părinţii ciorchine. Copiii cască ochii mari de licurici, instrumentele cântă muzica magică şi devin actori la rândul lor, iar dirijorul e un soi de zână din poveste care foloseşte bagheta nu doar pentru a dirija, ci şi ca să dea viaţă minunilor şi imaginaţiei.

În costumul ei de catifea roşie vişinie stacojie, Maia Morgenstern devine la Opera Naţională flacăra copilăriei nepieritoare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.