Oul de Aur (8)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

AL DOUĂZECI ȘI ȘAPTELEA

(121-161; 161-180)

– Psihopompos –

Despre arta de a te elibera de amintiri

Al Douăzeci și șaptelea fusese poreclit Psihopompos la deplină maturitate, mai mult în ironie, dar și dintr-o oarecare teamă. El, despre care se spunea că a vizitat la vîrsta de patruzeci de ani împărăția umbrelor, s-ar fi întors printre muritori pentru încă aproape patru lustri. Fiul lui Niger a fost un personaj de trecere, nici om politic, nici negustor bogat, nici măcar filosof. Nici cel puțin obîrșia nu-i poate fi stabilită cu precizie. Cînd a dispărut definitiv, la moartea lui Marc Aureliu, lumea a început să și-l amintească doar ca pe o glumă. „Acel Psiho- pompos”, se spunea și lumea știa imediat despre cine era vorba și zîrnbea. Fusese un mucalit Cel de Al Douăzeci și șapteiea, îi mersese vestea, ce mai, însă de sub zîmbet se ițea de fiecare dată și o mică înfiorare. „Da, a fost un individ hîtru Psihopompos, dar mai bine să-l uităm!” își spunea fiecare dintre cei ce l-au cunoscut. Și l-au uitat. O generație mai tîrziu, cînd se ridea de Psihopompos, nu se mai făcea haz de personajul de mult uitat, ci de o faimă ducînd la exagerări, ca orice faimă.

Psihopompos s-a născut în casa Celui de Al Douăzeci și șaselea și a crescut acolo aproape neluat în seamă. Făcea parte din impozanta vilă la fel ca și plantele de pe terasă. Fusese îngrijit de domestici și prea puțini ar fi fost în stare să spună al cui fiu era. Nici măcar Polybius, omnipotentul secretar al stă- pînului, nu s-a arătat în măsură să-i stabilească o descendență certă. Toată lumea știa că băiatul era fiul lui Niger, însă, după dispariția atît de neașteptată a Celui de Al Douăzeci și șaselea, nu s-a găsit și mama tînărului devenit brusc unui dintre cei mai bogați oameni din Roma. Băiatul, recunoscut în mod oficial de Niger, crescuse printre numeroșii copii ai domesticilor, singurele avantaje ale rangului fiind că de mic se bucurase de atenția unei doici, iar la vîrsta potrivită fusese dat în îngrijirea iui Polybius, care își asumase, printre alte sarcini, și instrucția băiatului. Alt dascăl se pare că nici n-a avut.

Inițial se numise Aeiius, nume ales, probabil, de Niger, ca o atenție făcută împăratului, devenind Psihopompos abia la vîrsta de patruzeci de ani, după ce murise pentru prima oară. Despre Aeiius nu se mai știe azi nimic, n-a fost pomenit în scrieri, este de nereconstituit cu ce s-a ocupat. E de bănuit că și-a petrecut multă vreme și printre cărțile tatălui, deoarece, în funcție de public, uneori cunoscutele sale glume au o origine livrescă. (Cum, la fel de bine, ar fi putut să fi reținut cîteva informații și din frecventarea unor cercuri elevate.)

Nu s-a remarcat prin fapte de arme și, chiar dacă din vorbe ulterioare reiese că ar fi cunoscut și Orientul, este foarte puțin probabil să fi cutreierat Asia cu arma în mînă, chiar și numai fiindcă, în timpul războaielor cu părții, Aeiius devenise deja Psihopompos. La fel de incertă este și cariera lui administrativă. în „Viețile cezarilor” găsim menționați doi psihopompi: unul trebuie exclus de la început ca avînd legătură cu eroul nostru, el fiind pomenit ca un contemporan al lui Constantin cel Mare. Al doilea, însă – sau, dacă-l luăm în ordine cronologică, primul –, este amintit printre procuratorii lui Antoninus Pius. „Acel psihopomp ce-i conducea pe localnici nu spre o viață mai bună, ci direct în infern…” pare să fie, de asemenea, un alt personaj. Nici o precizare în plus nu se face în text, iar Cel de Al Douăzeci și șaptelea se potrivește prea puțin acelor cîtorva cuvinte.

