Oul de Aur (4)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

De unde asemenea concluzii? Niger n-a afirmat măcar o dată că ar exista un lucru în stare de a-l plictisi. Nici refuzurile nu și le motiva prin lehamite. Lumea s-a obișnuit cu el așa cum era și, cu timpul, a încercat să-l întîlnească în scopuri cît se poate de concrete: să-l întrebe în legătură cu vindecarea bolii unei rude, să-l consulte înaintea unei acțiuni oarecare, a unei investiții sau a unei călătorii. Niger risca să devină un oracol universal, însă s-a priceput să scape și de data asta, intuind din timp renumele solicitant pe cale de a se înfiripa. Pe nesimțite, răspunsurile sale au devenit evazive, le povestea celor ce-l consultau întîmplări fără nici o tangență cu problemele lor, nefă- cînd nici un efort de a-i induce în eroare pe cei ce veniseră la el: pur și simplu le dădea de înțeles că în ziua aceea n-avea chef să discute despre o boală sau despre eficiența unei viitoare întreprinderi. Cei ce-l căutaseră plini de speranțe nici nu apucau să se simtă jigniți de refuzul întîmpinat, Niger nu ofensa pe nimeni, era mai amabil ca oricînd, oamenii erau încîntați că au putut sta de vorbă cu dînsul. Poate că și uitau de ce au venit. Al Douăzeci și șaselea n-a ajuns nici măcar oracolul sperat, pro- vocînd astfel o altă decepție contemporanilor. Dar și aceasta a rămas undeva în subconștient, neformulată în cuvinte. O stare generală de regret începea să-l înconjoare ca un nimb nevăzut și multă vreme ea a fost pusă în seama faptului că Al Douăzeci și șaselea oferea prea puține prilejuri de a fi întîlnit. Cei mai mulți credeau că le pare rău doar fiindcă nu au prilejul să-l vadă și să-l audă decît atît de rar.

Într-una din camerele vilei sale, Niger avea așternut pe jos un pergament imens, împărțit în numeroase fragmente de diferite culori. Nimănui, nici unui sclav, nu-i era îngăduit să intre acolo, să șteargă praful sau să facă ordine. Pe uriașul pergament, se povestea în oraș, erau risipite diferite figuri din chihlimbar, din lapislazuli, din abanos și din sticlă. Statuetele nu aveau înălțimea mai mare de o palmă și înfățișau oameni și animale. Era încăperea preferată a tînărului stăpîn: de jur-împrejur se aflau orinduite etajere cu manuscrise, iar lumina cădea atît prin tavan, cît și prin numeroasele deschideri laterale, spre care urcau din grădină trupurile grele de flori ale plantelor aduse din toate colțurile lumii.

Cît stătea în sala cu pergamentul, Iui Niger nu-i plăcea să fie deranjat. Dacă nu citea, își admira figurinele colorate și le muta de pe un cîmp de o culoare pe unul de altă culoare. Era, desigur, un joc acesta, o variantă mult complicată a ceea ce se cunoscuse pe vremuri sub numele „Oul de aur“. în timpul lui Hadrian nu se mai găseau decît puține asemenea garnituri de piese și poate și mai puțini oameni capabili de a le folosi. Despre Antonius se povestea că ar fi fost ultimul mare cunoscător al „Oului de aur“ și că după moartea lui ar fi fost descoperite figurile cu care o inițiase și pe Cleopatra. Pe vremea Republicii existaseră chiar și întreceri organizate și cei mai buni jucători erau răsplătiți cu cununi de lauri și cu cîte un ou de gîscă vopsit în culoarea aurului. Jocul ar fi dispărut nu numai din cauza regulilor lui complicate, a rarității garniturilor complete – care nu erau în nici un caz ieftine –, ci și pentru că ar fi devenit apanajul unor secte și inițierea în deprinderea subtilităților ar fi devenit secretă. în ultima sa variantă laică, la joc nu mai participau mai mulți jucători ce-și măsurau forțele între ei, ci „Oul de aur“ a devenit o activitate individuală, fiind un divertisment savant, jucătorul nemaiîntrecîndu-se decît cu sine însuși.

