Orban, Iohannis, Drulă, Ciolacu, Simion, Gușă, Cioloș, Firea, Ciucă, să vezi, nu mă crede nici unul când le spun că eu manevrez de ani și întreaga politică românească în scopuri secrete, bineînțeles, galactice fără de îndoială. Și-n toți acești Șapte Ani Apocaliptici, din 2016 încoace, am dovedit-o pe deplin! Dar să vezi! La Comenduire, niște bucureșteni cu interes, gloată mișcătoare. Vociferează, zic tot felul de minciuni, să primească acolo, un sfanț, o acadea, niște lemne de foc. Ce să știe ea, gloata, despre Marea Sarmatică? Despre ocean? Oceanul, ah, oceanul! Dragul meu Vogoride obișnuia să mă pună pe jeratec în felul ăsta. El îmi povestea despre valuri nemaivăzute, despre adâncurile misterioase ale oceanului, despre lumi dispărute, despre oceanul universal. Am pornit către Băiceni și în drum am schimbat trei trăsuri, un poștalion și un aeroplan, dincolo de Pașcani. A trecut o cometă înspre Târgu Secuiesc, pot să jur. De mâncat, am mâncat. Cârnați cu fasole. Murături. Am băut o bardacă cu vin de Pietroasele, bun vin, ghiduș, tare ghiduș. O ninsoare puternică m-a oprit la Fălticeni dar am reușit să trec, în sfârșit, vizitiul, un marțian cam tembel, s-a descurcat binișor. M-a dus să văd resturile Mării Sarmatice, cochiliile melcilor de acum cincizeci de milioane de ani și o amprentă de meduză pe o piatră magică rămasă de pe timpul cumanilor. Un val electromagnetic a deschis un portal într-o ravenă, sus în deal, și așa, în sfârșit, pe un soare năpraznic, am ajuns la Istanbul. Drept în gară, să nu-ți vină să crezi, acolo unde de fapt îmi doream să ajung, să-l prind din urmă pe al meu Vogoride. Locomotiva duduia, du, dum, du, dum. Vagoanele străluceau, le frecau niște feroviari venusieni, oacheși, sâsâitori. Pe bună dreptate, Vogoride! Dacă știi unde e Troțki, zi-i omule lui Stalin, oricum nu poți influența istoria. Ba bine că nu, zice Vogoride. În scena asta are părul portocaliu pentru că tocmai a participat la revoluția portocalie din Ucraina. Vogoride călătorește prin timp, are el un schepsis, călătorește și gata. Eu i-am spus că de la 1 Decembrie 1918 i se trage, că l-a vălurit steagul țării, uite-așa l-a vălurit. El nu crede. Îmi trimite tot felul de depeșe prin comisarii politici din Armata Roșie. Îmi dă mesaje pe WhatsApp. Îmi trimite poze. Își tot face selfie cu tot felul de personaje istorice ca să-mi demonstreze că el, pe bune, se trambalează prin timp. Dar e aici, în Orient Expres. Știu că e aici. Aici suntem cu toții. Un ciudat fenomen electromagnetic a aruncat trenul pe coama unui val electromagnetic. Yuhuuuuu! O să cădem pe o plajă, pe undeva, o să ne rostogolim așa, printre dunele de nisip. Pe urmă ne mâncăm unii pe alții și ultimul care rămâne o să fie salvat de un elicopter și o să scrie un roman bestial și se îmbogățește din drepturile de autor. Care o să fie? Stalin? Marquez? Madonna? Lady Gaga? Joe Limonada? Sau poate Vangelis? Sau poate Birlic? Sau poate Toma Caragiu? Cine știe? Locomotiva șuieră, călătorii par să se dezmeticească, curg întrebările din toate părțile, acum vine partea aia cea mai nasoală, o să vezi, și-așa s-au încurcat valizele, și-așa nimeni nu stă pe locul pe care l-a rezervat, e o brambureală de nedescris. În sfârșit, când credeam că am găsit răspunsul, iata, m-am încurcat și mai rău, văd acum două luni pe cer! Și soarele e verde. Verde? Întocmai. Verde, verde. L-or fi pictat impresioniștii așa, din nou, poate postmoderniștii. Saul Bellow îmi zice ceva despre Teoria Romanului dar eu dau din umeri, hai că m-am săturat, îl strig pe Balzac, vino dom’le și lămurește lumea cum e cu romanul ca specie ficțională. Balzac se uită la mine cruciș.
https://pipermichael.wordpress.com/159-2/