Mâna albă (67)

Mâna albă (67). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Și iar se pune, în mod firesc, o întrebare: cine erau solicitanții veniți în necropola de lângă Roma pentru a intra în contact cu confreria? Nimeni n-ar fi riscat o asemenea aventură fără un motiv presant. Prin consecință, nimeni nu ajungea să găsească Mâna Albă decât atunci când societatea secretă era de acord să se deconspire, când vedea un interes în a sta de vorbă. De obicei, cei acceptați erau niște disperați căutând un ultim ajutor și promițând perspectiva unor avantaje din răzbunările pe care le cereau, fie că se întrevedea o pradă tentantă, fie că se pătrundea într-un ținut nou, încă necucerit fizic și spiritual. Pe lângă ei, mai erau și alții, doritori de a se înrola în Mâna Albă: persoanele maniace, ambițioșii și intriganții. întotdeauna indivizi mânați din spate de sentimente suficient de puternice pentru a fi apte să biruie spaima de a se întâlni cu imaginea concretă a cumplitei confrerii. Nu erau foarte mulți, însă erau destui, majoritatea rătăcind peste mări și țări spre a găsi un reper util în căutarea lor și spre a ajunge, în final, în locul unde au fost „întâmplător” programați: undeva lângă Roma. Cei ce

i-au îndrumat într-acolo nu le-au spus decât că drumul va fi lung și greu, și nici măcar nu le-au destăinuit de la început ținta. Solicitanții străbăteau etape succesive spre a se întâlni cu alți oameni de legătură, întrucât doar așa puteau afla continuarea itinerarului. (De obicei li se indica o scorbură dintr-un anumit copac sau un han unde trebuiau să înnopteze și unde, în scorbură sau la căpătâiul culcușului, găseau o scrisoare – cei ce se nimereau să știe să citească –, transmițându-li-se ce aveau de făcut în continuare. Cei neștiutori de carte se pomeneau că li se șoptește de către personajele cele mai obișnuite, întâlnite tot „întâmplător”, unde trebuie să facă următorul popas.) Ei nu puteau să se consulte cu nimeni, nu se puteau plânge cuiva, știind de la început că secretul demersului lor nu era numai un test eliminator pentru a ajunge la țintă, ci și o obligație, a cărei încălcare putea să-i coste chiar viața. însă, în general, oamenii nu erau puși la încercări exagerat de dificile decât dacă Mâna Albă voia într-adevăr să stea de vorbă cu ei, iar referințele culese erau contradictorii. în cazurile de urgență, contactele puteau avea loc grabnic, chiar și undeva în regiunea de unde provenea străinul. Diversitatea circumstanțelor solicitărilor dădea confreriei dimensiunea universală din conștiința oamenilor. Dar adevărata ei forță, la mijlocul secolului al VlII-lea, a fost fixată de contactele permanente cu puterile militare și politice ale lumii. în necropola de la Roma s-au făcut și s-au desfăcut alianțe, s-au hotărât succesorii la domnie, s-au stabilit sferele de influență. Mâna Albă s-a bucurat de marele avantaj de a putea arbitra în voie granițele pentru că ea a fost – tot timpul – singura putere care nu cunoștea hotare stabilite de către om, ea fiind prezentă practic peste tot. Ea pretindea că nu respectă decât Decalogul, deci, doar poruncile lui Dumnezeu.

Ar fi riscant să încercăm să reconstituim care anume evenimente de dinainte de anul 768 au avut loc datorită voinței Mâinii Albe. Ar fi riscant și greu de dovedit doar cu ajutorul supozițiilor. Documentele confreriei nefiind încă descifrate, aluziile la Mâna Albă în înscrisurile celorlaltor părți respectă tabuul și folosesc construcții complicate pentru a desemna orice amănunt legat de societatea secretă. Totuși, scribul poate afirma că, pe vremea lui Infandus, și conducătorii laici și cei religioși țineau cont de sugestiile confreriei. „Nu te puteai feri de ea, așa cum oamenii nu se pot feri de aer (pe care nu-l văd), iar peștii de apa prin care înoată. Poate omul cel mai curajos și cel mai iscusit să se lupte cu aerul? Unde, în ce direcție să-și împlânte sabia? După ce să se ascundă? Ef este pretutindeni și poate lua orice formă.” Nici papa, nici regii, nici măcar împăratul Bizanțului nu-și permiteau să facă abstracție de Mâna Albă. Iar nesăbuiții se alegeau, în cel mai bun caz pentru ei, cu expresia că „au mâncat căcat”, asemenea lui Constantin al V-lea.