Biografia i se luminează abia începînd cu înmormîntarea (după ce murise întîia oară): evenimentul este descris atît în anonima „Culegere de minuni¹¹, apărută cu aproape o sută de ani mai tîrziu, ceea ce presupune că faptul a făcut o temeinică și îndelungată carieră orală, cît și la unii autori, de pildă Dio Cassius. Ni se relatează, astfel, despre niște funeralii ale unui bărbat bogat, prețuit de contemporani, condus de o mulțime de prieteni, de soție și de copii.¹ Pentru a se da o imagine cît mai măreață întîmplării, sînt pomeniți, printre cei ce făceau parte din cortegiu, un consul, mai mulți senatori, Pompeianus, ginerele proaspătului împărat Marc Aureliu, celebrul sofist Herodes Atticus sau generalul Avidius Cassius, cel ce peste mai mulți ani avea să încerce să uzurpe tronul. Nu lipsea nici Flavius Boethus din Ptolemaî’s, consular, protector al medicilor, ceea ce n-ar face exclus ca în alai să fi fost și Galen. Dar, în cazul acela, Galen l-a cunoscut deja și pe Aelius, nu numai pe Psiho- pompos. Aceeași observație este valabilă și în legătură cu Țipor, medicul personal al împăratului Marc Aureliu. Pseudoherodian ne dă și cîteva mostre dintr-unul dintre discursurile rostite cu acel prilej. Ceremonia, încheiată cu tot fastul, a avut un epilog neașteptat: Aelius nefiind incinerat, ci îngropat, peste cîteva zile a apărut viu și sănătos acasă, înnebunind de spaimă atît familia, cît și pe toți cei ce au dat cu ochii de el. însă, ne spun aceleași surse, privirea îi era atît de senină și vorbele atît de vesele, încît, în curînd, fu acceptat iarăși drept ceea ce a fost, iar din anul acela știm cu precizie că nici unul dintre Cei O Sută n-a mai îngăduit să fie incinerat, ceea ce despre unii strămoși de-ai lui Psihopompos doar bănuim.

Reînviatul era același personaj cu cel ce a murit, probînd aceasta prin faptul că era la curent cu toate micile secrete ale casei și se purta cît se poate de firesc în cele mai intime situații, recunoscîndu-i fără greș pe toți domesticii și putînd spune orice amănunt din trecutul vieții sale. încercările la care l-au supus pe furiș atît Polybius, cît și rudele le-a trecut cu strălucire. Dar ființa aceea nu mai era totuși cea de dinainte: individul era mai senin, lipsit de orice reticențe, necunoscînd griji, rieavînd nici un fel de probleme. Totul devenise pentru el un imens prilej de rîs și fiecare acțiune îi era îndreptată spre a-i face și pe cei din jur să privească lumea la fel. Iar cine reușea…

Un psihopomp era în mitologia elină conducătorul sufletelor în infern. Psihopompos era supranumele lui Hermes pentru răstimpul cît îndeplinea el însuși această sarcină. Al Douăzeci și șaptelea și-a cîștigat porecla treptat, pe măsură ce, în a doua lui existență, renumele îi creștea tot mai mult. Poate și faptul că a „reînviat” i-a făcut pe oameni să opteze pentru acel cuvînt, deși simpla „reîntoarcere din împărăția umbrelor” n-ar fi fost nici pe departe suficientă. Ea nu implica și o „navetă” între cele două tărîmuri, însă sugera, cel puțin, că personajul a fost o dată în locul de unde pentru cei mulți nu exista întoarcere și că, poate, i-ar sta în putere să mai încerce și altă dată călătoria dus-întors. De aici a pornit apoi mitul.

Dacă despre prima existență a Celui de Al Douăzeci și șaptelea nu știm mai nimic, cea de a doua ni s-a păstrat prin unele anecdote și farse ce i-au fost atribuite. Scribului i-a revenit sarcina de a sorta aceste fragmente și de a le pune într-o ordine cronologică aproximativă, precum și de a le lega într-o succesiune cît de cît asemănătoare unei biografii.

Cronologic, primul fragment ar fi fost următorul: întrebat cu insistență de către rude și prieteni ce a văzut în lumea umbrelor, personajul, încă slab, palid, marcat de suferințele bolii, a răspuns: „Dincolo nu este decît ca aici. Dar invers.”

– Dacă-i invers, înseamnă că nu-i ca aici! i s-ar fi replicat.

– Ba da, însă nu-ți dai seama că e invers decît prin comparație. Dacă trăiești doar acolo sau doar aici crezi că e chiar identic.

– Și, de fapt, care-i deosebirea?

– Deosebirea este, v-am spus doar, numai din partea de unde privești lucrurile. Ceea ce aici este mare știi că e mare, doar că de dincolo îl vezi drept mic. Ceea ce dincolo e subțire știi acolo că e subțire, însă privit de aici pare lat.

