Portretul și codificarea socială

 un articol scris de Dr. Nicoleta Bădilă, muzeograf, Secția Istorie #MMB

Erwin Panofski susținea că portretul are prin definiție două trăsături esențiale. Pe de o parte să înfățișeze ceea ce face modelul să fie deosebit de restul umanității și chiar de el însăși într-un alt moment sau în altă situație, fapt ce diferențiază un portret de o figură ideală sau un tip. Pe de altă parte, caută să scoată în evidență ceea ce modelul are în comun cu restul umanității și ce rămâne în el indiferent de timp și spațiu; și asta este ceea ce distinge un portret de o figură integrantă a unui gen pictural sau narativ.

Europa cunoaște o adundență de portrete începând încă din perioada antică, când indivizi cu surse financiare considerabile apelau la meșteșugari înzestrați să le execute imagini care să îi înfățișeze posterității (unele erau doar pentru memoria scurtă a membrilor unei familii, altele care să le marcheze existența timp de secole). Portretele pictate au început să abunde începând cu secolul al XVI-lea când meşteşugul artistic este cotat la un nivel superior faţă de perioadele anterioare. Indivizii sunt tot mai interesaţi să fie reprezentaţi şi înfăţişaţi în diverse atitudini sau poziţii de putere pe care încearcă să le asocieze cu propria lor imagine în ochii lumii. Astfel se nasc convenţii ale corpului și sunt codificate embleme sociale în pictură, iar decodificarea lor duce revelarea unui întreg context social pentru fiecare personaj în parte. În Europa, conducătorii şi curtenii au deţinut monopolul comenzilor de portrete datorită mijloacelor financiare de care dispuneau și au reușit să atragă artişti în cercurile lor.

În Țările Române, portretul a pătruns mai greu pe fondul lipsei unor școli sau ateliere de pictură care să pregătească artiști ce ar fi venit să formeze un gust al publicului prin prestarea unui astfel de serviciu oamenilor care își permiteau să plătească. Pentru o perioadă însemnată portretele votive au fost modalitatea cea mai populară de a înfățișa boierii bogați și cu dare de mână. Un alt fenomen, mai modern, al portretelor de aparat începe să se desfășoare în prima jumătate a secolului XIX, când aici ajung pictori străini purtați de diverse motive, iar, către 1840, apar și primele numele românești în acest domeniu. Preferința valahilor era de a fi surprinși într-o postură simplicată, așezați, cu câteva obiecte de valoare asupra lor și, bineînțeles, purtând veșminte somptuase cu un aer sămeț, indicat, de cele mai multe ori, de o ușoară lăsare a capului pe spate. Beneficiind pe alocuri de o recuzită care denotă spații confortabile, comanditarii valahi acceptă cu greu umanizarea propriilor chipuri prin inserția unor emoții înglobate în liniile feței și ale privirii. Portretele sunt caracterizate de o sobrietate a ținutelor menite să trezească admirația privitorului în ceea ce privește persoana reprezentată și nu maniera excepţională de execuție a pictorului. Opera învaţă să codifice iluzia unei realităţi, a distincţiei sociale dincolo de normele estetice şi tehnicile picturale. Astfel primele portrete valahe sunt axate strict pe funcția comunicativă a artei.

Portretul presupune o interacțiune între artist și modelul pe care îl redă, care este, în multe cazuri, și comanditar. Raportul pe care îl presupune este unul obiectiv, de natură socio-economică, fapt ce contribuie la definiția condițiilor de creație ale portretului și o dată cu ele se creează imaginea pe care modelul/comanditarul vrea să o arăte lumii și să o lase posterității. În unele cazuri, propria imagine era inserată într-o galerie personală de portrete ale strămoșilor care conferea noblețe individului și îl punea pe axa unei memorii care îi depășea cu mult existența sa.

Un portret care se racordează la aceste cerințe este cel redat în imaginea de mai jos. Înfățișându-l pe Manolache Brâncoveanu, un descendent al lui Constantin Brâncoveanu, portretul acestuia a fost extras de pe pereții sălii de adunare a Spitalului Brâncovenesc, unde a fost înfățișat alături de alți membri ai familiei care au fondat acest așezământ medical. Bărbatul este redat cu fermenea roșie cu inserții de blană neagră și albă peste un anteriu petrecut, bogat decorat cu motive fitomorfe, strâns pe abdomen cu o eșarfă de cașmir crem cu motive florale în care predomină albastru. Hangerul este la locul știut, în șal, în partea dreaptă. Brațele bărbatului sunt îndoite peste abdomen cu coatele sprijinite pe brațele scaunului pe care este așezat. Mâna sa dreaptă este redată cu dosul palmei spre privitor, în timp ce cea stângă are palma deschisă și degetele strânse căuș, într-un gest de dăruire.

Bibliografie:

Erwin Panofsky, Early Netherlandish Painting, Its origins and character, volumul I, Harvard University Press, Cambridge, 1966

Cornea, Andrei, ‹‹Primitivii›› picturii românești moderne, editura Meridiane, București, 1980, West, Shearer, Portraiture, Oxford Univerity Press, Oxford, 2004,

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.