Cu toate acestea, la un moment dat, cineva a îndrăznit „să se lupte cu aerul”. La moartea Papei Paul, care timp de zece ani nu a creat probleme Mâinii Albe, numeroși păgâni au disputat locul rămas vacant, pretinzând, printre altele, că ar fi sprijiniți de confrerie. (Cât adevăr era în aceasta nu se mai poate aprecia, dar și din acest amănunt reiese prestigiul de care se bucura societatea secretă în acel an 768. Se pare, totuși, că Infandus a încercat să impună un succesor Papei Paul, la fel cum, se spune, ar fi reușit și altădată.) Sfântul Scaun a fost reclamat de doi antipapi, Constantin și Philip, ca, în final, să câștige Ștefan III. După multă vreme, pentru prima oară confreria n-a reușit să-și impună voința și asta chiar în imediata ei apropiere. însă cel mai grav eșec, o catastrofă deplină, a înregistrat Al Patruzeci și optulea la moartea lui Pepin cel Scurt. Acesta i-a lăsat pe franci împărțiți între Carloman (în Burgundia și Aus- trasia) și Carol, viitorul Carol cel Mare. Moartea Papei Paul și cea a lui Pepin cel Scurt n-au mai putut fi folosite după scenariul dorit de Mâna Albă. Nici noul papă n-a devenit cel susținut de ea, nici împărțirea francilor în cinci regate distincte nu s-a realizat. O activitate intensă s-a desfășurat noapte de noapte, timp de aproape un an, în necropolă, însă partenerii de discuție au ajuns să fie tot mai puțin cei ce aveau cu adevărat ceva de spus în destinul istoriei. De data aceasta, Infandus a mizat de două ori pe cine n-ar fi trebuit. Mai mult: s-a încăpățânat să persiste în greșeală.

La început, nici noul papă și nici francii nu s-au putut opune fățiș Mâinii Albe, însă, cunoscând bine situația reală (făcând ei înșiși parte dintre „invizibili”, după cum se pare), au forțat un lucru nemaiîntâlnit până la ei: au forțat eliminarea căpeteniei. Având nevoie atât de Carol, cât și de Carloman, Papa Ștefan III le-a transmis o expresie din Prima Epistolă a lui Petru: „Sunteți Seminția sfântă, regală și sacerdotală”. Adresarea este importantă nu numai prin consecințele ei istorice, dar și prin faptul că o vreme, cel puțin, ambii regi franci au fost curtați în aceeași măsură. Apoi, e adevărat, nu mai găsim asemenea adresări decât către Carloman.

Cum s-a ajuns la acel punct este de reconstituit din nou doar din supoziții, însă, în mod sigur, lucrurile au evoluat treptat, pozițiile radicalizându-se pe măsură ce fiecare parte se încăpățâna mai mult în pretențiile prime. O vreme, Infandus nici n-a bănuit că voința sa poate ajunge subiect de negociere, apoi, văzând că se lovește de o opoziție tot mai fermă și tot mai agresivă, a încercat să caute aliați. însă evenimentele s-au precipitat, împăratul de la Constantinopol era tot mai departe și nu intervenea (nici n-ar fi fost în stare s-o facă), iar longobarzii se mișcau greu, revenindu-și cu dificultate de pe urma înfrângerii lui Aistulf și a stării lor de vasalitate față de franci. Când a început, în sfârșit, să trateze serios cu papa și cu Carloman, s-a pomenit în fața unor parteneri de discuție cu pretenții tot mai aspre. Infandus n-a fost învățat să cedeze și n-a știut nici cum s-o facă, atunci când s-a văzut obligat să încerce.

Nu foarte departe în sud, ducii Neapolelui s-au declarat independenți. De undeva din Orient, dintr-o localitate numită Basra, însă și din două sau trei mănăstiri izolate, Al Patruzeci și optulea primea hărțile care îi înfățișau atât imaginea lumii, cât și fragmente distincte ale Terrei. „Invizibilii” de un anumit grad studiau zi și noapte acele desene, căutând logica unui algoritm după care se schimba de milenii fața politică și fizică a lumii. Dar politicul se modifica, uneori, prea repede, iar fizicul, de obicei, abia perceptibil. între cele două ritmuri trebuie să existe o interdependență, asemenea armoniei sunetelor. Doar că Infandus însuși a apucat să trăiască un moment de criză majoră și cartografii erau depășiți de iuțeala evenimentelor, astfel încât hărțile lor nu mai erau niciodată actuale, atunci când soseau în necropola de lângă Roma. Logica dialectică a lumii, studiată după hărți depășite, îi făcea pe „invizibili” să afirme că în Italia meridională nu se puteau încă naște state independente, rupte de Roma și de Imperiu, viitorul acestora urmând să reprezinte rezultatul ciocnirii intereselor marilor puteri: bizantinii, arabii, francii, longobarzii și goții. Noile state de aici se vor naște și din propriile lor resurse. Când Grigore al II-lea¹ s-a declarat indiferent Ia amenințările Iui Infandus și a afirmat o și mai largă autonomie a Neapolelui decât predecesorul său, Ștefan II, oamenii fideli șefului confreriei au lovit. însă atentatul asupra ducelui neascultător a dat greș. „Invizibilii” s-au scuzat motivând că lipsa de imaginație a oamenilor încurcă datele oricărei speculații, fiind pe lume prea mulți conducători care se numeau Ștefan, Grigore sau Constantin și prea mulți oameni umili purtând aceleași nume. între timp, cei doi dogi ai Veneției, despre ambii pretinzându-se că ar fi provenit dintre „invizibili”, Maurizio I și Giovanni Galbaio, s-au lăsat și ei atrași în joc. Maurizio I i-ar fi rămas fidel lui Infandus, în timp ce Galbaio ar fi primit solii ostili.