Niger era unul dintre ultimii practicanți ai acestei activități, iar pergamentul lui era cu mult mai mare și figurile cu mult mai numeroase decît cele descrise anterior. După ce Augustus I-a izgonit pe diferiții sectanți din Roma, o vreme „Oul de aur“ fusese chiar interzis, deoarece făcea parte din atributele unor rituri străine. Fiindcă se cunoștea amănuntul că Antonius a jucat „Oul de aur“ în Egipt, s-a spus multă vreme că îndeletnicirea aceasta și-ar fi avut obîrșia în riturile preoților lui Isis, atît de răs- pîndiți la Roma. în secolul al Il-lea al timpului pe care-l numim „era noastră¹¹, „Oul de aur¹¹ nu numai că nu mai era practicat de profani, dar marea majoritate a oamenilor nici nu auziseră de această îndeletnicire ce fusese odată atît de în vogă.

Intriganții spuneau că Niger nu permitea nimănui să-l viziteze în încăperea cu pergamentul deoarece făcea și el parte dintr-o sectă secretă, al cărei mare preot ar fi devenit. Dar Hadrian nu lua în seamă asemenea vorbe și au trebuit multe insistențe pentru a-l face totuși curios. (Curios, dar nu supărat!) într-una din zile se înfățișă personal la Niger și-i ceru să-i arate „Oul¹¹ său „de aur¹¹. Tînărul acceptă cu același zîmbet și cu aceeași politețe dintotdeauna. îl invită pe împărat în încăperea cu marele pergament, dar insistă să rămînă singuri, numai ei doi. Față de însoțitorii lui Hadrian se scuză povestind că toți cei ce gustă din acel joc riscă să renunțe încetul cu încetul la alte activități. Hadrian, ca șef al statului, putea liniștit să cunoască și ceea ce altora era mai bine să le rămînă străin. Drept despăgubire, le oferi celorlalți oaspeți o plimbare cu barca printr-un labirint de canale de unde nu se putea ieși decît dacă plăteai gajuri „figurilor mitologice¹¹ întîlnite pe drum. Divertismentul îi încîntă atît de mult pe bărbații din suita împăratului, încît totul trebui organizat încă o dată, de data asta luînd locul într-o luntre și Hadrian. Nimeni nu regretă sala cu marele pergament.

Împăratul însuși nu dori să mai refacă experiența din jocul lui Niger. El păstră taina și se mulțumi să Ie spună apropiaților că Al Douăzeci și șaselea este într-adevăr foarte cult, dar că e mai bine ca pe urmele adevăratei sale erudiții, cea bănuită doar, să nu se aventureze nimeni altcineva. Din ziua cînd a fost în încăperea cu „Oul de aur“ din vila lui Niger, Hadrian îl privi altfel pe favoritul său: cu un sentiment ciudat de înțelegere ce excludea teama, însă și cu o cunoaștere ce diminua simpatia, împăratul se apropie din clipa aceea mai mult de Antinous, de Herodes Atticus și de alți tineri deosebiți. Niger nu căzu în dizgrație, ci locul lui deveni altul în inima lui Hadrian, un loc incert și pentru acesta însuși.

Încetul cu încetul, Al Douăzeci și șaselea intră într-un con de umbră. Viața la Roma nu mai era amenințată de pericolul războaielor, chiar și nelegiuirile erau mai rare, Hadrian mai mult lipsea, prelungindu-și călătoriile, construind un zid de apărare în atît de îndepărtata Britannie sau vizitînd o provincie la fel de îndepărtată în răsărit. Cît lipsea împăratul, țara era condusă de un consiliu de juriști, mai ales după ce eșuase experiența cu Niger. Mai mulți oameni greșesc mai puțin decît unul singur, iar dacă nu trebuie decît să aplice niște instrucțiuni – în mare parte de ei înșiși reformulate –, și inițiativele nedorite sînt excluse. în zilele călduroase din capitală, bărbații aveau timp să se agite pentru scopuri personale: în fiecare tavernă putea fi întîlnit cineva apt de a-ți favoriza o întîlnire sau de a-ți da o informație.

