Melancolii la Casa Stork

Lucrarea lui Frederic Storck, Pocăința, (bronz de mici dimensiuni – 9 x 10,5 x 10,5 cm.) abordează o stare de spirit frecvent tratată de artiștii secolelor trecute, preocupați de afectivitatea umană – izvor al inspirațiilor diversificate, – din care adesea au ales paleta sumbră, sobră, a tristeților. 

Sentimentul transpus în volumetriile trupului uman apt să redea trăiri au generat, în timp, un „expresionism” extins dicolo de marjele fenomenului istoric propriu-zis, ale cărui tente sunt recognoscibile constant în artele europene: în era barocă – de pildă, prin celebra reprezentare a Sfintei Cecilia, de către Stefano Maderno, – sau mai deveme, în Renașterea italiană, – prin intriganta pictură (atribuită inițial lui Masaccio, apoi lui Botticelli, după care lui Filippino Lippi) La Derelitta (Abandonata), – ba chiar mai demult, în antichitatea elenistică. Nu arareori, situațiile emoționale sunt transfigurate în formule esențializate; Sfânta Cecilia a lui Maderno, ca și personajul feminin al lui Frederic Storck, exprimă (dincolo de durere, suferință, disperare) atitudinea de respingere a Lumii, închiderea într-o maximă interiorizare, refuzul oricărui dialog, al oricărei speranțe de comunicare. Este aceeași atitudine surprinsă de Cecilia Cuțescu-Storck, într-o lucrare de mari dimensiuni, admirabilă prin puterea de sinteză, amonie și echlibru intitulată Omul în natură.

Subiectele sentimentaliste au atras și alți sculptori români, precum elevul lui Frederic Storck, Filip Marin, care a elaborat o seie de lucrări intitulate: Abandonată, Resemnare, Povară, Decepție, indicând, toate, dezolare, prăbușire etc. Într-un inspirat eseu intitulat The Essential Sadness of Art, Jeff Goins afirma: „Există o tristețe subiacentă în întreaga artă, o melancolie pe care o resimțim când privim frumusețea adevărată ”… („There is an underlying sadness in all art, a melancholy we feel when we face true beauty” – apud https://goinswriter.com/sad-art/eseu) apud https://goinswriter.com/sad-art/eseu). Lângă postulatul lui John Keats, „Frumusețea e adevăr; adevărul – frumusețe”, se poate adăuga edgarpoescul Frumusețea e melancolie, prin urmare – melancolia odată devenită frumusețe, este purtătoare de adevăr. „Cred că această temă artistică a tristeții, a vătămării, este atât de universală, pentru că umanitatea nu este întreagă. Ceva nu e în regulă cu lumea și n-avem ce-i face”– observa, cu acuratețe, Jeff Goins, în sus-citatul eseu. Jacques Derrida explica situația (plină de tensiunile imposibilei exprimări exhaustive și concrete a misterului) prin dihotomia semn-sens, semnul (cu sensul permanent transcendental) fiind o marcă a Căderii, a Lipsei, a depărtării de Divinitate. „Înțelegând durerea ca pe o formă a erorii, eroarea ca pe o îndepărtate de lege și legea ca pe un fiind al lui Este, înțelegem durerea ca pe o îndepărtate de Este” – deducea Nichita Stănescu, în Respirări.

Revenind la compoziția lui Frederic Storck, inspirată, fără îndoială, de Danaë, capodopera marelui înaintaș care a fost Auguste Rodin (cel ce vedea un precursor în Michelangelo, realizatorul Sclavilor): cine este ea? Presupuneri identitare ar putea merge, pe firul simbolurilor și prabolelor, dinspre iubita lui Zeus, chiar mai departe, către Eva, sau Salomeea… așa, covârșită de regrete, cum a pictat-o Cecilia Cuțescu-Storck, cea care mărturisea, în memoriile sale: „…am lucrat mai multe versiuni ale subiectului biblic Salomeea şi Sf.Ioan (…) Plăcându-mi să dezmint  tradiţia, am reprezentat-o pe Salomeea înduioşată şi pocăită, în locul celei crude şi inconştiente, din Biblie”. Recunoaştem aici personalitatea puternică a artistei, încrederea în propria ei capacitate de percepţie dusă până la spiritul de contradicţie. Redând altfel deznodământul banchetului lui Irod, pictoriţa a urmărit două direcţii creative, recognoscibile în compoziţiile sale, în general: ideea lucrării şi maniera de transpunere. Meditativă, profundă, lucidă, Cecilia Cuţescu-Storck face parte din artiştii pentru care opera este, mai presus de orice, „cosa mentale”, o atitudine a conştiinţei. Preocupată de condiţia femeii, a imaginat o nouă ipostază posibilă a personajelor implicate în cunoscutul episod – ipostază salutară mai ales pentru structura ansamblului ce răspunde priorităţilor autoarei (amintite în scrierile-document păstrate de la ea): decorativismul şi monumentalitatea, decelabile, ambele, în cazul acestei picturi simple dar atât de intricat construite prin volume clare, aplatizate şi câmpul pânzei disputat între complementarele roşu şi verde. Remarcând forţa de sugestie a chipului femeii (expresia dezolării faţă de situaţia iremediabilă) şi coerenţa compoziţională, ne putem lăsa aproape convinşi: „De ce nu?…”

Alături de exemplele amintite, rafinate sugestii de melancolie se citesc ici și colo, în privirile personajelor din picturile murale ce acompaniază pașii vizitatorilor Casei Storck (din str. Vasile Alecsandri), conferind locului o aură de frumoasă stranietate, comparabilă cu aceea degajată de frescele Vilei Misterelor, din Pompei, prin discrete inserții de suspense, în ansamblul stenic al creației unor artiști – Cecila Cuțescu și Frederic Storck – animați de ambiția elevării de sine prin muncă artistică, prin talent și inteligență.

Articol scris de dr. Liana Ivan-Ghilia/muzeograf/Muzeul Municipiului Bucuresti

Ilustrații :

Frederic Storck, Pocăința, patrimoniul MMB

Cecilia Cuțescu Storck, schiță de pictură, apud Léon Thévein, Cécile Coutesco-Storck, sa vie et son oeuvre, Paris, Éditions des Quatre Chemins.

Auguste Rodin, Danaë, varianta neagră, detaliu

Cecilia Cuțescu-Storck, Salomeea, pastel pe carton – patrimoniu MMB – foto Cristian Oprea

Cecilia Cuțescu Storck, Omul în mijlocul naturii, ulei pe pânză, 2000 x 1280 cm. (1927) – patrimoniu MMB

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.