Acum, evenimentele au luat o desfășurare rapidă. La moartea lui Pepin, Carloman a afișat alte pretenții decât considera Infandus că i s-ar fi cuvenit. Convins că mersul istoriei face parte din armonia generală, Infandus era sigur că tocmai arhitectura universului este cea ignorată de Carloman. Fratele stăpânului Burgundiei și Austrasiei, Carol, se potrivea prea bine în toate pentru ca jocurile Iui Carloman să aibă vreo șansă. Rezultatul a fost că acesta din urmă a tratat peste Infandus cu papa. La rândul său, Al Patruzeci și optulea a trimis noi și noi emisari, a creat acte de teroare chiar în preajma partenerului de dispută și a sfârșit prin a-l determina pe Pamati să facă naveta între polii de influență socotiți ezitanți. Neînțelegerile au devenit tot mai ireconciliabile și exemplul Veneției, unde un doge încerca să-i rămână fidel societății secrete, iar celălalt, fără a considera că trădează confreria, se îndepărta de Infandus, a făcut ca însăși Mâna Albă să simtă acut nevoia unui deznodământ urgent al primei crize interne majore din existența ei.

Infandus, fiul și nepotul său de douăzeci și trei de ani au avut puterile unor mari conducători. Dar scribul n-a greșit atunci când a afirmat că, începând cu Husein Geographul, Cei O Sută intră într-un tot mai accentuat anonimat. Puține, foarte puține persoane știau cine este cu adevărat Infandus, acel bărbat cu chip de copil, „aproape mut”, șters pentru cei mai mulți, trăind într-o asumată modestie extremă. Iar fiul și nepotul au fost crescuți pentru a părea la fel de șterși. Când, la 4 decembrie 768, în cadrul unei ceremonii macabre, Infandus, fiul și nepotul său, precum și toți descendenții direcți pe linie masculină ai Celui de Al Patruzeci și optulea dispar pentru totdeauna, activitatea din cimitirul de lângă Roma continuă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, iar Mâna Albă lovește, în curând, din nou ba în Italia, ba în Burgundia, ba în Spania și în Egipt. Pentru toți oamenii simpli, la fel ca și pentru aproape toți cei aflați în apropierea conducătorilor lumii, moartea Iui Infandus n-a constituit o taină, întrucât pentru ei Infandus nici măcar n-a existat. „Puterea o dă necunoașterea în recunoaștere. Aceasta oferă infinit mai multe posibilități imaginației. Imaginația însăși frizează teoreticul. Adică tot ceea ce se poate și este mai puțin decât ceea ce există. Idealul este mai bogat în sugestii, materialul în surprize, fiindcă doar materialul e infinit. (Idealul nu – nota scribului.) Aceasta este relativitatea. Iar relativitatea este totul.” Fragmentul acesta unic, în scriere latină, reprezintă testamentul unui „invizibil” mort și înmormântat ca stareț la Lerins. Infandus a cunoscut mai mult ca sigur acest fragment. Și și-a conformat viața celor două devize cărora trebuiau să le jure credință novicii la intrarea în confrerie. Al

Patruzeci și optulea a avut grijă ca despre el – cei ce-l cunoșteau – să poată spune totul sau nimic.

Cum a fost ucisă în acea noapte toată spița masculină a lui Infandus vom afla. Evenimentul s-a desfășurat în urma unei pregătiri minuțioase, altfel de la bunic la strănepot n-ar fi putut fi atrași cu toții în cursă, fără a fi uitat măcar un bărbat sau băiat până la al treilea grad colateral.

A fost singura oară când legea eredității conducătorului Mâinii Albe a fost nesocotită și incidentul ar fi putut însemna sfârșitul societății secrete, dacă eroarea n-ar fi fost în cel mai scurt timp îndreptată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.