– Dar drumul? Drumul cum e? nu-l slăbeau din întrebări curioșii.

– Drumul? Cînd te duci încolo e scurt. Dar pînă să sosești e foarte lung.

– Și e greu? toți erau curioși.

– Ca o piatră. Cît piatra e mică și tu ești mare e ușor. Cînd însă proporțiile se inversează…

– E greu, răspundeau cu toții în cor.

– E greu pentru locul de unde privești. Sau ușor pentru cei ce ajung să care – din perspectiva cealaltă – mai degrabă o stîncă decît un grăunte de nisip.

Oamenii nu pricepeau, iar discuțiile erau nesfîrșite. Al Douăzeci și șaptelea avea o răbdare infinită și nu precupețea nici un efort în prelegerile sale. Ba îl punea pe unul să se tîrască pe burtă, ba îl făcea pe altul să se cațere pe un zid și oamenii se supuneau, se mirau și continuau să nu înțeleagă. Cei ce nu prindeau începutul demonstrației și nimereau abia la spectacolul dat de un bărbat în toată firea, cetățean respectat și tată de familie țipînd cît îl ținea gura sau șoptind minute în șir, astfel încît nimeni din jur nu deslușea nimic, era încredințat că fiul lui Niger nu face decît să-și bată joc de mulțimea de gură-cască și în primul rînd de cel ce s-a arătat suficient de naiv încît să îndeplinească îndemnurile aiurite și încă față de atîta popor. Iar figura destinsă, strălucind de bună dispoziție a lui Aeiius nu semăna cîtuși de puțin cu mina gravă a unui filosof.

– Este cît se poate de limpede, spuneau mulți, în special dintre cei ce nu prinseseră începutul demonstrației și n-au intrat treptat în atmosferă, este limpede că blestematul nu face decît să-și rîdă de cine poate! Și zicînd asta, se străduiau să nu care cumva – ferească zeii! – să nimerească printre ageamii.

Iar ceilalți, curioșii, ignorînd caraghioslîcul situației, continuau să întrebe și… să nu priceapă. Urmau alte răspunsuri de același soi, curiozitatea obosea pe măsură ce oboseau și oamenii.

Cine nu știe că istoveala mare duce la descărcări nervoase, manifestate de multe ori prin rîs? Ce, parcă „discursurile” unui strămoș de-al lui Aelius nu se sfîrșiseră întotdeauna în hohote? Dacă ar mai fi existat și un singur om să-și amintească de Caius Mendax, poate că Al Douăzeci și șaptelea n-ar fi devenit Psihopompos, ci ar fi fost asimilat străbunului său. Dar nu s-ar fi făcut decît o altă eroare. în cazul fiului lui Niger, hazul nu era declanșat de enormitățile debitate, ci era urmarea unei extenuări profunde a auditoriului. De aiurelile tot mai colosale ale lui Mendax puteai să te lepezi prin rîs, problema pusă de Aelius era prea gravă. Acesta nu se sfia să se veselească împreună cu ascultătorii săi, însă nu era zîmbetul stînjenit, ușor vinovat al celui ce îngăduie să fie sancționat, ci rîsul puternic, sănătos, al unui bărbat ce se simte excelent.

Probabil că deja una dintre primele sale interminabile întrevederi de acest soi s-a terminat în mod tragic. Lumea venise să-l vadă și să-i ceară lămuriri unui muritor întors din moarte, discuția se prelungea, el tot explicîndu-le cum era „dincolo” și cum era „drumul”, iar oamenii încercau să afle taina și nu reușeau. (Mai tîrziu au sosit și învățați special pregătiți pentru demonstrațiile acestea, filosofi și retori, bărbați obișnuiți să despice firul în patru, să-I sucească după logica lor de fier pe interlocutor, sau fanatici ai unor credințe vechi ori noi, gata de a-l pune la punct pe cel ce pretindea că lucrurile ar sta altfel decît propovăduiau ei. Dar de cele mai multe ori și aceștia se molipseau de curiozitatea celorlalți oameni, devenind asemenea lor.) Era, deci, una dintre primele convorbiri ale lui Aelius, fiul lui Niger, asupra călătoriei întreprinse de el, totul era încă nou și cine a putut a venit să-l asculte. Unii s-au lăsat folosiți pentru a executa cîteva acte, cu ajutorul cărora gazda încerca să se facă mai bine înțeleasă, alții ajunseseră mai tîrziu și chiar că nu pricepeau nimic și dădeau tonul ilarității ce-i molipsea rînd pe rînd pe cei ce începeau să obosească, însă nu se îndurau să se retragă nici după cinci ore, nici după opt ore, nici cînd zorii veniseră de mult. Cîțiva, mai tenaci sau mai curioși, continuau să fie foarte serioși, crezînd încă în speranța că se aflau foarte aproape de descifrarea tainei tainelor și că nu le este permis să rateze un prilej, mai mult ca sigur, unic. Dar și ei erau epuizați. (Polybius își amintea de noaptea interminabilă cînd Niger își expusese în fața lui Hadrian și a suitei aceluia regulile „Oului de aur“. însă atmosfera fusese alta. Sau, poate, amintirea îl înșela? Bătrînul secretar trebuia să fi ajuns la o vîrstă matusalemică…)