– Vremea marilor comploturi a trecut, exclama sofistul Favorius, acum Roma a devenit o sumă de intriganți pe cont propriu. Din țară nu-i mai interesează decît exact atît cît pot îndesa în pungă.

Totul devenise important în oraș și fiecare lucru era întors pe toate fețele, doar-doar va putea ajuta măruntului scop al unuia sau al altuia dintre preocupații zilei. Iar de nu poate ajuta unui scop personal, n-ar fi imposibil să reprezinte măcar un semn, un avertisment sau un indiciu favorabil. Față de Niger sentimentul de insatisfacție crescu: omul acesta, care nu de mult a fost atît de apropiat împăratului, care prin politețea-i față de un individ sau altul dăduse mereu speranțe, se dovedise pînă la urmă atît de nefolositor. Sigur, se mai povesteau toate faptele sale; abia ieșit din casă, Roma se și grăbea să colporteze unde a fost și ce a spus, însă, pentru o vreme, nimeni nu mai îndrăznea să-și pună cu adevărat nădejdea în ajutorul lui nemijlocit.

Întors de la Atena, Niger își părăsea tot mai rar vila. Mai putea fi întîlnit doar cîteodată, dis-de-dimineață, făcîndu-și plimbarea după o oră de înot și, în cîteva rînduri, la petrecerile unor patricieni. Dar aceștia constatară cu surprindere că încercările lor de a imita printr-un divertisment cît mai subtil plimbarea cu barca prin labirintul cu „figuri mitologice” nu-l impresionau deloc pe ilustrul oaspete. Acesta mînca puțin, bea și mai puțin, participa cu oarecare elan la discuții, însă se sătura și de ele și părăsea petrecerea încă înainte ca surprizele îndelung pregătite să se fi putut desfășura. Cînd i se atrăgea atenția că va urma un scamator celebru din India sau un dresor de animale din Africa, el zîmbea și propunea un program mult mai de efect, bazat pe munca acelorași artiști. Spectacolele de care vorbea erau rafinate și complicate și le descria de parcă ar fi asistat la ele. Cînd termina de povestit, se scula și pleca: ce mai puteai să-i oferi?

Făcîndu-și de lucru în grădină, sclavi curioși, însă și alții doar dezghețați, plătiți pentru a vedea ce face stăpînul, trăgeau cu ochiul printre plantele din ferestrele odăii cu marele pergament. Niger era în stare să citească toată ziua, pînă se lăsa întunericul, sorbind doar din sucurile de fructe pe care i le servea necontenit secretarul său, Polybius, singurul om ce avea acces în încăpere. Polybius era bătrîn, fusese adus din Grecia, era suficient de instruit pentru a putea satisface cererile lui Niger și-l slujea cu o grijă de părinte. Cîteodată tînărul se simțea atît de cicălit încît își reproșa cu glas tare, mai în glumă, mai în serios, că nu și-a luat un secretar sclav, pe care în ocaziile acelea ar fi pus să-l biciuiască. Polybius, oricum, era libert de a doua generație, tatăl său fusese eliberat de unul dintre ultimii colecționari de artă din Sicilia și prima lui grijă fu aceea de a se muta la Atena pentru a-i putea asigura fiului cea mai îngrijită educație. Acest fiu, sexagenar pe vremea cînd îl cunoscuse Niger, trecuse la creștinism, își pierduse familia și toată averea, printre care numeroase manuscrise valoroase, într-un incendiu și devenise o pacoste pentru lumea cultă a Greciei prin limba-i rea și modul zeflemitor cu care-i trata pe cei din jur. Era încredințat că știe tot și jignea ușor pe oricine. Intr-o zi se lăudase că ar fi dispus să devină sclavul acelui muritor ce s-ar dovedi mai instruit decît el. Pentru a-l pedepsi, atenienii, profitînd de prezența lui Niger în Grecia, înlesniră o întîlnire între cei doi. Tînărul i-a impus atît de mult lui Polybius încît n-a fost nevoie să i se reamintească legămîntul imprudent făcut, el arătîndu-se după doar o oră dornic să-l urmeze oriunde pe Al Douăzeci și șaselea, în orice calitate, chiar și de sclav. De acest entuziasm al primelor zile îi aducea aminte Niger ori de cîte ori secretarul îl cicălea prea mult și, zîmbind, îi mărturisea că regretă că n-au făcut la timp actele de luare în proprietate… Acte de fapt absolut inutile… Bătrînul accepta cu încîntare orice venea de la stă- pînul său, chiar și o corecție severă ar fi primit-o ca pe un dar divin. Polybius îl adora pe Niger cu o invidie ce putea ajunge cîteodată chiar primejdioasă. (Și s-au zvonit destule și în această privință. în orice caz, faptul că Al Douăzeci și șaselea devenise tot mai strîns legat de casă, că ieșea tot mai rar, că era tot mai greu de întîlnit se punea și pe seama nesuferitului bătrîn, zbir cu sclavii și la fel de insuportabil cu cei ce încercau să intre în vreun fel în contact cu Niger.)

