SF politic – Partide politice de tot râsul

N-am râs în copilărie mai mult decât alţii la filmele lui Chaplin şi nu o dată i-am imitat mersul. Locuiam pe o stradă care ducea spre port şi îmi erau familiare certurile dintre hamalii la care ne strâmbam cocoţaţi pe garduri. Ceilalţi copii mă porecleau Arlechine, pentru că ştiam tot felul de pantomime şi puteam imita râsul oricui. Când ploua, îmi suflecam pantalonii şi umblam de colo, colo împopoţonat cu umbrela galbenă a bunicii. Săream peste băltoace şi viaţa mi se părea uşoară şi nesfârșită. Ana Maria, prima mea dragoste, îmi arunca un trandafir pe fereastră, pe care, acolo în ploaie, sub umbrela mea galbenă, îl sărutam cu foc. Duminica, in grădina publică, pe aleea care ducea spre foişor, veteranii din războiul mondial bocăneau cu picioarele lor de lemn şi povesteau cu patimă despre şarje eroice de cavalerie. Fanfara interpreta anume pentru ei marşuri până spre prânz. în scurtele pauze cercetam alămurile lucitoare, apăsam cu nevinovăţie pe clape şi suflam din răsputeri încercând să scoatem sunete melodioase. Pentru că eram neştiutori şi plini de candoare nimeni nu lua încercările noastre drept penibile. Veteranii se amuzau şi uitau pentru o clipă de tranşeele pline de apă şi de camarazii lor pulverizaţi de explozii. Aşa cum, seară de seară, la circ, urmărind numărul unchiului meu, oamenii se simţeau eliberaţi de griji şi de temeri. Unchiul sărea de la trapez, făcea tumbe prin aer şi cădea în plasa bine întinsă intre stâlpii metalici acoperiţi cu ghirlande.

Odată ajuns jos, în arenă, se împiedica de o găleată care făcea parte din program, pedala pe o singură roată iar la sfârșit, in timp ce saluta publicul care se prăpădea de râs, din pălăria lui apărea ca prin farmec un buchet de flori artificiale. Trucul acesta nu mi-a reuşit niciodată. Ceilalţi şoferi de la IJCGL se adunau in jurul meu dimineaţa așteptând să-i uimesc cu pantomimele mele. în locul acela mirosind puternic a benzină, farmecul copilăriei dispărea dintr-odată şi eu nu eram decât un om mare şi ridicol. Dezamăgit mă urcam in grabă în camionul cu care căram gunoiul afară din oraş şi în drum mă opream la Cecilia să beau o cafea.

La ora aceea restaurantul era pustiu, proaspăt măturat şi plin de soarele ruginiu de toamnă. Cecilia îşi schimba pieptănătura de trei ori pe săptămână şi-mi făcea o cafea tare care mă ţinea treaz nopţi in şir. într-o dimineaţă m-am trezit singur in pat. Jaluzelele erau ridicate şi pe masă, în bucătărie, mă aştepta o cafea rece. Am privit aiurea pe fereastră şi am încercat să cântăresc lucrurile. Probabil că Cecilia se trezise în timpul nopţii, că aprinsese veioza şi că mă privise. Uneori mi se întâmplă să plâng prin somn şi pun lucrul acesta pe seama complexului de vinovăţie generat de dispariţia lui Fabian. Fabian ne chemase într-o zi pe dig să ne arate locul in care se întâlnise cu un copil al mării. Spunea că avea ochii ceva mai mari decât noi, că era prietenos şi că oraşul lui era undeva in adâncuri. Noi am râs cu dispreţ de toată povestea aceea, ne-am luat la bătaie şi apoi ne-am dus la cinema. Fabian a rămas pe dig uitându-se cu ciudă in urma noastră. Avea lacrimi in ochi şi era ferm convins că în adâncul mării trăiesc oameni asemenea nouă. A doua zi a plecat cu o barcă să-i caute şi nu s-a mai întors niciodată.

Noapte de noapte am stat cocoţat pe fereastră cu o lanternă de vânătoare închipuindu-mi că astfel ii va fi mai uşor să ajungă la ţărm. Timp de douăzeci de ani m-am trezit noaptea şi m-am dus în bucătărie să aprind şi să sting lumina. Eram pe deplin convins că făceam acest lucru ca să mă salvez pe mine însumi. Probabil că, privindu-mi lacrimile care-mi şiroiau pe faţă în timp ce dormeam, Cecilia s-a simţit foarte singură şi s-a gândit că un asemenea bărbat nu-i poate oferi o viaţă confortabilă. Am făcut un duş şi am plecat să-mi văd prietenul. Pe drum m-a oprit un cunoscut. Am discutat despre vreme, apoi m-a întrebat dacă nu cumva sunt bolnav.

Am încercat să descopăr pe faţa mea, in toate vitrinele pe lingă care treceam, o urmă vizibilă a vreunei boli incurabile. Eram încă la o vârstă la care îmi puteam pierde nopţile spre deosebire de prietenul meu care se apropia vertiginos de pensionare. îl şi vedeam jucând table în grădina publică, înconjurat de chibiţii care fumează chiştoace şi care se aprind la fiecare mutare greşită. Prietenul meu e barman şi în timpul liber cântă la clarinet. În timp ce mă aşezam lingă tejghea l-am întrebat dacă vede pe chipul meu semnele vreunei boli. A râs, m-a bătut pe umăr şi a făcut cinste cu un coniac. De obicei, după două trei pahare, ajungeam la adevărurile fundamentale ale existenţei. Uite care e treaba, partidele astea politice din România sunt de tot râsul. Păi sigur că da. Nu au nici un fel de simț patriotic. Au furat de-au spart. Și-au umflat buzunarele. S-au băgat în pârnaie unii pe alții, politicienii, chiar ei. Români? Parcă-i mai știe careva? Români, neromâni, tot ticăloșiți sunt. Care ling clanța Moscovei, care ling clanța la Washington. Dar la Berlin? Berlinul face drepți când la Trump, când la Putin, ce să mai vorbim. Nu că n-avem autostrăzi e problema, nu avem patrioți adevărați. Da, ai dreptate, nu avem patrioți. Am vorbit îndelung despre moartea lucrurilor şi am convenit că unele dintre ele nu rămân în graţiile oamenilor o veşnicie. în cele din urmă a scos de sub tejghea un skate-board, mi-a făcut un semn discret şi am ieşit amândoi pe uşa din spate. L-am lăsat să încerce primul. Şi-a făcut vânt şi după câțiva metri a căzut intr-un morman de frunze. Burta îi tresălta de un râs molipsitor. Uite o cometă! E un OZN! Asta e, extratereștrii ne survolau, meserie. Am încercat la rându-mi, dar nereuşind să-mi ţin echilibrul, am căzut printre nişte butoaie. Pălăria, singurul lucru pe care mi-l lăsase moştenire unchiul meu, mi se rostogolise în apropierea bordurii. Am ridicat-o, am şters-o de praf şi mi-am îndesat-o pe cap. Am făcut câțiva paşi imitându-l pe Chaplin în timp ce prietenul meu, barmanul, se prăpădea de râs. M-am urcat pe skate-board, mi-am făcut vint şi am reuşit să parcurg vreo cincizeci de metri. Mă simţeam uşor, lipsit de griji şi foarte tânăr. Am făcut o plecăciune şi mi-am scos pălăria. Ca prin minune, după atâția ani, din ea apăru un mic buchet de flori.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.