Pînă a doua zi spre amiază rezistă doar un singur bărbat, un fiu de armurier, ucenic al scepticilor, incitat decisiv de prezența lui Aelius. Acesta, Aelius, fusese conjurat de nenumărate ori de credinciosul Polybius să întrerupă demonstrația, mai ales că nu se întremase încă de pe urma grelei boli care l-a dus la groapă. Dar Al Douăzeci și șaptelea era tot mai vioi pe măsură ce ceilalți oboseau, era tot mai vesel și parcă și culoarea din obrajii săi zbîrciți de boală începuse să revină. Cu o zi în urmă mai arătase ca un cadavru, acum devenise iar om viu. Polybius, prea îndărătnic pentru a admite așa ceva cu voce tare, cedă, renunțînd să-și mai sîcîie stăpînul.

Tînărul fiu al armurierului, numit în tradiție Gaius Claudius Varo, predestinat a fi cel dintîi client al lui Psihopompos, rezistă pînă a doua zi după-amiază. O dată cu primele raze ale înserării izbucni și el într-un rîs nestăvilit, în vreme ce hohotele gazdei – căreia îi revenise puterea vocii pe de-a-ntregul – îi aco- periră glasul.

Epuizați, toți cei de față răsuflară ușurați, simțind o imensă liniște. Nimeni nu observă decît după mai multă vreme că acel Gaius Claudius Varo a murit.

– Vedeți, le spuse Al Douăzeci și șaptelea, de care parcă uitaseră cu toții, care parcă dispăruse pentru un răstimp dintre ei, vedeți, tînărul nostru prieten a înțeles ceea ce vouă degeaba v-am explicat. EI știe acum și cum e dincolo și cum e drumul.

Aelius începu să prindă iar o culoare sănătoasă și parcă nici ridurile de pe față nu-i mai erau atît de adinei.’Din ziua aceea lumea uitase că-l chemase cîndva altfel: se născuse Psihopompos, cel ce l-a ucis pentru totdeauna pe Aelius. (Pe primul Aelius, își permite scribul să anticipeze, pe primul Aelius, deoarece un al doilea Aelius se va naște dintr-o metaforă.)

Poate că a fost singura întîmplare de acest soi, poate că ea s-a repetat în numeroase variante. Oricum, fapta avea să cunoască nenumărate versiuni. Iar afirmația după care Psihopompos „revenea de fiecare dată din infern mai sănătos și mai tînăr“ presupune totuși o succesiune de asemenea evenimente.

În esență, episoadele sînt foarte asemănătoare între ele: oamenii, ispitiți de perspectiva de a afla Marele Secret de la unul ce l-a trăit, încercau să cunoască amănuntele de la Al Douăzeci și șaptelea. Acesta, bine dispus și cu o răbdare infinită, își expunea versiunea, atît de greu inteligibilă pentru cei ce-l solicitaseră. Scena se prelungea Al Douăzeci și șaptelea insista să se facă înțeles, ceilalți rezistau cît rezistau, cu timpul explicațiile li se păreau tot mai obositoare și divertismentele strecurate de Psihopompos erau preluate ca niște adevărate colace de salvare. Pe măsură ce auditoriul se simțea tot mai bine, ca sub puterea unui drog, cîte unul mai stăruia, încăpățînîndu-se să afle ceea ce-l interesase de la început. Efortul, însă, se dovedea prea mare și demonstrația teoretică se sfîrșea pentru respectivul într-un răspuns concret: Psihopompos îl ducea pe cel mai stăruitor dintre toți pe tărîmul celălalt.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.