Privind printre draperiile create de flori, sclavii îl observau pe stăpîn citind cu aceeași minimă participare, cu mina destinsă dintotdeauna, întinzîndu-se din cînd în cînd leneș, dar neluîn- du-și ochii de pe textul din față, apoi întrerupîndu-se totuși pentru a muta o figură pe pergament. După care își relua lectura. Era de parcă ar fi efectuat mișcările în funcție de ceea ce citea și Polybius, dacă n-ar fi fost atît de imposibil, mai mult ca sigur că ar fi oferit o confirmare în acest sens, doar că bătrînului nici nu puteai risca să-i pui vreo întrebare, atît era de suspicios și de nesuferit.

Însă nu numai secretarul avea suspiciunile lui, Roma însăși era bolnavă de o curiozitate invidioasă. Viața lui Niger devenise un mister, cită vreme nu era un subiect monden și pînă a nu oferi din nou un interes politic imediat. Roma trebuia să cunoască jocul de pe marele pergament, amănuntul că era vorba despre „Oul de aur“ nu-i mai spunea nimic. (O umbră se furișa din memoria transcendentală și, negăsindu-și locul după ce fusese etichetată, își spori fascinația. Dintre multele amintiri incerte, ea ieșise cu un pas înainte și-și cerea pe față drepturile la o nouă existență.) Unii căutară în biblioteci regulile jocului, însă vigilența lui Augustus avusese grijă din timp ca niște curioși imprudenți să nu mai găsească nimic. Două seturi descoperite Ia un negustor celebru de obiecte vechi, ce se lăudase că nu există praf egiptean, piatră de dinainte de potop sau podoabă din Atlantida pe care să nu le poată procura, stîrniră agitație în cercurile culte. Dar nu se mai găsi nimeni apt de a mînui piesele, regulile dispăruseră, iar cele ce păreau cuprinse în diferite scrieri rare nu se lăsau descifrate. Cei ce pariaseră că vor da iarăși viață figurilor de chihlimbar sau lapislazuli se mulțumeau să vehiculeze teorii cît mai atrăgătoare și mai fantastice fie despre originea „Oului de aur“, fie despre marii performeri din trecut. Erudiții își arătau eșecul într-un mod savant…

Invitat cu multe precauții la unul dintre consulii în funcțiune, Niger fu atras în timpul cinei într-o discuție despre cele două jocuri descoperite în magazinul de antichități. Spre bucuria celor de față, Al Douăzeci și șaselea se arătă interesat de subiect și dori să vadă garniturile de piese. Doar că una dintre ele era total descompletată, inutilizabilă, îi asigură el, iar cealaltă reprezenta forma cea mai rudimentară a jocului, o formă cu regulile limitate și deci neinteresantă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.